Delia Narcisa Theohari – Apărările în justiție
Extras din Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, ed. a II-a Noutăţi editoriale | www.hamangiu.ro

NCPC – art. 31. Apărări. Apărările formulate în justiţie pot fi de fond sau procedurale.

COMENTARIU

  1. Definiţia apărării. Apărarea constituie un alt mijloc procesual legal prin care se exercită acţiunea civilă, aflat la dispoziţia unei părţi din proces, prin care aceasta tinde a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa sau întârzierea soluţionării obiectului litigiului.

Aceste mijloace procesuale se divid în apărări de fond şi apărări procedurale.

  1. Apărările de fond. Ca definiţie, apărarea de fond reprezintă un mijloc procesual prin care partea invocă obiecţiuni împotriva pretenţiei formulate împotriva sa, urmărind respingerea acesteia ca neîntemeiată, după examinarea fondului său.

Spre exemplu, o astfel de apărare de fond o constituie invocarea de către pârât, prin întâmpinare, a rezoluţiunii de drept în temeiul unui pact comisoriu inserat în actul juridic a cărui executare se solicită prin cererea de chemare în judecată sau invocarea de către pârât, verbal, în şedinţă, a faptului restituirii sumei împrumutate, anterior promovării acţiunii având ca obiect obligarea sa la plata acestei sume.

În literatura de specialitate juridică s‑a susţinut într‑o opinie faptul că, în cazul contestaţiei la executare formulate de către debitorul urmărit, contrar aparenţelor, poziţia procesuală de reclamant nu aparţine acestuia, ci creditorului urmăritor, deoarece din iniţiativa sa a fost pornită executarea silită, contestaţia respectivă nefiind decât un incident în cursul executării silite. În această susţinere, invocarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită ar reprezenta o apărare de fond.

Deşi argumentele înfăţişate, analizate separat de calificarea dată, sunt corecte, considerăm că, din punct de vedere procesual, contestaţia la executare promovată de debitor reprezintă o cerere de chemare în judecată, în care poziţia procesuală a părţilor este următoarea: contestatorul (reclamantul) este debitorul, iar intimatul (pârâtul) este creditorul. Adoptând această opinie, invocarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită nu reprezintă o apărare de fond, ci fundamentul juridic al contestaţiei la executare (cauza juridică, ca element al acţiunii civile).

Indiferent de opinia adoptată, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită invocată pe calea contestaţiei la executare nu reprezintă o excepţie procesuală, întrucât, plecând de la scopul excepţiilor procesuale (întârzierea sau împiedicarea judecăţii fondului cererii), admiterea sa ar trebui să conducă la respingerea contestaţiei la executare ca prescrisă, ceea ce este contrar raţiunii invocării prescripţiei în acest caz. Ca atare, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare va califica excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, invocată de contestator sub această formă, ca motiv al contestaţiei la executare, fără a se pronunţa prin încheierea de şedinţă sau prin dispozitivul hotărârii finale asupra excepţiei procesuale în sine, ci va proceda la analizarea motivului respectiv la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti asupra fondului contestaţiei la executare, reţinerea sau înlăturarea acestui motiv regăsindu‑se în considerente, reflectându‑se implicit şi în dispozitiv[1].

În ipoteza promovării de către reclamant a unei cereri de chemare în judecată având ca obiect dezbaterea succesiunii, dacă acesta este decăzut din dreptul de opţiune succesorală[2], pârâtul are posibilitatea invocării aspectului în discuţie pe calea excepţiei procesuale a lipsei calităţii procesuale active, aceasta constituind transpunerea în plan procesual a apărării de drept substanţial constituite de decădere[3]. Ca atare, instanţa nu se pronunţă asupra excepţiei tardivităţii dreptului de opţiune succesorală în ipoteza în care pârâtul o invocă sub această denumire, ci procedează la calificarea sa drept excepţie a lipsei calităţii procesuale active, punând în prealabil în discuţia contradictorie a părţilor denumirea corectă a excepţiei invocate, pronunţându‑se ulterior asupra excepţiei astfel calificate. Evident că, în majoritatea cazurilor, fiind necesară administrarea de probe în dovedirea acceptării sau nu în termen a succesiunii, instanţa va proceda la unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu administrarea probelor, potrivit art. 248 alin. (4) NCPC.

Excepţia de neexecutare a contractului constituie, de asemenea, o apărare de fond, fiind o instituţie proprie dreptului substanţial (mijloc de apărare aflat la dispoziţia părţii căreia i se solicită executarea obligaţiilor decurgând din încheierea unui contract sinalagmatic de către partea care nu şi‑a executat propriile obligaţii), iar nu o excepţie procesuală caracteristică dreptului formal.

Uzucapiunea, în sistemul Codului civil din 1864, constituie o apărare de fond în ipoteza în care, de exemplu, pârâtul, împotriva căruia a fost promovată o acţiune în revendicare imobiliară, nu formulează împotriva reclamantului o cerere reconvenţională având ca obiect constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului prin efectul uzucapiunii, ci doar invocă efectele acesteia prin intermediul întâmpinării.

Apărările de fond fac obiectul analizei instanţei de judecată, argumentele pentru care au fost reţinute sau înlăturate fiind cuprinse în considerentele hotărârii judecătoreşti, fără însă ca soluţia pronunţată asupra acestora să se regăsească în mod separat în dispozitivul hotărârii.

Prin urmare, în ipoteza în care rezoluţiunea de drept a actului juridic în temeiul unui pact comisoriu este invocată de pârât prin întâmpinarea formulată împotriva cererii de chemare în judecată având ca obiect executarea actului juridic respectiv, instanţa, găsind întemeiată această apărare de fond, va dispune respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără a statua în cuprinsul dispozitivului şi cu privire la constatarea rezoluţiunii de drept a actului juridic. Pentru ca pârâtul să obţină o hotărâre judecătorească prin care să se constate rezoluţiunea de drept a actului juridic încheiat cu reclamantul, acesta trebuie să formuleze cerere reconvenţională, în privinţa soluţionării căreia instanţa are obligaţia să se pronunţe prin dispozitiv.

Chiar dacă instanţa nu se pronunţă prin dispozitiv asupra apărărilor de fond, considerentele hotărârii judecătoreşti în cadrul cărora aceasta a analizat apărarea respectivă au autoritate de lucru judecat într‑un litigiu ulterior, prin raportare la art. 430 alin. (2) NCPC, potrivit căruia autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s‑a rezolvat o chestiune litigioasă. Prin urmare, dacă, în exemplul dat mai sus, pârâtul promovează un proces separat, având ca obiect constatarea rezoluţiunii de drept a actului juridic, instanţa învestită cu soluţionarea acestuia este obligată să ţină cont de rezolvarea dată definitiv de instanţa ce a analizat anterior rezoluţiunea invocată sub forma apărării de fond.

Pentru invocarea apărărilor de fond, legea nu prevede o formă specială, acestea putând fi inserate în întâmpinare sau în notele de şedinţă, existând şi posibilitatea exprimării lor verbal în faţa instanţei, urmată de consemnarea de către grefier în încheierea de şedinţă.

Apărarea de fond nu este supusă timbrării, tocmai pentru faptul că nu constituie o pretenţie proprie a celui care o invocă, ci numai un mijloc de respingere a pretenţiilor formulate împotriva sa.

De asemenea, apărarea de fond nu poate fi disjunsă de restul pretenţiilor, întrucât nu face obiectul unei cereri al cărei mod de soluţionare trebuie să se regăsească în dispozitiv şi nici al unei judecăţi separate de cererile formulate în cauză, iar, în plus, analiza sa este intim legată de cea a cererii în raport de care a fost invocată.

Potrivit art. 124 alin. (1) NCPC, instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor şi a excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe.

Regula stabilită de legiuitor a avut în vedere necesitatea ca instanţa să rezolve pricina în integralitatea ei, pentru a da o soluţie unitară şi pentru a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii.

Termenii de „chestiune prealabilă” şi de „chestiune prejudicială” desemnează două noţiuni juridice distincte. Astfel, chestiunea prejudicială, spre deosebire de chestiunea prealabilă, vizează un aspect ce trebuie să formeze obiectul unei judecăţi prealabile şi distincte, soluţia pronunţată asupra acestuia având efect de lucru judecat în raport de toate litigiile ulterioare în care se va invoca aceeaşi problemă.

Pentru instanţa civilă care a fost sesizată cu judecarea unei acţiuni în repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, o astfel de chestiune prejudicială o reprezintă soluţionarea în prealabil a acţiunii penale, judecarea în faţa instanţei civile suspendându‑se după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (7) NCPP. Această regulă cunoscută sub denumirea de „penalul ţine în loc civilul” constituie un caz de suspendare de drept, instanţa fiind obligată să constate incidenţa suspendării.

Citeşte şi NCPC – Art. 101. Valoarea cererii în cazuri speciale

Raţiunea instituirii legale a principiului enunţat anterior rezidă în autoritatea hotărârii penale în procesul civil. Astfel, potrivit art. 28 alin. (1) NCPP, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit‑o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Spre deosebire de autoritatea hotărârii penale în soluţionarea procesului civil, în conformitate cu art. 28 alin. (2) NCPP, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit‑o şi a vinovăţiei acesteia.

Acest caz de suspendare de drept este distinct de cel prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 2 NCPC, care vizează o ipoteză de suspendare facultativă a judecăţii, şi anume aceea când s‑a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire determinantă asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel. Cazul de suspendare facultativă include atât ipoteza în care infracţiunea vizată este doar un element ce are legătură cu situaţia de fapt examinată de instanţa civilă, neconstituind însăşi fapta ilicită a cărei existenţă este analizată drept condiţie a răspunderii civile delictuale ce constituie fundamentul pretenţiei deduse spre soluţionare instanţei civile, cât şi situaţia în care, pentru această ultimă faptă ilicită, nu s‑a pus în mişcare acţiunea penală, ci doar s‑a început urmărirea penală.

Un alt exemplu de chestiune prejudicială este cel reprezentat de cazul de suspendare de drept prevăzut de dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 7 NCPC, şi anume atunci când instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană.

În ceea ce priveşte chestiunile prealabile, acestea constituie apărările invocate de părţi şi care vor fi soluţionate de către instanţa sesizată cu soluţionarea cererii principale. Spre exemplu, judecătoria în a cărei circumscripţie este situat un teren, fiind sesizată cu o cerere având ca obiect partajul acestuia, va examina şi apărarea pârâtului, invocată pe cale de întâmpinare, a nulităţii de drept a actului juridic de care se prevalează reclamantul în susţinerea coproprietăţii asupra bunului respectiv, fără a trimite problema nulităţii instanţei competente, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC.

  1. Apărările procedurale. Apărările procedurale vizează excepţiile procesuale sau alte incidente de procedură care nu ar putea fi catalogate strict terminologic drept excepţii (recuzarea, strămutarea, suspendarea, spre exemplu).

Ca noţiune, potrivit art. 245 NCPC, excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

În conformitate cu art. 124 alin. (1) NCPC, instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra excepţiilor procesuale. Ca atare, în ipoteza invocării de către părţi a unor excepţii procesuale, indiferent dacă acestea sunt de procedură sau de fond, instanţa sesizată în mod legal cu soluţionarea cererii principale se va pronunţa şi asupra acestora.

În privinţa incidentelor procedurale, art. 124 alin. (2) NCPC prevede faptul că acestea sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

În consecinţă, regula este aceea că incidentele procedurale se soluţionează de instanţa în faţa căreia au fost invocate. Prin excepţie, există o serie de incidente procedurale care se soluţionează de către o altă instanţă decât cea învestită cu soluţionarea procesului în cadrul cărora au fost invocate, şi anume:

  1. a) delegarea instanţei – potrivit art. 147 NCPC, atunci când, din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece procesul. Ca atare, în ipoteza delegării instanţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa competentă să soluţioneze acest incident, iar nu instanţa împiedicată să funcţioneze, care a fost sesizată cu soluţionarea cererii de chemare în judecată;
  2. b) recuzarea sau abţinerea în ipoteza imposibilităţii alcătuirii completului de judecată pentru soluţionarea acestora – potrivit art. 50 alin. (2) NCPC, când, din pricina abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de către instanţa ierarhic superioară (spre exemplu, situaţia unor instanţe cu un număr foarte mic de judecători, doi sau trei, dintre care unul este recuzat, iar ceilalţi sunt absenţi din motive medicale);
  3. c) strămutarea – potrivit art. 142 alin. (1) NCPC, cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia, iar dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în conformitate cu art. 142 alin. (2) NCPC, cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, în raport de motivele de strămutare invocate, strămutarea se soluţionează fie de către curtea de apel în circumscripţia căreia se găseşte judecătoria sau tribunalul de la care se solicită strămutarea, fie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu de către instanţa sesizată cu soluţionarea cererii principale şi în privinţa căreia se solicită strămutarea[4].

NOTE:

[1] Trib. Bucureşti, s. a IV‑a civ., dec. civ. nr. 453R/2012, nepublicată. Cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul litigiului indicat constituie o contestație la executare promovată de Comisia locală B. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din cadrul unei primării, prin care contestatoarea a invocat, printre alte motive, „excepția lipsei capacității procesuale de folosință” a sa, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 18/1991 și ale Ordinului prefectului nr. 162/2009, cu motivarea că în litigiile de fond funciar nu are calitate. Prima instanță a admis această excepție și a respins cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosință. În primul rând, tribunalul a constatat că excepția procesuală invocată de contestatoare constituia un motiv al contestației la executare, iar nu o excepție procesuală în folosirea riguroasă a termenului juridic, fiind, evident, lipsit de interes ca partea să invoce o excepție cu privire la propria cerere dedusă judecății, a cărei admitere ar fi de natură să conducă la respingerea cererii înseși. Prin urmare, prima instanță în mod incorect nu a procedat la calificarea excepției procesuale invocate drept motiv al contestației la executare și s‑a pronunțat ca atare asupra acesteia. În al doilea rând, o excepție procesuală sau o cerere trebuie calificată de instanță în funcție de motivarea cuprinsă în susținerea sa, dându‑i‑se astfel denumirea corectă. Deși contestatoarea a invocat „excepția lipsei capacității procesuale de folosință”, cu motivarea că în litigiile de fond funciar nu ar avea calitate, prin raportare la Ordinul nr. 162/2009, prima instanță nu a făcut o corectă calificare a motivului contestației la executare. În al treilea rând, admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a contestatoarei ar fi fost de natură să conducă la declararea nulității contestației la executare, ca fiind promovată de o persoană lipsită de o astfel de capacitate, nicidecum la respingerea contestației la executare ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosință, cum a procedat prima instanță, persoanele împotriva cărora a fost promovată contestația având, evident, capacitate procesuală de folosință.

[2] Potrivit noului Cod civil, termenul de opţiune succesorală este un termen de decădere de drept substanţial, iar nu de prescripţie extinctivă, cum era considerat în vechea reglementare.

[3] Într‑o opinie întâlnită în practica judiciară, în ipoteza introducerii unei cereri de chemare în judecată având ca obiect dezbaterea unei succesiuni, excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârât pentru considerentul neexercitării în termen de către reclamant a dreptului de opţiune succesorală se impune a fi respinsă, întrucât reclamantul are legitimitate procesuală prin prisma calităţii sale de succesibil îndrituit la exercitarea unei atare acţiuni, iar decăderea din dreptul respectiv, apărare de fond susţinută în urma administrării probatoriului, este de natură a determina respingerea ca neîntemeiată a cererii. Apreciem că acestei opinii i se poate aduce drept contraargument faptul că reclamantul, prin promovarea cererii, nu acţionează în calitate de succesibil, ci de pretins moştenitor, considerând că a acceptat moştenirea şi că şi‑a consolidat o atare calitate de la data decesului celui a cărui moştenire se doreşte a fi dezbătută. De asemenea, strict formal, respingerea ca neîntemeiată a cererii ar denota faptul că niciuna dintre părţile litigante nu are calitatea de moştenitor sau că masa succesorală nu este alcătuită din drepturile specificate în acţiune, în condiţiile în care este posibil ca pârâţii să aibă o atare calitate, iar componenţa masei succesorale să fi fost corect indicată, singurul impediment în admiterea cererii fiind acela că nu reclamantul are dreptul să o promoveze, ci alte persoane ce au acceptat expres sau tacit moştenirea în termen.

[4] A se vedea Dec. nr. 558/2014 (M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014), prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza I şi ale art. 145 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi.

Please follow and like us: