articol scris de Judecător Roxana Stanciu

autor al lucrarii Ordonanţa preşedinţială în materie civilă
  Practică judiciară potrivit noului Cod de procedură civilă – 

ordonanta-presedintiala-in-materie-civila-roxana-stanciu

I. Preambul

Din primele zile după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, instanțele de prim grad au fost chemate să aplice dispozițiile noi ale legii într-o materie deosebit de sensibilă, aceea a ordonanței președințiale.

Instituția nu este nouă, însă forța ei, raportată la efectele pe care o astfel de ordonanță le poate genera în realitatea juridică, constituie o permanentă preocupare a instanței, mai cu seamă a instanței de prim grad, a cărei hotărâre, deși nedefinitivă, este executorie. Altfel spus, judecătorul chemat să pronunțe o ordonanță președințială are de echilibrat, în afara condițiilor de admisibilitate prevăzute expres de lege, și interesele părților aflate în litigiu, conștient fiind că, deși vremelnică, măsura dispusă poate altera raportul forțelor și poate schimba conduite juridice.

La o primă vedere, condițiile impuse de art. 997 NCPC sunt clare și scutesc instanța de o examinare în detaliu a cauzei. Astfel, potrivit acestui articol, instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Ordonanţa este provizorie şi executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului. La cererea reclamantului, instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen. Ordonanţa va putea fi dată chiar şi atunci când este în curs judecata asupra fondului. Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt.

Cu toate acestea, deși lista verificărilor făcute de instanță este scurtă, în realitate, efectul ordonanței este cel care preocupă judecătorul. Vom reda, în cele ce urmează aceste preocupări, așa cum rezultă ele din practică și din experiența autorului, păstrând în minte adagiul „scire leges non est earum verba tenere, sed vim ac potestatem” (a cunoaște legile nu înseamnă a reține cuvintele legii, ci forța și puterea lor)[1]. Spiritul acestei afirmații este cel care guvernează raționamentul judecătorului, permanent conștient că forța și puterea unei hotărâri, fie ea și cu efecte provizorii, poate, deopotrivă, aduce echilibru în relația deja tensionată dintre părți ori, dimpotrivă, o poate acutiza.

II. Analiza condițiilor de admisibilitate generale

  1. Existența unei aparențe de drept în favoarea reclamantului

Primul aspect verificat de instanță este dacă în favoarea reclamantului există aparenţa de drept. La o primă vedere, este un lucru rezonabil și subînțeles, însă, la o mai atentă analiză, această condiție pare a transpune acea condiție a „pipăirii fondului” pe care o afirma doctrina Codului anterior. În practică, stabilirea aparenței dreptului în favoarea reclamantului este, aproape întotdeauna, sinonimă (sau, cel puțin, majoritar suprapusă) verificării condiției calității procesuale active. Așa cum s-a arătat în practică, analiza calității procesuale active a reclamantului trebuie făcută de către instanță în orice acțiune în justiție, atât în cea formulată pe dreptul comun, cât și în cea formulată pe calea ordonanței președințiale, însă din perspective diferite. În cazul dreptului comun, în cazul în care instanța constată că reclamantul nu are calitate procesuală activă, invocă aceasta pe cale de excepție, din oficiu sau la solicitarea altei părți, și respinge acțiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În cazul cererilor formulate pe calea ordonanței președințiale, analiza calității procesuale trebuie făcută prin prisma prevederilor art. 997 NCPC și, reprezintă, așa cum o arată și denumirea marginală a textului de lege, o condiție de admisibilitate a ordonanței (aparența de drept)[2].

În egală măsură, tot în practică s-a decis că pârâtul nu va putea supune propriul drept analizei instanței, dar va putea aduce critici relative la aparența dreptului afirmat de către reclamant. Dezlegarea problemelor de drept de către judecător, cu ocazia motivării ordonanței, se va circumscrie stabilirii aparenței de drept invocate de reclamant, fără a tranșa irevocabil disputa judiciară în favoarea uneia dintre părți[3].

În mod evident, modul în care partea expune și dovedește îndeplinirea acestei condiții dictează, în mare măsură, nu numai modul în care sunt analizate celelalte condiții, ci și soarta cererii în ansamblu. Astfel, dacă, din actele depuse la dosar, nu rezultă aparența dreptului reclamantului, raporturile juridice dintre părți nu ar putea fi dezlegate pe calea procedurii sumare prevăzute de dispozițiile art. 997 NCPC. Este greu de imaginat, de asemenea, ipoteza probării aparenței dreptului cu alte mijloace de probă decât înscrisurile, întrucât mărturisirea judiciară, chiar dacă nu ar presupune o amânare a cauzei, poate tinde chiar la dezlegarea unor aspecte de fond, inadmisibilă pe calea ordonanței.

În practică, însă, de cele mai multe ori, instanțele dau o interpretare destul de laxă acestei condiții, de multe ori acceptând că se poate asuma aparența dreptului în persoana reclamantului, pentru a putea analiza și celelalte condiții de admisibilitate.

  1. Caracterul urgent al măsurii solicitate

De regulă cea mai „vizibilă” dintre cerințele de admisibilitate, urgența reprezintă, de cele mai multe ori, aspectul cel mai facil verificat.

Ușurința derivă din chiar cuprinsul art. 997 alin. (1) NCPC, care enumeră exemplificativ măsurile ce pot fi caracterizate drept urgente, respectiv cele adoptate pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Deși aceste elemente se dovedesc, adesea, suficiente pentru a fundamenta hotărârea, instanțele se raportează, frecvent, și la elemente precum natura măsurii solicitate, timpul scurs de la momentul apariției situației litigioase și cel al promovării cererii de chemare în judecată, dar și la situația de fapt expusă de părți din perspectiva rezolvării pe care ar aduce-o măsura provizorie solicitată.

Spre exemplu, într-o situație de speță, în care s-a solicitat desființarea provizorie a unui gard conceput ca demontabil, instanța a reținut că perioada de timp care s-a scurs de la ridicarea gardului în cauză și până la introducerea cererii de ordonanță președințială, respectiv de aproximativ 2 luni, susține caracterul urgent al solicitării, coroborând acest aspect cu vârsta înaintată a reclamanților, care solicitau dispunerea măsurii pentru a permite iluminarea și aerisirea în mod natural a unei construcții vechi[4].

De asemenea, în practică există și situații în care judecătorul poate constata îndeplinită condiția urgenței chiar și în ipoteza trecerii unei perioade mai lungi de timp între momentul apariției situației vătămătoare și introducerea cererii de emitere a ordonanței președințiale. Pentru a se reține însă îndeplinirea condiției, reclamantul trebuie să facă dovada că în intervalul scurs nu a stat în pasivitate, ci a acționat fie pentru soluționarea situației pe cale amiabilă (de exemplu, încercările repetate de ajungere la o înțelegere între doi profesioniști, cu privire la utilizarea în comun a unor spații comerciale), fie a sesizat alte organe ale statului, competente pentru a interveni în vederea remedierii situației (de exemplu, sesizarea Poliției Locale pentru verificarea legalității și suspendarea lucrărilor neautorizate de construire).

  1. Vremelnicia măsurii ce urmează a fi luată

Caracterul vremelnic al măsurii solicitate este raportat de cele mai multe ori la faptul că instanța urmează a dispune respectiva măsură până la soluționarea litigiului de drept comun dintre părți.

Însă, așa cum se observă din formularea alin. (4) al art. 997 NCPC, existența litigiului de drept comun nu este o condiție de admisibilitate a cererii.

Prin urmare, vremelnicia se poate raporta și la măsura însăși, la natura și la efectele ei. Mai mult, în unele cazuri, lipsa caracterului vremelnic al măsurii rezultă din chiar solicitarea părții (atunci când se cere, de pildă, ca, pe calea ordonanței președințiale, să fie suplinit acordul pârâtului pentru realizarea unei operațiuni juridice). În alte cazuri, lipsa caracterului vremelnic al măsurii nu mai este analizată. De regulă, instanța este dispensată de verificarea acestei condiții în acele situații în care procedura ordonanței președințiale este impusă de dispoziții ale Codului civil, cum ar fi, spre exemplu, solicitarea de deschidere a casetei de valori (art. 2197 NCC).

  1. Neprejudecarea fondului problemei de drept

Această condiție de admisibilitate este, de asemenea, apreciată prin raportare la existența unui litigiu care să tranșeze aspectele de fond ale disputei părților. Cu toate că este o confuzie des întâlnită, este deja clarificat în practică faptul că între obiectul cererii de ordonanță președințială și litigiul de drept comun dintre părți nu este necesară identitatea. Cu alte cuvinte, dacă, pe calea ordonanței președințiale, se cere sistarea vremelnică a unor lucrări, litigiul de drept comun nu va avea, în mod necesar, ca obiect sistarea lor definitivă, ci va putea avea ca scop constatarea unor drepturi ale reclamantului ori constatarea ineficacității unor acte sau fapte.

De asemenea, în practica recentă, născută în jurul litigiilor între bănci și clienți în materie de creditare, în cadrul unor cereri prin care s-a solicitat suspendarea executării obligației de plată a ratelor de credit, măsura solicitată a fost apreciată că prejudecă fondul dreptului dedus judecății care face obiectul dosarului de fond, în condițiile în care pune în discuție însuși dreptul reclamantei de a solicita sau nu suspendarea obligației de plată a ratelor lunare, modalitatea în care fiecare parte contractantă și-a îndeplinit sau nu anumite obligații asumate prin contractul de vânzare-cumpărare, consecințele executării unor asemenea obligații, existența sau inexistența unui prejudiciu suportat de fiecare parte contractantă[5].

III. Concluzii

Din expunerea sumară a dezvoltărilor jurisprudențiale redate mai sus, rezultă cu claritate caracterul extrem de versatil al instituției ordonanței președințiale, ca instrument juridic de intervenție temporară a instanței într-un raport juridic devenit, dacă nu litigios, cel puțin tensionat.

Dacă punem la socoteală și numeroasele dispoziții legale speciale care fac trimitere la procedura ordonanței președințiale, împrumutând de la aceasta numai caracterul rapid al procedurii și dispozițiile privitoare la judecata cauzei, putem constata importanța acestei instituții atât în plan procedural, cât și al dreptului material.

Poate această importanță, sesizată de instanțe și sub imperiul reglementării anterioare și menținută de noua lege procesual civilă, este motivul pentru care, din punct de vedere statistic, mai puțin de 30% din hotărârile pronunțate, în această materie, de instanțele civile sunt hotărâri de admitere a cererii. Instanțele manifestă, nu fără temei, o deosebită scrupulozitate atât în analiza condițiilor de admisibilitate a acestor cereri, cât și în analiza (superficială) a fondului dreptului, motiv pentru care multe astfel de solicitări sunt respinse. Fie pentru că această cale procedurală nu permite o protecție integrală a dreptului la apărare al părților (limitare asumată de legiuitor prin permisiunea de a se soluționa aceste cereri și fără citare), fie pentru că executorialitatea de drept a acestor hotărâri în primă instanță atârnă foarte mult în talerul balanței, abordarea instanțelor pare una justificată.

În orice caz, în concluziile de față ne dorim ca accentul să nu cadă pe aceste date statistice (care pot fi pesimiste pentru potențialii reclamanți, dar nu pot fi neglijate, motiv pentru care au fost și amintite), ci pe faptul că aceste cauze sunt, de regulă, soluționate în mod judicios de către instanțe, ceea ce impune părților o conduită procesuală atentă și riguroasă din punct de vedere juridic, mai mult decât în cazul litigiilor soluționate în procedura de drept comun.

 

[1] Publius Iuventius Celsus Titus Aufidius Hoenius Severianus, Digeste (I.3.17)

[2] A se vedea Roxana Stanciu, Ordonanța președințială în materie civilă, Ed. Hamangiu, 2016, speța nr. 21 (Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, decizia civilă nr. 749 din 10 decembrie 2014), p. 84.

[3] Idem, speța nr. 22 (Tribunalul Buzău – Secţia I Civilă, decizia civilă nr. 255 din 13 august 2014), p. 93.

[4] Idem, speța nr. 46 (Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, decizia civilă nr. 1012 A din 2 martie 2016), p. 179.

[5] Idem, speța nr. 52 (Tribunalul Prahova – Secția I civilă, decizia civilă nr. 68 din 18 ianuarie 2016), p. 206.

Please follow and like us: