Articol semnat de: Lucian Mihali-Viorescu,
judecător la Judecătoria Sectorului 2 București

1. Punerea problemei

În practica judiciară recentă din materia clauzelor abuzive din contractele de credit se ridică, pe lângă clasicele probleme legate, de exemplu, de interpretarea şi aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sau, bineînţeles, de întrebarea esenţială – este sau nu abuzivă o anumită clauză contractuală –, o problemă ce pare, la prima vedere, secundară, dar a cărei soluţionare are consecinţe practice importante.
Întrebarea la care instanţele trebuie să răspundă imediat după constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute, totale sau parţiale, a unei clauze care reglementează dobânda remuneratorie într-un contract de credit este următoarea: care este dobânda rămasă aplicabilă în contract în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti?


În legătură, în general, cu atribuţiile judecătorului în această etapă din soluţionarea unui litigiu din materia clauzelor abuzive, C.J.U.E. a arătat [1]:

„Instanţele naţionale au obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorii, fără a avea posibilitatea să îi modifice conţinutul. Contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic”.

Pornind de la această statuare de principiu a instanţei europene, se face, uneori, o confuzie între evidenţierea efectelor constatării caracterului abuziv al unei clauze şi, deci, ale eliminării ei din contract – îndatorire esenţială a instanţei – şi modificarea sau înlocuirea conţinutului unei clauze altfel decât prin eliminarea părţii abuzive – operaţiuni nepermise, în principiu, pentru instanţă.
Preocupate, legitim, să nu dispună o modificare nepermisă de lege a unor clauze contractuale declarate abuzive, unele instanţe consideră că nu le este permis să indice în hotărârea judecătorească care este dobânda rămasă aplicabilă în contract ca urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Alte instanţe, la polul opus, după ce constată caracterul abuziv al clauzelor care prevăd mecanisme netransparente de stabilire sau de modificare a ratei dobânzii, înlocuiesc aceste clauze cu altele, având o structură considerată echitabilă.
Considerăm ambele variante greşite, prima pentru că omite faptul că o modificare a contractului rezultată strict din eliminarea clauzelor abuzive [2] este permisă, iar cea de-a doua pentru că presupune modificări contractuale situate în afara acestei limite.

[1] C.J.U.E., hotărârea din 14 iunie 2012, pronunţată în cauza Banco Español de Crédito; hotărârea din 30 mai 2013, pronunţată în cauza Asbeek Brusse şi de Man Garabito; hotărârea din 21 ianuarie 2015, pronunţată în cauza Unicaja Banco şi Caixabank.
[2] Aşa cum este permisă modificarea contractului strict prin eliminarea clauzei/clauzelor abuzive, trebuie acceptată, mutatis mutandis, modificarea unei clauze strict prin eliminarea părţii sale abuzive. Cu alte cuvinte, nu este permis a se adăuga ceva nou, însă este permis a se elimina ceva, caz în care este obligatoriu a se arăta ce rămâne sau cum se interpretează ceea ce rămâne.

2. Hotărâri judecătoreşti care nu indică dobânda rămasă aplicabilă în contract în urma constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la rata dobânzii

Într-o hotărâre [3], consecutiv constatării caracterului abuziv al unei clauze care stabilea modul de determinare a ratei dobânzii, instanţa supremă a arătat:

„Nici reglementarea specială – Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE şi nici reglementarea de drept comun – C.civ. 1864 nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul. (…)
 În această situaţie, revine pârâtei obligaţia ca, pe baza unei negocieri reale şi efective cu împrumutaţii şi în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă sub aspectul modului de determinare a dobânzii, şi, subsecvent acestei modificări, să emită noi grafice de rambursare. (…)
 Împrejurarea că, urmare a constatării nulităţii criteriilor de variaţie a dobânzii, contractul este lipsit de un indicator în funcţie de care să se calculeze dobânda variabilă nu atrage ca remediu modificarea contractului prin înlocuirea dobânzii variabile cu cea fixă şi nici nu creează o situaţie dezavantajoasă băncii, ci determină obligarea părţilor la negociere pentru a completa acordul de voinţă valabil exprimat şi pentru a determina o formulă de calcul a dobânzii variabile, acesta fiind atributul exclusiv al părţilor, iar nu al instanţei de judecată. (…)
 Nu se poate pune problema lipsei dobânzii, fapt ce ar duce la imposibilitatea continuării contractului, întrucât părţile au îndatorirea de a negocia o altă clauză în ce priveşte dobânda variabilă a contractului raportat la criterii obiective, verificabile, clauză care să îndeplinească condiţiile de claritate şi inteligibilitate prevăzute de legislaţia privind protecţia consumatorilor”.

Observăm că nu se face vreo distincţie între modificarea unei clauze prin adăugarea unui conţinut nou, neavut în vedere de părţi, şi modificarea rezultată din eliminarea părţii abuzive a clauzei.
În aceste condiţii, din moment ce nu a arătat ce rămâne în urma eliminării părţii abuzive din clauză, instanţa supremă nu a soluţionat problema consecinţelor eliminării din contract a acesteia. În ciuda faptului că, declarativ, a arătat că nu se pune problema lipsei dobânzii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a indicat în concret care va fi dobânda aplicabilă în urma pronunţării hotărârii, menţionând doar că aceasta va fi rezultatul exclusiv al negocierii dintre părţi. Or, hotărârea judecătorească trebuie să pună capăt litigiului, să soluţioneze complet toate aspectele deduse judecăţii, fără ca eficienţa ei să depindă de viitoare negocieri purtate de părţi.
Este cunoscut că o negociere poate să aibă sau nu rezultate, astfel că se ridică întrebarea care va fi rata dobânzii dacă negocierile dintre părţi eşuează?

[3] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 84/2016, www.scj.ro.
[4] A se vedea şi V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 251, unde se arată că „hotărârea reprezintă scopul urmărit prin declanşarea procesului, raţiunea lui de a fi, deoarece tranşează conflictul dintre părţi” (s.n.). De asemenea, G.-F. Ivănescu, Hotărârea judecătorească civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 25, unde se arată că „hotărârea judecătorească semnifică, în principiu, tranşarea (în cele din urmă, fără posibilitatea reluării) unui litigiu, clarificarea raportului juridic dedus judecăţii, aflarea adevărului judiciar” (s.n.).

În practică s-a întâmplat, de exemplu, ca lipsa din considerentele unei hotărâri, prin care se constatase caracterul abuziv al unei clauze ce stipula un mecanism netransparent de determinare a ratei dobânzii, a unor explicaţii privind dobânda rămasă aplicabilă să conducă la necesitatea unui nou litigiu. În contractul respectiv se prevăzuse un cuantum fix al dobânzii pentru o perioadă de un an; după împlinirea acestui termen, dobânda urma să fie compusă dintr-o marjă fixă şi o parte variabilă, aceasta din urmă fiind considerată abuzivă de instanţă (conform considerentelor, pentru că dispozitivul prevedea constatarea caracterului abuziv al întregii clauze).
În lipsa unor precizări exprese cu privire la soarta contractului din punctul de vedere al dobânzii, părţile au interpretat în moduri diferite fizionomia pe care rata dobânzii urma să o aibă în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti. Profesionistul a propus consumatorului ca dobânda să fie formată din EURIBOR 3M plus o marjă fixă, alta (mai mare) decât cea prevăzută în varianta iniţială a contractului, în timp ce consumatorul a solicitat ca dobânda să fie compusă din EURIBOR 3M plus marja fixă iniţială.
Cum negocierile s-au blocat în acel punct, părţile s-au adresat instanţei, fiecare solicitând ca dobânda să fie stabilită după cum propusese în cadrul negocierilor.
Instanţa [5], în mod corect în opinia noastră, a respins ambele solicitări, reţinând că un contract trebuie să fie rezultatul acordului voinţelor părţilor, neputând fi impus, într-o anumită formă, nici chiar de un judecător. În continuare, a arătat că jurisprudenţa C.J.U.E. nu permite unei instanţe să modifice o clauză pe care o constată ca fiind abuzivă.
Fiind învestită însă şi cu un capăt de cerere în restituirea sumelor plătite în plus cu titlu de dobândă, instanţa a arătat, în considerentele hotărârii, că urmarea constatării caracterului abuziv al mecanismului netransparent de determinare a dobânzii variabile este faptul că între părţi rămâne să se aplice valoarea fixă a dobânzii, astfel cum fusese stabilită pentru primul an, astfel că a obligat profesionistul să restituie diferenţa dintre sumele încasate cu titlu de dobândă şi suma care ar fi fost încasată dacă s-ar fi perceput doar dobânda iniţială, nemodificată [6].
Soluţia este paradoxală doar la prima vedere, însă, în realitate, ea reflectă în mod corect tocmai distincţia între stabilirea unei rate a dobânzii conform unor criterii neprevăzute în contract şi indicarea ratei dobânzii rezultate din eliminarea din dispoziţiile contractuale a elementelor abuzive.

Într-o altă hotărâre [7], de un impact major, cel puţin simbolic, pronunţată recent, instanţa supremă, constatând nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi a oricărei alte clauze care permitea băncii să modifice unilateral cuantumul dobânzii, a reţinut:

„Soluţia de constatare a nulităţii absolute parţiale a acestei clauze se impune pe de o parte pentru că, în vederea respectării imperativului de salvgardare a contractului, nulitatea parţială este regula, câtă vreme lipsirea de efecte vizează doar clauza care încalcă dispoziţia legală imperativă, iar pe de altă parte pentru că toate criticile, ca şi considerentele prin care li s-a răspuns vizează exclusiv partea variabilă a dobânzii, care a fost denumită dobândă de referinţă variabilă. Pe cale de consecinţă, continuă să îşi producă efectele, în cazul contractelor care au o astfel de prevedere, clauza privind dobânda exprimată în procente fixe, iar în cazul celorlalte contracte părţile urmează a stabili dobânda prin negociere, conform considerentelor ce se vor arăta. (…)
 În plus, se cuvine menţionat şi faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica C.J.U.E., sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza Banco Español de Crédito, singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv – hotărârea pronunţată în cauza Kásler. Numai că o astfel de dispoziţie supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamanţi.
 În această situaţie, revine pârâtei obligaţia ca, pe baza unei negocieri reale şi efective cu împrumutaţii şi în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă atât sub aspectul modului de determinare a dobânzii, cât şi sub aspectul momentului de la care această modificare operează şi, subsecvent acestei modificări, să emită noi grafice de rambursare”.

[5] Jud. Oradea, s. civ., sent. civ. nr. 9990/2012, modificată în parte în urma soluţionării recursului.
[6] Această parte a hotărârii este discutabilă, pentru că, în realitate, părţile stabiliseră un cuantum fix al dobânzii doar pentru o perioadă de un an, după care clauza respectivă nu mai producea nici un efect. Rezultatul eliminării componentei abuzive din clauza care reglementa modul de stabilire a dobânzii după primul an era, de fapt, acela că dobânda rămânea compusă doar din marja fixă (şi care era vizibil mai mică decât dobânda fixă iniţială).
[7] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 2123/2015, www.hotnews.ro.

Cu privire la „obligarea” părţilor să negocieze, ca modalitate de soluţionare a unui litigiu, ne menţinem opinia exprimată mai sus. Adăugăm faptul că în dreptul român există dispoziţii cu caracter supletiv în materia dobânzii, respectiv cele cuprinse în O.G. nr. 13/2011. Dispoziţiile cu caracter supletiv nu trebuie să existe în materia nulităţii, cum arată instanţa supremă, ci în materia dobânzii. În afară de acestea, trebuie să existe dispoziţii care să prevadă sau, cel puţin, să permită aplicarea unei norme supletive în locul unei clauze constatate nule, iar acestea există – art. 1255 alin. (2) C.civ., respectiv art. 970 alin. (2) C.civ. 1864.
Aceeaşi hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă încă un dezavantaj al neepuizării problematicii unui litigiu. Astfel, în legătură cu capătul de cerere accesoriu, de obligare a profesionistului la restituirea diferenţei dintre dobânda efectiv încasată şi dobânda ce ar fi fost încasată dacă între părţi ar fi produs efecte o clauză reconfigurată ca urmare a constatării nulităţii parţiale a componentei abuzive a clauzei privind dobânda, instanţa supremă a reţinut:

„Înalta Curte nu neagă dreptul părţilor de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze declarate nule, dimpotrivă, reafirmă supremaţia principiului restitutio in integrum, însă apreciază că în privinţa clauzei privitoare la dobândă nu are posibilitatea, la momentul pronunţării acestei decizii, să determine cuantumul sumelor încasate necuvenit.
 Aceasta, pentru că instanţa supremă, admiţând cererea subsidiară de obligare a pârâtei la modificarea clauzei privind dobânda, nu are niciun element de referinţă privitor nici la cuantumul dobânzii, nici la perioada pentru care modificarea operează, aşadar, nu poate determina dacă există sume încasate necuvenit şi, dacă da, la cât se ridică acestea.
 Sub acelaşi aspect, instanţa supremă ia în calcul şi posibilitatea conferită consumatorilor de art. 6 teza finală şi de art. 7 din Legea nr. 193/2000, anume aceea de a cere rezilierea contractelor atunci când, după eliminarea clauzelor abuzive, acestea nu mai pot continua, ceea ce aruncă o notă suplimentară de incertitudine asupra perioadei pentru care se poate vorbi despre dobândă încasată nedatorat.
 În acest context, reţinând şi faptul că nulitatea clauzei privind dobânda variabilă a fost constatată în recurs şi că în acest stadiu procesual nu era posibilă administrarea unei probe cu expertiză faţă de dispoziţiile art. 305 C.proc.civ. (1865 – n.n.), Înalta Curte apreciază că nu poate pronunţa o hotărâre de restituire a unor sume nedeterminate şi nedeterminabile.
 Spre a decide astfel, instanţa supremă invocă prevederile art. 372 C.proc.civ. 1865, care consacră caracterul de titlu executoriu al hotărârilor judecătoreşti, precum şi prevederile art. 379 C.proc.civ. 1865, care dispun că nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Or, în speţă creanţa nu este nici certă, nici lichidă.
 În plus, aşa cum reiese din examinarea cererii de chemare în judecată precizată şi din toate actele de procedură, reclamanţii înşişi au recunoscut băncii dreptul de a percepe după primul an de contract o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă, contestând, însă, dreptul acesteia de a determina în mod arbitrar şi netransparent partea de dobândă variabilă; ca atare, nivelul dobânzii depinde de înţelegerea părţilor, ceea ce face ca aplicarea principiului restitutio in integrum în legătură cu sumele încasate cu titlu de dobândă să apară la momentul pronunţării prezentei decizii ca prematură, reclamanţii având posibilitatea formulării unei cereri cu acest obiect după modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii [8]”.

Nu adăugăm alte observaţii faţă de cele deja făcute, însă ne punem o întrebare: cum se va aplica principiul restitutio in integrum dacă părţile nu vor ajunge la o înţelegere privind cuantumul dobânzii?

[8] În acelaşi sens, a se vedea C.A. Bucureşti, s. a VI-a civ., dec. civ. nr. 1072/2016, www.rolii.ro. Instanţa a reţinut că, urmare a anulării clauzei abuzive, s-a născut obligaţia părţilor de a negocia formula de calcul a dobânzii variabile, numai după stabilirea acestei formule urmând a se putea calcula partea din dobândă încasată necuvenit şi, astfel, că dreptul împrumutatului la restituirea unei părţi din dobândă nu este actual.

3. Hotărâri judecătoreşti în care clauza referitoare la dobândă, declarată abuzivă, este modificată prin adăugarea unui element nou faţă de contract

În jurisprudenţă s-a decis [9], consecutiv constatării caracterului abuziv al unei clauze care prevedea un mecanism netransparent de determinare a ratei dobânzii, stabilirea, spre exemplu, a unei dobânzi de 1,5% plus Euribor, reţinându-se că astfel se restabileşte echilibrul dintre prestaţiilor părţilor.
Chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [10] a menţinut o hotărâre prin care, ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze ce prevedea un mecanism netransparent de variaţie a dobânzii, s-a stabilit ca, după expirarea perioadei în care dobânda fusese prevăzută a fi fixă, să se aplice o dobândă de 1,5% plus EURIBOR, fără însă a răspunde în concret criticilor formulate cu privire la posibilitatea instanţei de a dispune o asemenea măsură.
Într-o altă cauză [11], subsecvent constatării caracterului abuziv al clauzei care prevedea că dobânda este compusă dintr-o marjă fixă plus „dobânda de referinţă a băncii”, s-a constatat că dobânda de referinţă percepută de bancă trebuie să fie formată din EURIBOR 3M plus marja fixă a băncii şi a fost obligată pârâta să emită graficele de rambursare în acest sens. Soluţia nu a fost motivată din perspectiva faptului dacă instanţa poate sau nu să procedeze în acest mod.
Uneori, astfel de soluţii sunt motivate prin faptul că dobânda variabilă este formată, conform explicaţiilor din întâmpinare ale profesionistului, din EURIBOR plus marja fixă plus o altă componentă. Considerând că doar această din urmă componentă este abuzivă, instanţele o elimină şi constată că dobânda poate fi compusă din ceea ce ar rămâne, adică EURIBOR plus marja fixă.
În opinia noastră, o astfel de motivare ar fi corectă doar în ipoteza în care contractul ar prevedea că dobânda este formată din EURIBOR plus alte componente. Ceea ce contează este conţinutul contractului, o soluţie neputând fi bazată pe susţinerile din întâmpinare ale părţii [12]. Nici faptul că profesionistul calcula în mod efectiv dobânda în funcţie şi de un indicator obiectiv nu are importanţă. Contează lipsa de transparenţă a clauzei, legea sancţionând inclusiv potenţialul unei clauze de a fi abuzivă, chiar dacă profesionistul, într-o anumită perioadă, nu a aplicat-o într-un mod abuziv. Nu există nicio garanţie că dispoziţia contractuală va fi aplicată şi în continuare în acelaşi mod, din moment ce formularea ei lasă o deplină libertate profesionistului.

[9] C.A. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. civ. nr. 167/2013, casată însă cu trimitere spre rejudecare.
[10] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 990/2014, www.scj.ro.
[11] Jud. Sectorului 2 Bucureşti, s. civ., sent. civ. nr. 3879/2015, schimbată însă în parte în apel, chiar în privinţa aspectului în discuţie, prin dec. civ. nr. 2417/2015 a Trib. Bucureşti, s. a VI-a civ. Instanţa de apel nu a lămurit însă efectele constatării caracterului abuziv al clauzei ce prevedea mecanismul de determinare a dobânzii, arătând că „părţile sunt singurele în măsură să aprecieze în ce măsură contractul mai poate continua ca efect al înlăturării clauzei privind modul de calcul al dobânzii după primul an contractual, iar în cazul unui răspuns afirmativ să agreeze asupra unui mod de calcul, în aşa fel încât să se asigure respectarea dispoziţiilor din materia clauzelor abuzive”. Aşa cum am mai arătat, nu părţile, ci instanţa trebuie să verifice în ce măsură contractul mai poate continua.
[12] În acelaşi sens, instanţa supremă a reţinut: „Semnificativ apare, în legătură cu descrierea prestaţiilor datorate de bancă, faptul că aceasta este realizată abia în actele de procedură întreprinse în cauză, în condiţiile în care ea trebuia inserată în contract şi adusă la cunoştinţa cocontractantului, pentru ca acesta să o accepte sau să o refuze în cunoştinţă de cauză, dar şi pentru a permite, ulterior încheierii contractului, controlul din partea împrumutatului şi al instanţei asupra modului de aducere la îndeplinire a obligaţiilor asumate”. A se vedea I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 2123/2015, www.hotnews.ro.

O altă variantă întâlnită în practică este aceea în care modificarea clauzei abuzive este camuflată sub aparenţa interpretării ei. Astfel, instanţa supremă [13] a reţinut:

„În analiza clauzelor contractului ce face obiectul speţei de faţă, trebuie pornit chiar de la prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, care, în alin. (2), arată că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
 Sub acest aspect, trebuie observat că la art. 1 din contractul de credit se prevede faptul că banca a acordat împrumutatului un credit în moneda euro.
 În acest sens, în opinia instanţei de recurs, este rezonabil a se interpreta că voinţa reală a părţilor a fost aceea ca partea variabilă a dobânzii, după primele 12 luni de la acordarea împrumutului, să fie indicele EURIBOR/lună, cum, de altfel, a interpretat şi instanţa de apel în primul ciclu procesual.
 EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) este rata de referinţă pentru piaţa monetară în euro, fiind rata la care o bancă de prim ordin oferă altei bănci de prim ordin (cum este şi cazul în speţa de faţă) depozite în zona euro.
 Cum împrumutul a fost acordat în moneda euro, este rezonabil a se interpreta că prin «dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile băncii», părţile s-au referit la indicele Euribor/lună.
 Prin urmare, nu este vorba de o modificare a clauzelor contractuale, deci de o ingerinţă în voinţa părţilor, ci de o interpretare a clauzelor contractuale, plecând de la analiza ansamblului clauzelor, dar ţinând seama şi de faptul că sintagma care se referă la partea variabilă a dobânzii, după primele 12 luni de la încheierea contractului, are caracter abuziv”.

Ca atare, instanţa de recurs a constatat caracterul abuziv al clauzei respective, în sensul interpretării sintagmei „dobânda de referinţă variabilă” ca fiind indicele EURIBOR/lună.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că regula conform căreia, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului este aplicabilă doar situaţiei în care clauzele respective nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi declarate abuzive. Dacă este constatat caracterul abuziv al unei clauze, nu se mai pune, subsecvent, problema interpretării ei, ci aceea a consecinţelor eliminării sale din contract.

[13] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 310/2016, www.scj.ro.

4. Soluţiile propuse

În continuare, plecând de la cele trei variante mai frecvente în practică de clauze referitoare la mecanismul de stabilire sau de modificare a ratei dobânzii şi care sunt considerate abuzive de jurisprudenţă, propunem soluţiile pe care le considerăm corecte în cazul fiecăreia. Acestea au un caracter general, astfel că pot fi aplicate şi în situaţia altor modele de clauze de acest gen.

O primă variantă este aceea în care contractul prevede iniţial o dobândă fixă, fără menţionarea unei perioade, adăugându-se o altă clauză, care permite profesionistului modificarea ratei dobânzii. Dacă această din urmă clauză este declarată abuzivă, consecinţa este că între părţi rămâne să producă efecte dobânda fixă iniţială, din moment ce dispare din contract prerogativa profesionistului de a o modifica. Pe de altă parte, clauza care stabileşte cuantumul dobânzii fixe nu are de ce să fie considerată abuzivă, indiferent de valoarea ei. Amintim că, având în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, consumatorul nu poate invoca drept unic motiv al caracterului abuziv al unei clauze faptul că preţul ar fi prea mare în raport cu serviciul oferit. Totodată, presupunând că dobânda fixă iniţială ar avea o valoare mică, ce ar atrage caracterul dezavantajos din punct de vedere economic al contractului pentru profesionist, reţinem că acest aspect nu este unul relevant. Esenţial este ca un contract să poată exista din punct de vedere juridic, iar un contract de credit care prevede o dobândă, indiferent de cât de redus este cuantumul acesteia, este perfect posibil. Cât priveşte dezavantajele de ordin economic pentru profesionist, nu trebuie pierdut din vedere faptul că vorbim despre o sancţiune, iar pierderea de ordin financiar reprezintă una dintre caracteristicile frecvent întâlnite ale unei sancţiuni.

Dacă în contract se prevede o dobândă fixă iniţială, dar numai pentru o anumită perioadă, expres arătată, interesează, din perspectiva caracterului abuziv, doar clauza care guvernează perioada ulterioară, în care dobânda este concepută să fie variabilă. În cazul în care se constată caracterul abuziv al acestei clauze, dobânda rămasă nu poate fi cea fixă, iniţială, aceasta având o aplicabilitate limitată în timp prin voinţa părţilor. În aceste condiţii, perioada ulterioară va fi tratată, din punct de vedere juridic, în acelaşi mod în care s-ar fi pus problema şi dacă nu s-ar fi prevăzut o dobândă fixă, iniţială, urmând a se distinge între următoarele două variante.

O a doua variantă este aceea în care dobânda este concepută ca fiind variabilă, ea fiind compusă dintr-o marjă fixă şi dintr-o altă componentă, pe care instanţa o consideră drept abuzivă. Cum numai componenta variabilă este abuzivă într-o astfel de clauză, rezultă că partea care rămâne în fiinţă după eliminarea ei este componenta fixă, care va constitui dobânda contractuală. Rămân valabile consideraţiile anterioare referitoare la posibilele dezavantaje de ordin economic pentru profesionist. De asemenea, într-o astfel de situaţie nu există niciun motiv pentru care la marja fixă să se adauge şi o componentă variabilă de tipul EURIBOR. Aşa cum arătam şi mai sus, crearea unei astfel de clauze nu are temei şi, pe de altă parte, o asemenea operaţiune nici nu este necesară din punct de vedere juridic, contractul putând să existe cu o dobândă compusă doar din marja fixă.

În sfârşit, o a treia variantă este aceea în care dobânda este concepută ca fiind variabilă, dar fără a avea în structură o marjă fixă, ci doar o componentă variabilă, care este considerată în întregime abuzivă de către instanţă. În această situaţie, eliminarea clauzei conduce la rămânerea contractului fără dobândă.
Un contract de credit fără dobândă nu poate exista din punct de vedere juridic şi, prin urmare, consecinţa ar fi incidenţa art. 7 din Legea nr. 193/2000, conform căruia, în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese.

Aşadar, numai consumatorul poate cere rezilierea contractului, nu şi profesionistul. Pe de altă parte, în situaţia particulară a contractelor de credit, în special a celor cu o valoare suficient de mare, pentru consumator ar fi dezavantajos să solicite rezilierea contractului.

Situaţia se îndreaptă, aşadar, spre întrunirea premiselor pentru a proceda conform statuărilor C.J.U.E. din hotărârea pronunţată în cauza Kásler şi Káslerné Rábai, respectiv prin aplicarea unei norme supletive în locul unei clauze constatate nule. Soluţia este, de altfel, prevăzută expres în art. 1255 alin. (2) C.civ., însă este necesar a se analiza şi problema aplicării legii în timp. În situaţia în care ar fi aplicabil Codul civil 1864, o astfel de soluţie ar putea fi întemeiată pe dispoziţiile art. 970 alin. (2), conform cărora convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa, soluţie propusă în doctrina franceză [14]. Contractul dintre părţi, astfel cum a fost reconfigurat prin eliminarea clauzei abuzive, va fi considerat că obligă nu numai la ceea ce prevede expres, dar şi la plata dobânzii, aceasta din urmă fiind o urmare conformă atât legii, cât şi echităţii în cazul unui împrumut acordat de un profesionist. Dispoziţiile de drept supletiv care ar putea fi avute în vedere sunt cele prevăzute în art. 3 din O.G. nr. 13/2011, care se referă la rata dobânzii legale remuneratorii.

[14] Pentru această opinie, în ceea ce priveşte art. 1135 C. civ. fr. (corespondentul art. 970 alin. (2) C. civ. 1864), a se vedea N. Sauphanor-Brouillaud, Les contrats de consommation – Règles communes, L.G.D.J., 2012, p. 568, precum şi autorii acolo citaţi.

Clauzele abuzive in contractele de credit Editia a 2-a - Viorescu

! Problematica este abordată pe larg în cartea: Clauzele abuzive în contractele de credit .

Cuprinsul cărții poate fi consultat AICI.

Please follow and like us: