Capitolul al VI‑lea. Probele, mijloacele  de probă şi procedeele probatorii în procesul penal

Extras din lucrarea Drept procesual penal –  Autori: Alexandru Boroi, Gina Negruț

Secţiunea 1. Probele

  • 1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal

1.1. Noţiune

Pentru constatarea existenţei faptelor şi a împrejurărilor de fapt care formează obiectul cauzei penale, cât şi a vinovăţiei făptuitorului, este necesar ca organele judiciare să desfăşoare o activitate complexă de probaţiune[1].

Drept procesual penal_Boroi NegrutDatele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei sunt furnizate prin intermediul probelor. Complexitatea informaţiilor pe care le aduc probele în procesul penal a dus la definirea acestora ca fiind acele elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit‑o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei[2].

Probele sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare prin anumite mijloace. Mijloacele de probă sunt acele mijloace prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă.

În conformitate  cu dispoziţiile art. 5 CPP, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

1.2. Importanţa probelor în procesul penal

Din momentul declanşării procesului penal şi până la soluţionarea definitivă a cauzei deduse judecăţii, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor şi, ca urmare a acestui fapt, s‑a afirmat de către unii autori că întregul proces penal este dominat de problema probelor[3].

Astfel, legea procesual penală prevede că:

urmărirea  penală  are ca obiect  strângerea probelor  necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 285 CPP);

procurorul, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde  penal (art. 327 CPP);

instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea

[1]  Al. Boroi, Şt.G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 137.
[2]  Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 114; I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 421.
[3] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 421‑422.

completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii [art. 349 alin. (1) CPP];

instanţa de judecată poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă [art. 349 alin. (2) CPP].

Justificarea importanţei probelor în procesul penal constă în aceea că, odată ce a fost declanşat procesul penal şi până la soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor[1].

Înfăptuirea justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor[2].

Potrivit art. 103 alin. (1) CPP, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. De asemenea,  alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o anumită importanţă, justificată, de altfel, prin informaţiile pe care aceasta le oferă în scopul aflării adevărului într‑o cauză penală.

  • 2. Clasificarea probelor

În literatura de specialitate se menţionează următoarele criterii de clasificare a probelor[3]: caracterul, izvoarele din care provin şi legătura acestora cu obiectul probaţiunii.

  1. a) după caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul învinuirii sau al apărării, devenind astfel:

probe în acuzare (care servesc la dovedirea vinovăţiei suspectului sau inculpatului ori a existenţei unor circumstanţe agravante);

probe  în apărare  (care servesc la dovedirea nevinovăţiei suspectului sau inculpatului ori a existenţei unor circumstanţe atenuante);

  1. b) după natura lor, probele sunt:

probe imediate, obţinute din sursa lor originară, cum ar fi depoziţia unui martor ocular; se mai numesc şi primare;

probe mediate, obţinute dintr‑o altă sursă decât cea originară, cum  ar fi conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i‑a povestit un martor ocular despre o anumită împrejurare; se mai numesc şi secundare sau  derivate;

  1. c) după legătura lor cu obiectul probaţiunii,probele sunt:

probe  directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia suspectului sau inculpatului, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant delict;

[1]  I. Neagu, op. cit., p. 257.
[2]  Ibidem.
[3]  I. Neagu, op. cit., p. 258.

probe indirecte, care nu furnizează informaţii de natură a dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului, ele pot conduce la anumite concluzii în cauza penală, dar coroborate cu alte probe directe sau indirecte, cum ar fi găsirea unui obiect de o persoană care nu poate justifica provenienţa acestuia.

  • 3. Obiectul probaţiunii

3.1. Noţiunea de obiect al probaţiunii

Obiectul probaţiunii (thema probandum) este reprezentat ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul soluţionării cauzei penale.

De altfel, în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările de fapt, deoarece existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumându‑se că ele sunt cunoscute[1]. În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 98 CPP, constituie obiect al probei:

  1. a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
  2. b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
  3. c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
  4. d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a

Cunoaşterea  obiectului probaţiunii prezintă importanţă pentru organele judiciare, deoarece, pe de o parte, le orientează activitatea spre dovedirea numai a acelor fapte şi împrejurări care sunt strict necesare justei soluţionări a cauzei, iar, pe de altă parte, le obligă să strângă probele necesare stabilirii tuturor faptelor şi împrejurărilor ce trebuie cunoscute[2].

Cu privire la obiectul probaţiunii, potrivit unei opinii[3], la care achiesăm, se consideră că există un obiect generic (abstract) şi unul specific (concret). Obiectul generic are caracter general şi trebuie dovedit în orice proces, iar obiectul specific reprezintă obiectul probaţiunii într‑un proces determinat şi trebuie dovedit în fiecare caz concret.

Din obiectul generic al probaţiunii, de regulă, fac parte următoarele împrejurări[4]:

  1. a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea (în primul rând faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii);
  1. b) circumstanţele atenuante şi agravante legale şi judiciare de natură a influenţa gradul de responsabilitate al făptuitorului;
  1. c)mobilul infracţiunii (uneori poate constitui unelement de apreciere a periculozităţii sociale a făptuitorului);
  1. d) datele personale privind inculpatul şi celelalte părţi (profilul moral şi atitudinea generală în societate);
  1. e) urmările infracţiunii, atât sub aspectul consecinţelor civile ale daunei produse, cât şi referitor la rezolvarea corectă a laturii penale;
  1. f) faptele sau împrejurările care au favorizat sau determinat comiterea infracţiunii.

Obiectul  concret  al probaţiunii (datorită varietăţii) nu se poate determina decât în raport cu cazul particular dat, urmându‑se a se analiza alte aspecte[5], cum ar fi:

  1. a) modul în care, într‑un caz concret, o faptă ajută în activitatea de dovedire;
  2. b) măsura în care o probă este admisibilă, concludentă sau utilă;

[1]  Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 116.
[2]  Idem, p. 117.
[3]  N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 343.
[4]  Ibidem.
[5]  N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 344.

 

  1. c) ce fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori există piedici în probarea acestora.

3.2. Fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii

În ansamblul de fapte şi împrejurări care formează obiect al probaţiunii, literatura juridică a făcut deosebirea[1] între fapte şi împrejurări care se referă la fondul cauzei (la existenţa infracţiunii, vinovăţia făptuitorului şi la răspunderea acestuia) şi fapte şi împrejurări care se referă la normala desfăşurare a procesului penal (împrejurări care atrag suspendarea procesului – starea sănătăţii suspectului sau inculpatului, împrejurări privind necesitatea luării măsurilor asigurătorii sau de siguranţă etc.).

Referitor la faptele şi împrejurările cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei, acestea sunt faptele principale (res probandae) şi faptele probatorii (res probantes)[2]: a) faptele  principale  sunt cele prin intermediul cărora se poate face dovada existenţei sau inexistenţei faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase, precum şi a vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului. Acestea pot conduce singure la rezolvarea cauzei penale (de exemplu, în cazul unei infracţiuni de omor, faptul principal îl constituie acţiunea prin care a fost suprimată viaţa victimei);

  1. b) faptele probatorii (indiciile) sunt acele fapte care, prin informaţiile pe care le furnizează, conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale (de exemplu, în cazul unui omor, pot fi considerate fapte probatorii relaţiile de duşmănie dintre autor şi victimă).

3.3. Fapte auxiliare, fapte similare şi fapte negative

Anumite categorii de fapte, deşi nu au legătură directă cu faptele principale, pot totuşi să ajute la soluţionarea unei cauze penale prin datele pe care le pot releva. Este vorba despre faptele auxiliare, faptele similare şi faptele negative[3]:

  1. a) faptele auxiliare sunt acelea care, deşi nu se referă la dovedirea împrejurărilor care privesc cauza, prezintă importanţă, ajutând la aprecierea unor probe administrate (de exemplu, afirmaţia unei persoane cu privire la credibilitatea unui martor audiat în cauză sau faptele care dovedesc falsitatea unui înscris folosit ca mijloc de probă etc.); b) faptele similare sunt acele fapte care se aseamănă cu faptele ce formează obiectul probaţiunii, fără a se afla însă în raport de cauzalitate cu acestea. Sunt similare faptele de aceeaşi natură săvârşite anterior de către aceeaşi persoană, situaţie în care modul de operare (modus operandi) poate conduce la identificarea făptuitorului;
  1. c) faptele negative sunt acelea care nu s‑au Se face deosebire între faptele negative determinate şi faptele negative nedeterminate. Faptele negative determinate, dacă sunt limitate, pot forma obiect al probaţiunii, fiind dovedite prin fapte pozitive (de exemplu, se poate proba că o anumită persoană, într‑o anumită zi şi la o anumită oră, nu s‑a aflat într‑o anumită localitate, întrucât în ziua respectivă şi la aceeaşi oră se afla într‑o altă localitate – alibiul). Faptele negative nedeterminate

[1]  Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 117.
[2]  I. Neagu, op. cit., p. 260.
[3] Al. Boroi, Şt.G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 140.

nu pot fi incluse în obiectul probaţiunii, deoarece nu pot fi dovedite (de exemplu, nu se poate dovedi că o persoană nu a fost niciodată într‑o anumită localitate)[1].

3.4. Fapte şi împrejurări ce nu pot forma obiect al probaţiunii

În materie penală, în principiu, este admisibilă orice probă.

Din cuprinsul  art. 67 alin. (2) CPP 1968 reieşea că cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă şi utilă. În prezent, dispoziţiile art. 100 alin. (3) CPP admit că cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare. Concluzionând sub aspectul  principiului care călăuzeşte probaţiunea, putem afirma că în procesul penal este admisibilă orice probă, însă de la această  regulă există două limitări: limitări legale şi limitări impuse de principiile generale[2] ce privesc concepţia generală despre lume şi societate.

Sunt situaţii când legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii unor fapte sau împrejurări, aşa cum se întâmplă în cazul dispoziţiilor art. 116 alin. (3) CPP, când legiuitorul a prevăzut că nu pot face obiectul declaraţiei martorului faptele sau împrejurările al căror secret sau confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.

De asemenea, nu pot fi incluse în obiectul probaţiunii faptele şi împrejurările care vin în contradicţie cu cunoştinţele ştiinţifice sau cu normele morale. Nu se admite dovedirea unor fapte sau împrejurări care nu sunt posibile (de exemplu, moartea unei persoane a fost provocată de stafii sau fantome)[3].

3.5. Fapte şi împrejurări ce nu trebuie dovedite

Sunt cazuri când legea sau cunoştinţele noastre despre lume şi societate consideră existente sau inexistente anumite fapte sau împrejurări, nemaifiind necesară administrarea de probe pentru dovedirea lor[4]. Există dispensă de probă în următoarele situaţii[5]:

  1. a) prezumţiile legale – în această accepţie, nu trebuie dovedite faptele şi împre‑ jurările prezumate de lege ca existente sau inexistente. De exemplu, potrivit art. 113 alin. (1) CP, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, fiind inutilă efectuarea unei expertize medico‑legale psihiatrice prin care să se dovedească lipsa discernământului.

Prezumţiile legale pot fi absolute sau relative. Prezumţiile legale absolute, cum este cea din art. 113 alin. (1) CP, nu admit probe contrarii. Prezumţiile legale relative pot fi înlăturate cu probe contrarii. Astfel, potrivit art. 113 alin. (2) CP, minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal dacă a săvârşit fapta cu discernământ, dovedit pe baza unei expertize medico‑legale psihiatrice;

  1. b) faptele evidente şi faptele notorii nu trebuie dovedite, întrucât sunt Faptele evidente sunt cunoştinţele despre lume dobândite din experienţa vieţii (de exemplu, că apa îngheaţă la 0° C sau că obiectele cad de sus în jos etc.). Faptele notorii

[1]  I. Neagu, op. cit., p. 261.
[2]  N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 346.
[3]  I. Neagu,op. cit., p. 262.
[4]  Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 120.
[5] Al. Boroi, Şt.G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 141.

sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi generală sau locală; caracterul notoriu, precum şi gradul de notorietate al unui fapt sunt stabilite de organele judiciare în funcţie de împrejurările respective şi de nivelul de instrucţie al persoanei în cauză[1];

  1. c) faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la care părţile, de comun acord, nu ridică probleme, acceptându‑le existenţa sau inexistenţa. Totuşi, în măsura în care aceste fapte sunt esenţiale în rezolvarea cauzei, ele trebuie dovedite; dacă sunt neesenţiale, nu se impune dovedirea

4. Cerinţele probelor

Din definiţia probelor rezultă că acestea sunt elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit‑o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei[2], cu alte cuvinte, acestea au rolul de a servi la aflarea adevărului într‑o cauză penală, ceea ce presupune determinarea corelaţiei dintre obiectul probei şi obiectul probaţiunii, care constă în verificarea admisibilităţii, pertinenţei, concludenţei şi a utilităţii acestora[3].

De altfel, pentru a putea fi administrată într‑o cauză penală, proba trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe[4]:

– să fie admisă de lege (admisibilitatea);
– să aibă legătură cu soluţionarea procesului (pertinenţa);
– să aibă rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludenţa);
– să fie posibilă administrarea ei;
– să fie necesară administrarea ei (utilitatea).

În cazul în care, într‑o cauză penală, probele nu îndeplinesc cerinţele de mai sus, organul judiciar poate respinge cererea de administrare a unei probe.

În acest sens, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 100 alin. (4) CPP dispoziţii prin care organele judiciare pot respinge o cerere de administrare a unei probe atunci când:

– proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză;
– se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul
probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;
– proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
– proba este imposibil de obţinut;
– cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
– administrarea probei este contrară legii.

Menţionăm însă că sunt unele situaţii în care imposibilitatea obţinerii unei probe intervine după admiterea cererii de administrare. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 381 alin. (7) CPP, dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă[5], iar în faza de urmărire penală acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în procedura audierii

[1]  I. Neagu, op. cit., p. 263.
[2]  Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 114.
[3] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 432.
[4] Ibidem.
[5] Imposibilitate de natură materială (de exemplu, martorul a decedat) sau juridică (de exemplu, a devenit soţia inculpatului).

anticipate prevăzute de art. 308 CPP, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei[1], citirea declaraţiei anterioare a martorului fiind necesară pentru a o face cunoscută tuturor părţilor şi persoanei vătămate şi pentru a putea fi pusă în discuţia lor.

De asemenea, ca orice act procesual îndeplinit în faza judecăţii, şi renunţarea la probe, indiferent cine a propus administrarea acestora, nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată. Astfel, conform art. 383 alin. (3) CPP, dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanţa, după ce ascultă procurorul, persoana vătămată şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.

  1. a) Admisibilitatea

Cu privire la admisibilitatea probei, există regula potrivit căreia orice probă este în principiu admisibilă. În acest sens, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 99 alin. (3) CPP că, în cursul procesului penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe, însă acestea pot respinge o cerere privitoare la administrarea unei probe în cazul în care fie cererea de administrare a unei probe a fost formulată de către o persoană care era neîndreptăţită, fie administrarea probei este contrară legii.

  1. b) Pertinenţa

Probele sunt pertinente dacă au legătură cu soluţionarea procesului penal, cu faptele şi împrejurările de fapt care trebuie dovedite (de exemplu, relatarea de către un martor a modului în care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie pertinentă; pentru a contribui la rezolvarea cauzei, ea trebuie să fie şi concludentă. Astfel, probele care nu au legătură cu infracţiunea săvârşită în cauză şi care nu pot conduce la formarea convingerii organului judiciar vor fi respinse ca fiind nepertinente[2].

  1. c) Concludenţa

Probele sunt concludente dacă sunt esenţiale în cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea procesului (de exemplu, relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte). O probă este concludentă dacă poate clarifica elemente necunoscute ale cauzei.

Toate probele concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice probă pertinentă este şi concludentă[3] (de exemplu, relaţiile de duşmănie dintre autorul omorului şi victimă constituie o probă pertinentă, dar nu şi concludentă, deoarece nu aduce informaţii esenţiale şi edificatoare pentru rezolvarea cauzei).

  1. d) Utilitatea

Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza penală. Sunt utile acele probe care, prin informaţiile pe care le furnizează, sunt necesare pentru soluţionarea procesului. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.

 

[1]  A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5023 din 26 octombrie 2007, www.scj.ro: „instanţa dispune citirea depoziţiei date de martor în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei numai în situaţia în care, în ciuda eforturilor rezonabile ale instanţei, martorul nu poate fi adus în faţa acesteia pentru a fi audiat”.
[2] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 433.
[3]  Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 119.

Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice probă concludentă este şi utilă[1].

Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informaţii noi faţă de probele administrate anterior, pentru lămurirea unor aspecte legate de cauza respectivă (de exemplu, dacă într‑o cauză există mai mulţi martori oculari, organul judiciar, după ascultarea unora dintre ei, poate respinge ca inutilă propunerea de a
mai fi ascultaţi şi alţi martori).

În concluzie,  pentru a fi administrate într‑o cauză penală, probele trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie admise de lege (admisibile), să aibă legătură cu soluţionarea procesului (pertinente), să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludente) şi să fie necesară administrarea lor (utile).

  • 5. Sarcina probaţiunii

Prin sarcină a probaţiunii (onus probandi) se înţelege obligaţia procesuală care revine unui participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii[2]. Cu alte cuvinte, sarcina probaţiunii înseamnă obligaţia administrării probelor în cadrul procesului penal.

Regula actori incumbit  probatio  (sarcina probaţiunii revine celui care afirmă) trebuie înţeleasă în procesul penal în sensul că obligaţia de a dovedi existenţa faptei şi a vinovăţiei cade în sarcina subiecţilor procesuali care exercită acţiunea penală. Astfel, conform dispoziţiilor art. 65 alin. (1) CPP 1968, în baza principiului rolului activ al organelor judiciare şi al aflării adevărului în procesul penal, sarcina probaţiunii revenea organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată, care erau obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Acest fapt nu excludea însă posibilitatea pentru părţi de a propune sau solicita administrarea  de probe, potrivit art. 67 alin. (1) CPP 1968.

În prezent, conform art. 99 alin. (1) CPP, s‑a produs o scindare în materia sarcinii probei, în funcţie de latura penală sau civilă a cauzei.

Astfel, cu privire la acţiunea penală, sarcina probei, în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea ei, revine[3]:

– în principal procurorului, dar şi organului de cercetare penală, pe parcursul fazei de urmărire penală;
– în principal procurorului şi în subsidiar instanţei de judecată, în cursul fazei de judecată.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă, sarcina probei revine[4]:
– în principal părţii civile şi procurorului, atunci când acţiunea civilă este obligatorie, în faza de urmărire penală;
– în principal părţii civile şi procurorului, iar în subsidiar instanţei de judecată, în
faza de judecată.

Sarcina probaţiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, care constă, potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (3) CPP, în posibilitatea pe care o au în procesul penal persoana vătămată, suspectul şi părţile de a propune organelor judiciare administrarea de probe, fapt reglementat în mod distinct şi pentru faza de judecată

 

[1]  I. Neagu, op. cit., p. 264.
[2]  Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 121.
[3] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 436.
[4] Ibidem.

când, potrivit art. 374 alin. (5) şi (6) CPP, procurorul, părţile şi persoana vătămată pot propune administrarea de probe, scop în care este necesar să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa lor.

Cererea privitoare la administrarea unor probe, formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, se admite sau se respinge, motivat, de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, conform art. 100 alin. (3) CPP.

Procedura de administrare a probelor include posibilitatea subiecţilor cu funcţii procesuale distincte (suspectul, respectiv inculpatul şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi partea vătămată şi partea civilă, pe de altă parte) de a le combate. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul faţă de conţinutul unei probe nu se limitează la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor respective, ci presupune administrarea de probe contrare[1]. Deci, cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmaţia făcută (eius incumbit probatio, qui dicit, non qui negat).

Strâns legat de sarcina probei este şi dreptul suspectului sau  inculpatului de a nu se autoincrimina, drept consacrat prin dispoziţiile art. 99 alin. (2) CPP, înţelegând prin acesta atât dreptul la tăcere reglementat în cadrul principiului fundamental al dreptului la apărare prin dispoziţiile  art. 10 alin. (4) CPP şi în jurisprudenţa C.E.D.O.[2], cât şi dreptul de a nu se autoincrimina prin alte acte decât propria declaraţie, ambele constituind o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie[3]. Alături de acestea, în concordanţă cu principiul potrivit căruia orice îndoială este în favoarea suspectului sau inculpatului (in dubio pro reo), dacă probele administrate în cauză nu conferă certitudine asupra vinovăţiei făptuitorului, instanţa nu poate pronunţa o hotărâre de condamnare.

  • 6. Administrarea probelor

Administrarea probelor reprezintă activitatea procesuală prin care organele judiciare, în strânsă colaborare cu alţi subiecţi procesuali, în baza dispoziţiilor procesual penale, preiau, procură şi verifică, ca piese ale dosarului, dovezile prin prisma cărora vor fi elucidate faptele, urmând a fi soluţionată cauza dedusă judecăţii[4]. Astfel, atât organul de urmărire penală, cât şi persoana vătămată sau părţile pot formula cereri privitoare la administrarea unor probe, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, care pot fi admise ori respinse, motivat, de către organele judiciare.

Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) CPP, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.

De asemenea, în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea pro‑ curorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, conform dispoziţiilor art. 100 alin. (2) CPP.

[1]  I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 436‑437.
[2]  C.E.D.O., cauza John Murray c. Regatului Unit, hot. din 8 februarie 1996; cauza Saunders

  1. c. Regatului Unit,hot. din 17 decembrie 1996, apud Puscasu, Prezumţia de  nevinovăţie,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 194, citat de C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 256.
[3] C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău  (coord.), op. cit., p. 256.
[4] N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 356.

Pentru aflarea adevărului, organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a împrejurărilor cauzei, iar această operaţiune nu se poate realiza decât prin administrarea probelor. Această activitate constă în deducerea în faţa organului judiciar a faptelor şi a împrejurărilor faptice care configurează orice probă, în aşa fel încât să se formeze o reprezentare exactă a celor petrecute. Pentru aceasta, activitatea de administrare a probelor trebuie să se desfăşoare astfel încât să se evite orice atingere care ar putea nesocoti demnitatea umană şi prestigiul justiţiei[1].

6.1. Principiul loialităţii administrării probelor

Actualul Cod de procedură penală instituie prin dispoziţiile art. 101 principiul loialităţii administrării probelor, care presupune următoarele trei aspecte:

  1. a) interdicţia folosirii violenţelor, ameninţărilor, a mijloacelor de constrângere, a promisiunilor sau îndemnurilor în scopul obţinerii probelor [alin. (1)];
  2. b) interdicţia folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capa‑ citatea persoanei de a‑şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei [alin. (2)];
  3. c) interdicţia de a provoca o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [alin. (3)].

Acest principiu are un conţinut mai larg, el constituind regula potrivit căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea‑credinţă, a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracţiuni, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnităţii persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viaţa privată[2].

Aceste dispoziţii au fost preluate din cuprinsul art. 68 CPP 1968 cu denumirea „Interzicerea mijloacelor de constrângere” şi care reglementa interdicţiile existente în cuprinsul alin. (1) şi (3) ale art. 101 CPP actual [interdicţia folosirii violenţelor, ameninţărilor, mijloacelor de constrângere, promisiunilor sau îndemnurilor în scopul obţinerii probelor – alin. (1) – şi interdicţia de a provoca o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe – alin. (3)]. Menţionăm aici dispoziţiile Codului de procedură penală care reglementează justiţia negociată, de natură să nuanţeze mai mult sensul noţiunilor de „promisiuni sau  îndemnuri” incluse în acest text. Este evident că utilizarea de către organele judiciare a acestor mijloace, permise de lege, nu poate constitui un mijloc neloial de obţinere a probelor.

Prin dispoziţiile art. 101 alin. (2) CPP se interzice folosirea metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a‑şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Acestea nu fac referire la folosirea testului poligraf, ci la folosirea mijloacelor care atrag o intruziune deosebită şi cu rezultate incerte în conştiinţa umană (hipnoza, serul adevărului etc.). Justificarea acestei interdicţii constă în necesitatea respectării  demnităţii umane în procesul penal, principiu care este consacrat şi în art. 11 alin. (1) CPP.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 101 alin. (3) CPP, este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe, sensul în care legiuitorul a dorit să se interpreteze aceste dispoziţii

[1]  Ibidem.
[2] M. Udroiu, op. cit., p. 211.

fiind cel al folosirii investigatorilor sub acoperire. În prezent, legislaţiile penale europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 148‑149 CPP (art. 2241‑2244  CPP 1968, introduse prin Legea nr. 281/2003) reglementează folosirea investigatorilor sub acoperire în scopul dovedirii săvârşirii unor infracţiuni, acesta fiind un aspect al anchetei proactive, care se bazează pe suspiciunea rezonabilă că o infracţiune va fi săvârşită sau că ea a fost săvârşită, dar nu a fost descoperită, depăşindu‑se astfel vechiul concept de anchetă reactivă, în care organele de urmărire se limitau la strângerea probelor cu privire la săvârşirea de către o persoană a unei infracţiuni[1].

6.2. Excluderea probelor

Tot în legătură cu principiul loialităţii administrării probelor au fost introduse dispoziţii care reglementează excluderea probelor obţinute în mod nelegal în procesul penal, instituţie nouă în sistemul nostru procesual, abordată de doctrină odată cu introducerea textului art. 64 alin. (2) CPP 1968 prin Legea nr. 281/2003, potrivit căruia „Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”.

În prezent, potrivit dispoziţiilor  art. 102 alin. (1) CPP, probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. De asemenea, în cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi articol se reia conţinutul art. 64 alin. (2) CPP 1968, astfel că „Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”.

O altă instituţie nou‑introdusă în dispoziţiile Codului de procedură penală este aceea a probelor derivate, a căror reglementare o regăsim în cuprinsul art. 102 alin. (4) CPP. Astfel, probele derivate din probe administrate în mod nelegal, altele decât cele administrate prin tortură, vor fi excluse din materialul probator al cauzei, dacă au fost obţinute în mod direct din probele administrate în mod nelegal.

Nulitatea actului prin care s‑a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei. Prin modificarea adusă textului art. 102 CPP prin Legea nr. 255/2013 se revine în materia probaţiunii la sancţiunea  nulităţii. Astfel, potrivit formei actuale a textului de la art. 102 alin. (3) CPP, probele ar putea fi excluse dacă actul prin care s‑a dispus sau autorizat administrarea probei sau prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate absolută ori de nulitate relativă. În cazul în care actul prin care s‑a dispus  sau autorizat  administrarea probei sau prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate relativă, trebuie să se producă o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.

6.3. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de organele de urmărire penală, instanţele de judecată, subiecţii procesuali principali şi părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi[2].

Prin aprecierea probelor, ca operaţiune finală a activităţii de probaţiune, organele judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate[3].

[1]  C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău  (coord.), op. cit., p. 259‑260.
[2]  I. Neagu, op. cit., p. 267.
[3] Prin Decizia nr. 171/2001 (M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001), Curtea Constituţională a constatat
că dispoziţiile art. 63 alin. (2) CPP (din 1968 – n.a.), în temeiul cărora „Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor (…)”, contravin dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, dispoziţii potrivit cărora „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Aşa fiind, aprecierea probelor se va face potrivit legii.

În istoria procesului penal au fost utilizate mai multe concepte privind modul de administrare a probelor pe parcursul procesului penal, înregistrându‑se în acest sens o evoluţie a sistemelor de probaţiune[1].

În acest sens, în sistemul acuzatorial, regimul probator se caracteriza printr‑un caracter  empiric şi religios, ca mijloace de probă utilizându‑se jurământul religios, ordaliile sau duelul judiciar.

În sistemele de factură inchizitorială se aplica sistemul probelor formale sau legale, în temeiul căruia mijloacele de probă erau limitate şi, în acelaşi timp, ierarhizate sau tarifate prin lege, adică cu o valoare probantă dinainte stabilită, realizând o ierarhizare a probelor, considerând mărturisirea a fi „regina probelor”; legea fixa dinainte, limitativ, mijloacele de probaţiune, apoi felul probei necesare pentru dovedirea fiecărui fapt (proba preconstituită) şi enumera forţa probantă a fiecăreia[2].

Ulterior, sistemul formal a fost înlocuit cu sistemul sentimental şi cu sistemul ştiinţific al probelor. În sistemul sentimental, judecătorii aveau libertatea de a aprecia probele, luându‑le în considerare pe cele care le confereau certitudine, iar în sistemul ştiinţific se foloseau procedee tehnice ca detectorul de minciuni sau narcoanaliza, interpretabile sub aspectul corectitudinii rezultatului[3].

În sistemul continental, din care face parte şi sistemul nostru procesual, s‑a adoptat în materia probaţiunii principiul liberei aprecieri a probelor, completat cu principiul liberei sau intimei convingeri a judecătorului. În timp, a fost limitată libertatea  absolută a judecătorului, impunându‑se diferite standarde de  apreciere a probelor. Primul standard de probaţiune este cel al preponderenţei probelor, care constă în adoptarea soluţiei care este susţinută de probele preponderente, acest standard fiind folosit de regulă în procesele civile.

În materie penală, s‑a impus standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil („proof beyond any reasonable doubt”), pentru condamnare nefiind suficient să existe o probabilitate cu privire la vinovăţia autorului, ci trebuie ca probele în acest sens să creeze judecătorului o convingere, care deşi admite existenţa unui dubiu, el trebuie să se păstreze în limite rezonabile[4]. În cazul în care dubiul cu privire la vinovăţia autorului depăşeşte aceste limite rezonabile, atunci nu se poate dispune o soluţie de condamnare a acuzatului, impunându‑se aplicarea principiului in dubio pro reo, potrivit căruia, în cazul în care acuzarea nu reuşeşte să răstoarne deplin această prezumţie, faptul va fi interpretat ca o probă în favoarea nevinovăţiei inculpatului[5].

[1]  A.L. Lorincz, op. cit., 2015, p. 149.
[2] Ibidem.
[3] A.L. Lorincz, op. cit., 2015, p. 149.
[4] C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău  (coord.), op. cit., p. 252‑253.
[5]  Potrivit practicii judiciare, chiar dacă inculpatul se autodenunţă, instanţa nu poate dispune condamnarea sa, dacă pe parcursul procesului penal prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată, întrucât orice îndoială profită inculpatului, iar recunoaşterea lui nu are valoare probatorie absolută. A se vedea Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 866 din 27 iunie 2005, în I. Ciolcă, Probele în procesul penal.  Practică judiciară, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 56, citată de C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău  (coord.), op. cit., p. 252.

Please follow and like us: