Andreia Constanda – Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii. Cazuri speciale
Extras din Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, ed. a II-a,  Noutăţi editoriale | www.hamangiu.ro

NCPC – Art. 101. Valoarea cererii în cazuri speciale. (1) În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii.

(2) Aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

(3) În cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după chiria sau arenda anuală.

COMENTARIU

  1. Cererile supuse criteriului valoric. La fel ca în reglementarea anterioară, valoarea obiectului cererii reprezintă criteriul de delimitare a competenţei de primă instanţă a tribunalului de cea a judecătoriei în materie civilă pentru cererile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC. Pe lângă indicarea plafonului valoric – care se regăsea şi în codul anterior, la art. 2 pct. 1 lit. a) şi b), pentru litigii în materie civilă şi comercială –, în noul Cod acest criteriu este semnalat şi prin alte elemente, respectiv titlul Secţiunii 1 „Competenţa după materie şi valoare” şi sintagma „cereri evaluabile în bani” (s.n.).

Este notabilă, în noua reglementare, precizarea unor reguli generale pentru determinarea competenţei după valoare, reguli ce nu erau inserate explicit în vechiul cod, însă care au fost consacrate doctrinar şi jurisprudenţial.

Articolul 101 NCPC precizează modul de calcul al valorii obiectului cererii în cazul cererilor: în anularea, constatarea nulităţii absolute, rezoluţiunea, rezilierea unui act juridic ori privitoare la executarea unui act juridic, precum şi al cererilor privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept[1]. În cel de‑al treilea alineat, este particularizată situaţia anumitor contracte.

Aceeaşi finalitate o au dispoziţiile art. 104 NCPC pentru cererile reale imobiliare, precum şi cele ale art. 105 NCPC pentru cererile în materie de moştenire, indiferent de obiect.

Demersul legiuitorului noului Cod nu este unul original, în doctrină regăsindu‑se exemple de acte normative care conţin o evaluare legală a obiectului cererii deduse judecăţii pentru diferite tipuri de „procese”[2].

Reglementarea expresă a modului de determinare a valorii obiectului în situaţia cererilor menţionate conduce la concluzia că legiuitorul a considerat că aceste cereri sunt evaluabile în bani, astfel încât determinarea competenţei materiale se face întotdeauna în raport de valoarea obiectului cererii[3] [cu excepţia situaţiilor în care legiuitorul a prevăzut că anumite cereri se soluţionează de către o anumită instanţă, indiferent dacă sunt sau nu evaluabile în bani, respectiv în cazurile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)‑j) NCPC, ce reglementează competenţa materială a judecătoriei].

  1. Valoarea bunului vizat de actul juridic. Legiuitorul arată că, în cazul cererilor expres enumerate în art. 101 NCPC, interesează valoarea obiectului actului juridic, după caz, proporţional cu partea din obiectul dedus judecăţii. Aceasta înseamnă că, în asemenea cazuri, valoarea obiectului cererii este egală cu valoarea bunului mobil sau imobil ce reprezintă obiectul material vizat de contract sau de un alt act juridic, precum un act juridic unilateral.

Concluzia arătată se impune în condiţiile în care, potrivit art. 1225 alin. (1) NCC, obiectul unui contract îl reprezintă operaţiunea juridică în sine (vânzare, locaţiune, împrumut etc.), norma fiind aplicabilă şi actelor juridice unilaterale, conform art. 1325 NCC.

Legiuitorul distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei, primul fiind reprezentat de operaţiunea juridică în sine, conform art. 1225 alin. (1) NCC, în timp ce al doilea este „prestaţia la care se angajează debitorul”, potrivit art. 1226 alin. (1) NCC. În realitate, ambele noţiuni au în vedere conduita părţilor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile contractante[4]. Aşadar, făcând referire la obiectul actului juridic, art. 101 NCPC are în vedere obiectul obligaţiei asumate prin acel act juridic, îndatorire vizată de pretenţia concretă a reclamantului în valorificarea dreptului corelativ. Întrucât, la rândul său, obligaţia are ca obiect derivat un bun (după cum rezultă din prevederile art. 1229 şi art. 1230 NCC[5]), este justificată raportarea la valoarea bunului ce reprezintă obiectul prestaţiei, implicit obiectul material al actului juridic.

Referirea legiuitorului la partea din obiectul dedus judecăţii semnifică partea din obiectul actului juridic ce reflectă obligaţia vizată de pretenţia concretă a reclamantului. Situaţiile în care trebuie să se ţină cont de proporţia valorică din obiectul dedus judecăţii includ, fără îndoială, cererile de anulare sau de constatare a nulităţii parţiale a unui contract, respectiv doar în privinţa unei părţi din bunul vizat de actul juridic[6]. Aceeaşi regulă ar trebui aplicată şi atunci când se cere anularea sau constatarea nulităţii întregului contract, dar exclusiv în considerarea unei anumite clauze, cu caracter determinant la încheierea acestuia [de exemplu, în ipoteza unei clauze de inalienabilitate, ipoteză prevăzută de art. 627 alin. (3) NCC].

Citeşte şi NCPC – art. 31. Apărări. Apărările formulate în justiţie pot fi de fond sau procedurale

Cuantumul prestaţiilor executate în temeiul contractului nu este relevant pentru determinarea competenţei, deoarece nu se poate confunda obiectul cererii în constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic cu obiectul cererii în restituirea prestaţiilor[7], iar legiuitorul a prevăzut expres, în art. 101 alin. (1), modalitatea de calcul al valorii obiectului cererii în asemenea cazuri. Pe de altă parte, conform alin. (2) al aceleiaşi norme, criteriul valorii obiectului actului juridic se aplică indiferent de formularea unui capăt de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară constatării sau, după caz, a declarării ineficacităţii actului juridic prin anulare, rezoluţiune sau reziliere. Din acest motiv, valoarea unei cereri în constatarea nulităţii absolute ori în rezoluţiunea unui antecontract de vânzare‑cumpărare a unui imobil nu se poate determina în raport de eventualul avans din preţ achitat de către promitentul‑cumpărător.

  1. Valoarea cererii în contractele de locaţiune ori de leasingÎn cazul acestor contracte, legiuitorul prevede un reper cert, neechivoc, valabil atât pentru cererile în anularea, constatarea nulităţii absolute sau în rezilierea unor asemenea contracte, cât şi pentru cererile având ca obiect executarea obligaţiei de predare sau restituire a bunului închiriat ori arendat. Acest criteriu este reprezentat de chiria sau de arenda anuală, respectiv de contravaloarea chiriei prevăzute în contract şi aferente unui singur an[8], şi se aplică indiferent dacă se solicită şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul contractului.

Ipoteza cererii având ca obiect executarea obligaţiei de plată a chiriei nu este acoperită de alin. (3), astfel încât se aplică regula din alin. (1) al art. 101 NCPC, valoarea obiectului cererii calculându‑se prin înmulţirea cuantumului chiriei contractate cu perioada de timp pentru care obligaţia nu a fost îndeplinită.

 NOTE:

[1] Cu toate că nu prevede expres, art. 101 NCPC vizează doar cererile privind drepturi patrimoniale – reale sau de creanţă –, norma reprezentând o transpunere a Dec. nr. 32/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într‑un recurs în interesul legii – în acelaşi sens, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 225; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, 2013, p. 534‑536.

[2] A se vedea, în acest sens, Procedura civilă ardeleană, Legea nr. I din 1911 cu toate modificările şi întregirile ce i s‑au adus prin legi, decrete şi ordonanţe, texte traduse, aranjate şi adnotate de dr. T. Moisil, Editura şi Proprietatea Institutului de Arte Grafice „Alexandru Anca”, Cluj, 1924, nr. 6, p. 1011, citate de M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 707. De asemenea, evaluări legale se regăsesc, de exemplu, în Codurile de procedură civilă din Franţa, Belgia, Elveţia.

[3] În practica judiciară creată în aplicarea noului cod s‑a considerat, uneori, că cererile precum constatarea caracterului abuziv al unei clauze dintr‑un contract de credit bancar nu ar fi evaluabile în bani atunci când respectiva clauză nu are o componentă pecuniară (de exemplu, o clauză ce prevede: moneda în care se va rambursa creditul; modul în care poate proceda banca în legătură cu disponibilităţile din conturile deschise ale debitorului; dreptul băncii de a modifica unilateral valoarea oricăror comisioane; obligația clientului de a suporta riscul valutar etc.), astfel încât nu s‑ar putea considera că dobândesc un conţinut economic pentru simplul motiv că au fost inserate într‑un contract de împrumut, ce are natură patrimonială. Această abordare nu este corectă, deoarece nu ţine cont de faptul că legiuitorul însuşi, prin art. 101 NCPC, a identificat cererile în categoria cărora se încadrează şi cererea în discuţie drept cereri evaluabile în bani, ca atare, este exclusă reevaluarea de către instanţă sub acest aspect. Pe de altă parte, reclamantul solicită constatarea nulităţii absolute a clauzei, chiar dacă, în cele mai multe cazuri, solicită distinct constatarea caracterului abuziv al uneia sau al mai multor clauze; în opinia noastră, singura cerere dedusă judecăţii este cea vizând nulitatea, deoarece constatarea caracterului abuziv reprezintă o chestiune prejudicială în cadrul acestei cereri şi are în vedere, de altfel, o situaţie de fapt, nu însuşi dreptul subiectiv al reclamantului. Chiar în situaţia în care s‑ar aprecia că este vorba despre o cerere de sine stătătoare, respectiv despre o cerere în constatarea inexistenţei unui drept, ce ar trebui luată în considerare separat de cererea privind nulitatea clauzei în determinarea competenţei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 125 NCPC, astfel încât competenţa ar urma să fie stabilită tot în raport de cererea referitoare la nulitatea clauzei. Este de menţionat că, în practică, atunci când aplicarea diferită a legii a generat conflicte negative de competenţă, s‑a stabilit, de regulă, că cererea de chemare în judecată cu aceste capete de cerere este evaluabilă în bani.

[4] G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 166.

[5] Conform art. 1229 NCC, „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale (s.n.)”, în timp ce art. 1230 NCC arată că „dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii (s.n.)”.

[6] În practică, acest criteriu a fost aplicat, de exemplu, în cazul cererilor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unei clauze dintr‑un contract de credit bancar, ca urmare a constatării de către instanţa de judecată a caracterului abuziv al acelei clauze, în sensul că valoarea obiectului cererii este dată de valoarea clauzei pe care reclamantul o consideră abuzivă (C.A. Bucureşti, s. a V‑a civ., sent. nr. 118/2015 şi nr. 136/2015, fără cale de atac, www.rolii.ro), mai exact, de valoarea bunului ce face obiectul acelei clauze, care este, întotdeauna, o parte din bunul ce face obiectul contractului. Astfel, cererea de anulare a clauzei privind comisionul de risc impus de bancă prin contractul de credit atrage competenţa judecătoriei, atunci când suma de bani ce reprezintă echivalentul comisionului de risc raportat la valoarea întregului credit, astfel cum rezultă din planul de rambursare credit anexat convenţiei de credit, nu depăşeşte limita de 200.000 lei, prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC (C.A. Oradea, s. a II‑a civ., cont. adm. şi fisc., sent. nr. 1/2015, fără cale de atac, nepublicată). Tot astfel, valoarea unei clauze vizând dobânda este dată de diferenţa, faţă de dobânda contractată, rezultată prin recalcularea dobânzii în modalitatea pretinsă de reclamant (C.A. Braşov, s. civ., sent. nr. 25 din 24 iunie 2015, fără cale de atac, www.rolii.ro). Aparent, unele clauze vizează întregul credit, precum cea referitoare la posibilitatea băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului; în realitate, însă, clauza nu afectează decât valoarea rămasă de restituit la data declarării scadenţei anticipate (C.A. Bucureşti, s. a V‑a civ., sent. nr. 153 din 19 august 2015, fără cale de atac, nepublicată), urmând a se aprecia în acelaşi fel în cazul unei clauze privind rezervarea de către bancă a dreptului de denunţare unilaterală a contractului. De asemenea, valoarea obiectului cererii în nulitatea unei clauze privind efectuarea plăţilor în moneda creditului nu este dată de valoarea creditului, deoarece nu se pretinde caracterul abuziv al întregului contract, prin prisma acestei clauze, ci constă în diferenţa între valoarea întregului credit, calculată în moneda în care a fost contractat creditul, şi valoarea întregului credit, calculată în moneda la care se raportează reclamantul (de obicei, în lei). Se observă că, în practică, s‑a pus problema modului de calcul al valorii obiectului cererii în ipoteza în care reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a mai multor clauze dintr‑un contract de credit bancar. Unele instanţe au considerat că au fost învestite cu mai multe capete de cerere, corespunzând fiecărei clauze pretins abuzive, a cărei nulitate s‑a solicitat, astfel încât, în aplicarea art. 99 NCPC, au determinat competenţa în raport de valoarea fiecărei clauze în parte. Alte instanţe au apreciat, însă, că nu sunt aplicabile prevederile art. 99 NCPC, deoarece petitul acţiunii, indiferent de modul în care a fost formulat, priveşte o singură cerere, „referitoare la constatarea ca abuzive a unor clauze din contractul de credit (în mod cumulativ) şi a căror nulitate, odată constatată, atrage consecinţa obţinerii de către reclamantă a folosului urmărit, în sensul plăţii către bancă a unor sume mai mici” (C.A. Bucureşti, s. a VI‑a civ., sent. nr. 137 din 19 august 2015, fără cale de atac, nepublicată). În opinia noastră, această din urmă practică este corectă, deoarece finalitatea înlăturării anumitor clauze dintr‑un contract conduce la calificarea cererii reclamantului ca vizând constatarea nulităţii parţiale a contractului respectiv, astfel încât nu se pune problema formulării mai multor capete de cerere, pentru fiecare clauză în parte, şi nici a incidenţei art. 99 NCPC. Într‑un asemenea caz, nu se va cerceta dacă acele clauze sunt sau nu evaluabile în bani, ci se va determina partea din bunul ce reprezintă obiectul contractului, rezultată din însumarea valorii bunurilor vizate de clauzele pretins abuzive (fără a se cumula, însă, valorile aceloraşi bunuri vizate de mai multe clauze). Nu este exclus ca însăşi valoarea obiectului întregului contract (reprezentând creditul contractat, la care se adaugă accesoriile şi alte eventualele costuri, precum comisioanele, dacă acestea sunt vizate de pretenţiile concrete ale reclamantului) să nu depăşească plafonul de 200.000 lei prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC, ceea ce înseamnă că, de plano, valoarea obiectului cererii este, în mod evident, sub această limită. În acest caz, este inutilă calcularea valorii fiecărei clauze în parte, din moment ce rostul indicării menţiunii din art. 194 lit. c) NCPC este acela al determinării competenţei, care nu poate fi decât judecătoria, în ipoteza dată.

[7] Este adevărat că, în anumite cazuri, valoarea obiectului celor două cereri coincide, cum este cazul nulităţii unui contract de vânzare‑cumpărare, unde restabilirea situaţiei anterioare înseamnă redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, pentru vânzător, şi restituirea preţului, pentru cumpărător, însă pentru motivul că obligaţiile asumate de părţi au fost deja executate.

[8] Astfel, dacă părţile au convenit un cuantum al chiriei lunare de 30 euro/mp pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 2011‑31 martie 2013, iar suprafaţa închiriată este de 139 mp, chiria anuală este de 220.746,45 lei, echivalentul sumei de 50.040 euro, la cursul lei/euro precizat de reclamantă, astfel încât competenţa de soluţionare a cererii de reziliere a contractului de închiriere aparţine tribunalului, conform art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 NCPC – Jud. Sect. 1 Bucureşti, sent. civ. nr. 1392/2015, fără cale de atac, portal.just.ro.

Please follow and like us: