Extras din Tratat de drept civil. Contracte speciale. Volumul I. Vânzarea și schimbul, ediția a 2-a revizuităAutor: Dan Chirică 

Tratat-de-drept-civil_CHIRICA_BLOG

                          Sursă foto background: Tom Hermans on Unsplash

Capitolul III. Condiţiile de valabilitate ale consimţământului

Secțiunea 1. Consimțământul dat de o persoană conștientă și corect informată

600. Un consimţământ dat „în cunoștință de cauză” presupune ca persoana care îl exprimă, pe de o parte, să aibă consimţământul intact, neafectat de o insanitate de spirit (§1), iar, pe de altă parte, ca aceasta să fie corect informată în privinţa contractului pe care îl încheie, subzistând anumite obligaţii în acest sens în sarcina cocontractantului (§2).

§1. Insanitatea de spirit

601. Aşa cum am văzut, consimţământul exprimat în cunoştinţă de cauză presupune ca acesta să fie exprimat de o persoană care are discernământ.
Nu avem aici în vedere problematica persoanelor lipsite de discernământ (minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti) sau cu discernământ diminuat (minorii între 14‑18 ani), care sunt protejaţi prin instituirea unor incapacităţi de protecţie, ci aceea a persoanelor majore care, având capacitatea de exerciţiu deplină, se dovedeşte că, din anumite cauze (maladii, consumul unor anumite substanţe etc.), la momentul încheierii contractului, au fost lipsite de uzul raţiunii (discernământ).

602. Potrivit dispoziţiilor art. 1205 alin. (1) NCC „este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într‑o stare care o punea în neputinţă de a‑şi da seama de urmările faptei sale”. Este vorba despre ceea ce în literatura de specialitate era cunoscut încă înainte de adoptarea noului Cod civil sub denumirea de „insanitate de spirit”, referindu‑se la situaţia în care un major nepus sub interdicţie încheia un act juridic, fiind într‑o situaţie durabilă sau pasageră lipsit total de uzul raţiunii din indiferent ce motive (boală, consumul unor substanţe, gelozie oarbă etc.) [1]. Articolul 1205 NCC, nu este aşadar decât o necesară consacrare legislativă a unei instituţii construite în dreptul nostru pe cale pretoriană, în lipsa unor prevederi legale exprese.

603. Articolul 1205 alin. (2) NCC prevede că un contract „încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute”. Aceste prevederi legale sunt cu totul inutile, căci un contract încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie este, pe de o parte, la fel de anulabil ca un contract încheiat de orice altă persoană lipsită de discernământ în momentul încheierii sale, chiar dacă ulterior nu ajunge să fie pusă sub interdicţie, iar pe de altă parte, un contract încheiat de o asemenea persoană poate fi anulat – deşi textul de lege analizat pare a sugera contrariul – şi dacă, la momentul încheierii sale, cauzele de punere sub interdicţie existau dar nu erau „îndeobşte cunoscute”, putând fi însă dovedite.
În ceea ce priveşte sancţiunea încheierii unui asemenea contract de către o persoană majoră lipsită de discernământ, dar nepusă sub interdicţie, aceasta este cea a nulităţii relative (art. 1205 NCC), care este o nulitate de protecţie [2], specificul ei fiind acela că

[1] Pentru detalii asupra insanităţii de spirit şi a evoluţiei acesteia în dreptul nostru, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, cit. supra, p. 107 şi urm., nr. 274 şi urm.
[2] Pentru o soluţie fundamental eronată, chiar dacă a fost pronunţată pe temeiul reglementărilor anterioare noului Cod civil, în sensul că sancţiunea ar fi aceea a nulităţii absolute, a se vedea I.C.C.J., s. a II‑a civ., dec. nr. 2472/2014, în Buletinul Casaţiei nr. 11/2014, p. 25.

poate fi invocată de orice persoană interesată, nu numai de cel care a contractat fiind în această stare, sau de reprezentanţii săi legali [1].

[1] În acest sens, a se vedea, D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, cit. supra, p. 108, nr. 277.

§2. Obligația de informare în contractul de vânzare

2.1. Emergența obligației de informare şi domeniul său de aplicare

604. Reglementarea legală anterioară noului Cod civil privitoare la viciile de consimţământ, cu sancţiunile aferente, se referea la situaţiile în care consimţământul la încheierea contractului era deja dat, fiind însă afectat fie în dimensiunea sa intelectuală sau reflexivă (cazul erorii și al dolului), fie în dimensiunea sa volitivă sau de libertate (cazul violenţei).
Era evident că autorii Codului civil francez și ai Codului civil anterior, inevitabil, prizonieri ai concepţiilor contemporane adoptării lor, nu au fost preocupaţi de faza prealabilă încheierii contractului, nefiind interesaţi de procesele anterioare dării consimţământului. Conform filosofiei liberalismului timpuriu care a stat la temelia acestor acte normative, oamenii erau consideraţi egali, fiecare individ matur fiind ţinut să-și poarte singur de grijă.
Ulterior, în timp, pe măsura dezvoltării industriilor bunurilor de consum și a amplificării fără precedent în istoria umanităţii a complexităţii produselor datorită noilor și numeroaselor descoperiri ale știinţei și tehnicii, s-a născut și dezvoltat ideea că, cel puţin în raporturile dintre producătorii și profesioniștii comercializării unor asemenea bunuri, pe de o parte, și consumatori (profani, necunoscători ai domeniilor respective), pe de altă parte, exista o inegalitate de informare profundă, cei dintâi fiind net avantajaţi. În plus, mai aproape de zilele, noastre, tehnicile de publicitate sofisticate, precum și tehnicile de vânzare agresive (vânzarea on‑line; vânzarea la domiciliu) și numeroasele facilităţi acordate la achiziţionarea bunurilor (cum ar fi cele de creditare) au putut împinge foarte ușor pe consumatori la încheiere insuficient gândită a unor contracte de achiziţionare a unor bunuri.
Contextul menţionat a relevat insuficienţa și inadecvarea teoriei viciilor de consimţământ, care prin chiar modul cum a fost concepută nu conferea decât remedii post factum (după încheierea contractului printr-un consimţământ viciat), fapt pentru care s-a născut iar apoi s-a cristalizat treptat ideea necesităţii implementării unor măsuri legislative preventive, care să ducă la mai buna și prealabila informare a consumatorilor, punându-i pe aceștia în situaţia de a avea la îndemână elementele necesare pentru a reflecta singuri și de a-și da consimţământul la încheierea contractului în deplină cunoștinţă de cauză, prevenindu-se astfel vicierea consimţământului lor [2].
În esenţă, vânzătorii profesioniști au început să fie obligaţi prin lege să comunice consumatorilor informaţiile utile pe care le deţin în legătură cu bunurile vândute, sens în care trebuie să descrie produsele, să indice modalităţile lor de utilizare și eventualele contraindicaţii sau pericole pe care le prezintă utilizarea lor, preţul de vânzare etc. În paralel, jurisprudenţa și doctrina au căutat să adapteze textele vechilor reglementări la necesităţile prezentului, forjând soluţii menite să acopere carenţele existente, recunoscându-se în timp

[2] F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., pp. 259‑260, nr. 256; X. Thunis, L’obligation precontractuelle d’information: un terrain de choix pour la construction doctrinale, în Mélanges M. Cabrillac, Litec, Paris, 1999, p. 313 şi urm.; C. Grimaldi, J.‑F. Sagaut, L’obligation d’information du vendeur, Rev. des. contr. nr. 3/2012, p. 1091 şi urm.

existenţa unei obligaţii precontractuale de informare menite să compenseze dezechilibrele de informare dintre părţile contractante [1].

605. Obligaţia de informare a fost recunoscută doar în cazurile în care inegalitatea în discuţie creează un avantaj în favoarea uneia dintre părţi, iar între părţi echilibrul nu poate fi restabilit decât prin recunoaşterea în sarcina părţii mai puternice a unei obligaţii de informare a părţii mai slabe, chiar dacă este vorba de un raport juridic între doi neprofesionişti, cu condiţia ca diferenţa de informare să nu fie rezultatul unei ignoranţe imputabile celui care o invocă.

606. Noul Cod civil consacră existenţa obligaţiei precontractuale de informare în cazurile şi condiţiile mai sus evocate, căci un consimţământ „exprimat în cunoştinţă de cauză”, în sensul dispoziţiilor art. 1204 aici analizate, nu poate fi decât unul informat.
În plus, art. 1214 alin. (1) NCC sancţionează în mod expres dolul prin reticenţă statuând că acesta subzistă „atunci când partea s‑a aflat într‑o eroare provocată (…) când aceasta din urmă (cealaltă parte contractantă – n.n., D.C.) a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să le dezvăluie”. Aşa cum vom vedea însă, neîndeplinirea obligaţiei de informare nu se confundă întotdeauna cu viciul de consimţământ al dolului prin reticenţă (infra nr. 637).

[1] În acest sens, a se vedea: M. Fabre‑Magnan, De l’obligation d’information dans les contrats. Essai d’une théorie, cu prefaţă de J. Ghestin, LGDJ, Paris, 1992, passim; D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I…, cit. supra, p. 278 şi urm, nr. 338 şi urm.; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul, cit. supra, p. 281 şi urm., nr. 104 şi urm.; J. Ghestin, G. Loiseau, Y.‑M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1…, cit. supra, p. 1249 şi urm, nr. 1512 şi urm.

2.2. Obligaţia de informare este precontractuală şi nu se confundă cu obligaţia de consiliere

607. Obligaţia de informare este precontractuală, fiind menită să asigure egalitatea reală a contractanţilor încă din faza realizării acordului de voinţe [2].
Ea nu se confundă cu obligaţia de consiliere, care, în anumite împrejurări, ţine pe vânzători să îndrume, să sfătuiască, să orienteze pe cumpărători în legătură cu achiziţionarea unor anumite bunuri. Într‑adevăr, în vreme ce obligaţia de informare se rezumă doar la a enunţa elementele care caracterizează obiectiv lucrul vândut sau vânzarea în sine, elementele deciziei şi decizia însăşi de a contracta aparţinând în întregime celui cărui îi este destinată informarea, obligaţia de consiliere este mai complexă, presupunând o judecată de valoare din partea vânzătorului profesionist, deoarece implică „o apreciere care orientează decizia celeilalte părţi sau, în anumite cazuri, chiar se substituie acesteia” [3], specificul ei fiind acela de a adecva cât mai bine dorinţele cumpărătorilor necunoscători la posibilităţile de ofertă ale vânzătorilor, optimizându‑le (din punct de vedere al cumpărătorilor) [4]; este vorba în

[2] C. Guelfucci‑Thibierge, Libres propos sur la transformation du droit des contrats, RTD civ. nr. 2/1997, pp. 378‑379; O. Barret, v° Vente (2° formation), cit. supra, p. 18 şi urm., nr. 152 şi urm.
[3] M. Fabre‑Magnan, De l´obligation d´information dans les contrats. Essai d´une theorie, pref. J. Ghestin, LGDJ, Paris, 1992, p. 385, nr. 471 (autoarea precizează sugestiv: „consilierea corespunde punerii în relaţie a informaţiei brute cu obiectivul urmărit de creditorul obligaţiei de informatre”; Ph. Le Tourneau, Responsabilité des vendeurs et fabricants, cit. supra, p. 61, nr. 264; J. Goicovici, Obligaţia de consiliere, în R.R.D.A. nr. 4/2005, p. 15 şi urm.; C. Grimaldi, J.‑F. Sagaut, op. cit., p. 1095.
[4] Obligaţia de consiliere decurge fie implicit din circumstanţele vânzării (cum este cazul când, de pildă, se vinde un produs complex, cum sunt cele informatice, iar cumpărătorul este în mod evident necunoscător în domeniu), fie din faptul că vânzătorul este solicitat de cumpărător să‑l îndrume în alegerea
sa, comunicându‑i dorinţele sale (J. Huet, G. Decocqu, C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., p. 232 şi urm., nr. 11274 şi urm.); Cass 1‑re civ., 2 juill. 2014,

esenţă de o punere în relaţie a informaţiilor abstracte, obiective cu nevoile concrete, subiective ale cocontractantului [1].

Cu toate că, raţional, diferenţa dintre cele două obligaţii este suficient de evidentă, totuşi, datorită faptului că în realitatea de zi cu zi ele se întrepătrund, vorbindu‑se chiar şi de existenţa unei obligaţii intermediare între cele două, anume obligaţia de punere în gardă (de a atrage atenţia celeilalte părţi asupra existenţei unor riscuri materiale sau juridice ale preluării unui bun), separarea lor în practică este de cele mai multe ori dificilă [2]. Oricum, din punct de vedere practic, diferenţa dintre cele două obligaţii în faza precontractuală prezintă interes doar din perspectiva verificării reunirii elementelor specifice fiecăreia (prezentarea elementelor care caracterizează obiectiv prestaţia, în cazul obligaţiei de informare, şi orientarea cumpărătorului, în cazul obligaţiei de consiliere), nerespectarea lor atrăgând aceleaşi sancţiuni, indiferent că este vorba de încălcarea uneia sau a celeilalte (infra nr. 637). Raţiunea şi finalitatea lor fiind identice, le vom prezenta împreună.

608. Obligaţiile precontractuale de informare şi consiliere nu se confundă cu obligaţiile de informare şi consiliere care funcţionează în faza executării contractului, primele având ca ţintă realizarea unui echilibru între părţi în faza formării contractului, consimţământul fiecăreia trebuind să fie unul dat în cunoştinţă de cauză, în timp ce cele din urmă nu sunt în contractul de vânzare altceva decât obligaţii accesorii destinate bunei executări a obligaţiilor principale de predare a lucrului vândut şi de garanţie [3].

2.3. Sursele obligației de informare

609. Unele dintre aceste obligaţii sunt instituite expres prin anumite acte normative (I), existând norme juridice şi cu privire la formalismul de informare (II). Practica judiciară şi doctrina au recunoscut existenţa unei obligaţii generale de asemenea natură, desprinse din principiile care guvernează dreptul privat, noul Cod civil fiind receptiv la aceste evoluţii (III).

I. Obligații de informare instituite prin lege

610. Există în legislaţia noastră mai multe acte normative care instituie în sarcina profesioniştilor obligaţii exprese de informare în raporturile lor cu consumatorii. Vom aminti câteva dintre acestea, fără a avea câtuşi de puţin pretenţia exhaustivităţii. Articolul 1 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor [4] prevede cu titlu de principiu că „statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora (…)”.

[1] Cass. 1-re civ., 28 oct. 2010, nr. 09-16913, Obs. S. Pimont, Rev. des contr. nr. 2/2011, p. 531 și urm.; D. Lluelles, B. Moore, op. cit., p. 1145, nr. 2011.
[2] J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, cit. supra, p. 1272, nr. 1535.
[3] J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1…, cit. supra, p. 1261, nr. 1525.
[4] Republicată în M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007.

La art. 18 din acelaşi act normativ se stipulează că, „consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate”.
Din dispoziţiile art. 19 şi art. 20 din O.G. nr. 21/1992 rezultă că trebuie aduse la cunoştinţa consumatorilor elemente cum sunt: cele referitoare la identificarea şi caracterizarea acestora; denumirea produsului; marca producătorului; termenul de valabilitate; principalele caracteristici tehnice şi calitative; compoziţie; eventualele riscuri de utilizare; modul de utilizare şi manipulare etc.

611. Un alt act normativ care prevede în mod expres obligaţii de informare în sarcina profesioniştilor este O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă [1]. Potrivit acestui act normativ, la încheierea contractului, profesionistul are obligaţia ca, la solicitarea consumatorului, pe lângă informaţiile pe care trebuie să le furnizeze prin etichetare, marcare şi ambalare, să ofere cu bună‑credinţă informaţii „corecte şi utile privind caracteristicile produsului (…), condiţiile de vânzare şi modul de utilizare” (art. 64). De asemenea, profesioniştii sunt obligaţi să furnizeze consumatorilor informaţii cu privire la preţul vânzării (art. 67), iar în funcţie de tipul şi caracteristicile produselor livrate în ambalaj, informaţii cu privire la dimensiunile şi numărul articolelor conţinute de acesta (art. 68).

612. Articolul 5 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 privitoare la comerţul electronic [2] impune şi ea furnizorului de servicii informaţionale [3] obligaţia de a informa consumatorul în legătură cu identitatea sa şi elementele de stabilire exactă a acesteia, precum şi cu preţurile practicate.

613. În fine, O.U.G. nr. 34/2014 privitoare la drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii [4], precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, conţine reglementări referitoare la obligaţia de informare revenind profesioniştilor în raporturile lor cu consumatorii, atât în cazul contractelor încheiate la distanţă sau în afara spaţiilor comerciale (art. 6 şi art. 7), cât şi în cazul celorlalte contracte (art. 4). În esenţă, este vorba despre informaţii referitoare atât la profesionistul respectiv, cât şi în privinţa produselor care formează obiectul unor asemenea contracte.

II. Formalismul de informare

614. Nu cu mult timp în urmă, sub influenţa legislaţiei Uniunii Europene, şi‑au făcut apariţia în legislaţia noastră o serie de norme care introduc în unele contracte încheiate între profesionişti şi consumatori aşa‑numitul formalism informativ, în temeiul căruia profesioniştii au obligaţia redactării contractului în scris şi de a insera în acesta menţiuni

[1] Republicată în M. Of. nr. 603 din 31 august 2007.
[2] Republicată în M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006.
[3] Art. 1 pct. 1 din acest act normativ precizează că prin noţiunea de „serviciu al societății informaționale” se înţelege „orice activitate de prestări servicii sau care presupune constituirea, modificarea, transferul ori stingerea unui drept real asupra unui bun corporal sau necorporal, activitate efectuată prin mijloace electronice”.
[4] M. Of. nr. 427 din 11 iunie 2014.

destinate să informeze pe consumatori asupra drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din contract sau asupra existenţei unor dispoziţii legale protectoare în favoarea lor [1].

Textele de lege care conţin norme de natura celor menţionate mai sus sunt destul de eterogene. Astfel, cu titlu de exemplu, putem cita art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor care prevede că, la încheierea contractului, consumatorii au dreptul „de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă şi precisă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie”, ceea ce înseamnă că acesta trebuie redactat în scris. Consumatorii trebuie să fie informaţi cu privire la: produsele şi serviciile oferite (art. 19); denumirea şi marca producătorului, principalele caracteristici tehnice şi calitative, preţ, securitatea şi condiţiile de utilizare ale produsului (art. 20); termenele de garanţie, riscurile previzibile, declaraţia de conformitate (art. 21).
De asemenea, un alt exemplu este acela care decurge din dispoziţiile art. 4, art. 6, art. 7 şi art. 8 din O.U.G. nr. 34/2014, conform cărora, înaintea încheierii oricărui contract cu consumatorii de către profesionişti aceştia trebuie să ofere consumatorilor în scris o serie de informaţii referitoare la: principalele caracteristici ale produselor şi serviciilor; identitatea profesionistului; preţul produselor sau serviciilor; modalităţile de plată, livrare şi executare; existenţa unor garanţii legale pentru conformitate şi, dacă este cazul, a serviciilor post vânzare şi garanţiilor comerciale; în cazul existenţei unui drept de retragere, condiţiile şi termenele de exercitare a acestuia etc.

615. Formalismul informativ nu se confundă cu formalismul cunoscut şi consacrat de Codul civil. Potrivit dreptului comun, formalismul este o excepţie de la regula consensualismului [2], îndeplinirea formei condiţionând fie însăşi validitatea actului, fie proba acestuia, fie opozabilitatea (eficacitatea) lui faţă de terţi [3].
Spre deosebire de formalismul de drept comun, suficient sieşi pentru a conferi viaţă şi efecte angajamentului, formalismul informativ este destinat atenţionării părţii mai slabe în contract (consumatorului) asupra importanţei contractului sau asupra anumitor elemente ale acestuia, obligând profesioniştii să fixeze toate acestea în scris [4].

[1] Cu privire la formalismul informativ, în general, a se vedea: F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 268 și urm., nr. 262; G. Couturier, Les finalités et les sanctions du formalisme, Rép. Defrénois, nr. 15 16/2000, art. 37209, p. 885 și urm.; J. Goicovici, S. Golub, Formalismul informativ – privire specială asupra creditului pentru consum, în P. Vasilescu (coord.), Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2006, p. 84 și urm.; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Vol. 2, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 275 și urm.; V. Forray, op. cit., p. 151 și urm., nr. 211 și urm.; J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1…, cit. supra, p. 748 și urm., nr. 980 și urm.
[2] Așa cum remarca J. Flour (Quelque remarques sur l’évolution du formalisme, în Études offertes à G. Ripert, t. I, LGDJ Paris, 1950, p. 96, nr. 4), „consensualismul, atât timp cât alegerea modalității de exteriorizare a voinței este liberă, rămâne aplicabil. Formalismul nu apare decât în măsura în care consimțământul trebuie înveșmântat într‑un înveliș strict determinat de lege astfel încât, dacă prescripțiile edictate de aceasta nu au fost respectate, manifestarea de voință să fie lovită de «ineficacitate juridică într‑un grad anume»”.
[3] Cu privire la regula consensualismului și excepţiile de la aceasta, a se vedea: F. Terré, Ph. Simler, Y, Lequette, op. cit., p. 140 și urm., nr. 127 și urm.; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, cit. supra, p. 159 și urm.; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 257 și urm.; V. Forray, op. cit., în special p. 167 și urm., nr. 231 și urm.; J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1…, cit. supra, p. 748 și urm., nr. 980 și urm.
[4] G. Couturier, Les finalités et le sanctions du formalisme, cit. supra, p. 885; V. Magnier, Les sanctions du formalisme informatif, JCP nr. 5/2004, p. 178, nr. 11; J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1…, cit. supra, p. 750, nr. 983.

616. Nerespectarea dispoziţiilor legale care instituie formalismul informativ atrage în primul rând aplicarea unor sancţiuni punitive (contravenţionale) [art. 50 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 21/1992 şi art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2014]. Sancţionarea din perspectiva dreptului privat este şi ea posibilă. Astfel, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2014, în cazul omiterii din contractul scris a clauzei referitoare la posibilitatea şi condiţiile dreptului de retragere unilaterală din partea consumatorului în condiţiile art. 6 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ, „perioada de retragere expiră la 12 luni de la sfârşitul perioadei iniţiale de retragere de 14 zile”, aşadar, într-un termen mult mai îndelungat.

617. Problema care se pune este dacă, afară de cazurile expres prevăzute de lege la care ne-am referit mai sus, lipsa formei informative este sancţionată autonom şi automat, aşa cum se întâmplă în cazul nerespectării formalismului clasic, sau se sancţionează doar prin intermediul viciilor de consimţământ, când şi dacă se demonstrează că neinformarea a afectat consimţământul consumatorului.
În dreptul francez, răspunsul la problema de mai sus a fost în sensul că, nerespectarea unei forme informative [cum ar fi, de exemplu, în dreptul nostru, neîncheierea contractului în scris conform dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din O.G. nr. 21/1992 sau necomunicarea în scris a informaţiilor impuse de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2014] nu este sancţionată autonom şi automat, ci numai dacă prin aceasta s-a viciat consimţământul consumatorului prin eroare sau dol, în condiţiile dreptului comun [1], nerespectarea formalismului informativ dând naştere unei prezumţii simple de viciere a consimţământului consumatorului, profesionistul putând să o răstoarne făcând dovada contrară [2].

[1] În acest sens, a se vedea: F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 270, nr. 262; V. Magnier, op. cit., p. 179, nr. 14; Cass. 1-re civ., 7 decembrie 2004, Obs. A. Constantin, JCP nr. 22/2005, pp. 1011-1012, în special pct. 25 și pct. 26, Note N. Rzepecki, JCP nr. 47/2005, p. 2170 și urm., Obs. D. Fenouillet, Rev. des contr. nr. 2/2005, p. 324 și urm. Pentru corelarea dispoziţiilor legale referitoare la formalismul informativ cu normele dreptului civil și în alte situaţii decât acelea ale vicierii consimţământului, a se vedea Ph. Stoffel-Munck, Formalisme informatif ad validitatem: retour à une logique civiliste?, Rev. des contr. nr. 1/2017, p. 25 și urm.
[2] În acest sens, a se vedea J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1…, cit. supra, p. 774, nr. 1011.

Extrasul complet îl puteți citi aici!

Please follow and like us: