Judecător dr. Eugenia Marin

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Articol extras din lucrarea Avocatura în România – 150 de ani în linia întâi a luptei pentru Drept

Chiar dacă a fost contestată uneori[1], necesitatea existenţei căilor de atac este dovedită de înlăturarea eventualelor greşeli ce s-ar putea strecura într-o hotărâre judecătorească. Din cele mai vechi timpuri s-a considerat necesar ca o hotărâre pronunţată în urma unei judecăţi să fie controlată de o altă instanţă, superioară, prin intermediul căilor de atac şi pentru a permite înlăturarea erorilor săvârşite de judecătorii instanţelor de fond[2].

În noul Cod de procedură civilă au fost reglementate pentru prima oară principii generale aplicabile căilor de atac, respectiv legalitatea căii de atac, subiectele, ordinea exercitării, unicitatea căii de atac, partea din hotărâre care poate fi atacată. Recursul este reglementat în Titlul II – Căile de atac, Capitolul III – Căile extraordinare de atac, Secţiunea 1, iar art. 456 NCPC precizează că recursul este o cale extraordinară de atac, alături de contestaţia în anulare şi revizuire, ceea ce presupune că poate fi exercitată numai în condiţiile legii şi pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de lege.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, având în vedere că nu are drept consecinţă rejudecarea fondului pricinii, spre deosebire de calea de atac devolutivă (în actuala reglementare, apelul este cale de atac devolutivă), ce are ca rezultat o nouă judecată asupra fondului. Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseşi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) NCPC, ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, aşa cum precizează art. 492 NCPC, în faţa instanţei de recurs „nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor noi”[3].

S-a spus însă că, fiind o cale de atac pentru verificarea conformităţii hotărârii atacate cu dispoziţiile legii, atunci când se admite recursul, casându-se hotărârea atacată şi procedând la rejudecare de către însăşi instanţa de recurs, ea se manifestă ca instanţă în faţa căreia devoluează litigiul, în anumite limite sau sub unele aspecte, în raport de prevederile art. 498 alin. (1) NCPC, potrivit cărora „în cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un termen stabilit în acest scop”, dar şi de cele ale art. 501 alin. (4) NCPC, conform cărora „în cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege”[4].

Aceste considerente sunt valabile în cazul în care instanţă de recurs sunt tribunalele şi curţile de apel, dar asupra soluţiilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le poate pronunţa atunci când soluţionează recursul vom reveni ulterior.

În actuala reglementare, recursul este o cale de atac de reformare, fără a fi un al treilea grad de jurisdicţie[5], dar care a urmărit, aşa cum prevede expres art. 483 alin. (3) NCPC, să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile[6].

Faţă de rolul pe care Constituţia României l-a atribuit instanţei supreme, prin art. 126 alin. (3), acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, soluţionarea tuturor recursurilor de către aceasta este un deziderat care, în raport de nivelul actual al volumului de activitate, cel puţin al unora dintre secţiile civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi de structura organizatorică a acestora, nu este uşor de atins.

Fără să negăm importanţa pe care instanţa supremă o are în asigurarea rolului său constituţional şi însuşindu-ne o parte dintre observaţiile pertinente făcute în legătură cu acest aspect[7], trebuie subliniat faptul că, cel puţin în materia contenciosului administrativ, numărul litigiilor aflate pe rolul tribunalelor şi al curţilor de apel în primă instanţă este foarte mare şi, fără a ne propune să analizăm cauzele care au determinat această aglomerare a instanţelor de contencios administrativ, ideea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să soluţioneze toate recursurile în această materie este greu de pus în practică, cel puţin la acest moment.

În raport de modul în care este reglementat în Codul de procedură civilă, recursul a fost definit ca fiind calea de atac prin care partea interesată sau procurorul solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege[8], iar recursul a fost considerat o cale de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare[9].

În legătură cu această problemă a caracterului recursului în actuala reglementare a Codului de procedură civilă trebuie subliniat faptul că acesta nu a reluat prevederile similare ale fostului art. 3041 C. proc. civ. 1865, astfel că recursul în materie civilă are caracterul unei căi extraordinare de atac, nedevolutive, comune şi, în principiu, nesuspensive de executare[10].

Conform art. 3041 C. proc. civ. 1865, „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”[11].

Dacă acesta este cadrul general de reglementare a căii de atac a recursului, în materia contenciosului administrativ şi fiscal, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare[12], nu sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) şi (2) din această lege. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „definitivă”, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară”, iar art. 7 alin. (2) din aceeaşi lege stabileşte că dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.

O asemenea dispoziţie există în Legea contenciosului administrativ, în art. 20 alin. (1), care prevede că „hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”, dar şi în art. 14 alin. (4), text ce se referă la calea de atac a recursului în cazul hotărârii prin care se pronunţă suspendarea, şi în art. 15 alin. (2), care conţine o normă de trimitere la art. 14 alin. (2) din lege[13]. Dar nu numai în Legea contenciosului administrativ există asemenea prevederi, ci şi în alte legi speciale ce reglementează aspecte ce intră în sfera contenciosului administrativ şi fiscal.

Plecând de la dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 şi de la prevederile exprese ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, vom încerca să conturăm în cadrul prezentei analize în ce măsură dispoziţiile comune reglementate de Codul de procedură civilă sunt aplicabile în cazul soluţionării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia contenciosului administrativ, mai ales că Legea contenciosului administrativ are o dispoziţie expresă care stabileşte raportul dintre dreptul comun (Codul de procedură civilă şi Codul civil) şi legea specială (Legea nr. 554/2004). Astfel, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, „dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile şi interesele lor legitime, pe de altă parte”.

O analiză a caracterului recursului în materia contenciosului administrativ şi fiscal în raport de noua reglementare a recursului în Codul de procedură civilă a fost făcută chiar de către instanţa de control constituţional. S-a spus că „în această materie, spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel cu toate consecinţele care decurg din aceasta, Curtea observă că, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului şi nu pentru înlocuirea acesteia cu calea de atac a apelului. În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Aşadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanţe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului. Prin efectul dispoziţiilor legale criticate în materia contenciosului administrativ se ajunge la situaţia în care părţile care sunt lipsite de calea de atac a apelului să fie obligate să formuleze recursul numai prin intermediul unui avocat (cu excepţiile prevăzute de lege, în cazul persoanelor care au studii juridice) şi se conchide că „legiuitorul are îndreptăţirea constituţională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea căilor de atac, însă acesta nu poate ignora aplicarea art. 21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie, pentru că în caz contrar acesta ar deveni un drept iluzoriu şi teoretic”[14].

De asemenea, Curtea Constituţională a precizat că „în vechea reglementare a Codului de procedură civilă, în art. 304 din acest act normativ, se prevedea că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în anumite situaţii, expres şi limitativ prevăzute de lege, numai pentru motive de nelegalitate, iar la art. 3041 din acelaşi cod se stipula faptul că «recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele». Ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură civilă din 1865, soluţia legislativă cuprinsă în art. 3041 a fost eliminată, critica autoarei excepţiei din prezenta cauză fiind motivată din prisma acestui eveniment legislativ, având în vedere faptul că în noua reglementare nu se mai regăseşte corespondentul art. 3041

1.proc. civ. 1865, iar cum Legea nr. 544/2004 nu reglementează această chestiune, autoarea excepţiei arată că se ajunge în situaţia ca, în materia contenciosului administrativ, prin recursul formulat, să poată fi invocate numai motivele de casare prevăzute de art. 488 NCPC, hotărârea atacată putând fi analizată numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie”, dar s-a considerat că excepţia este neîntemeiată şi s-a spus că „natura juridică a recursului în sistemul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti a cunoscut modificări de-a lungul timpului, recursul fiind considerat uneori o cale de atac ordinară, alteori, deşi considerat o cale extraordinară de atac, el putea fi exercitat şi pentru motive de netemeinicie a hotărârii, pentru ca, în prezent, în noua reglementare a acestei instituţii juridice, recursul să fie calificat ca fiind o cale extraordinară de atac, exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate a hotărârii. Prin prevederile art. 488 NCPC, care consacră motivele de casare a unor hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a acordat o eficienţă sporită principiului conform căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Astfel, spre deosebire de vechea reglementare, care instituia posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ. 1865, noile norme nu mai prevăd nicio excepţie de la regula mai sus amintită” şi, „în materia contenciosului administrativ, hotărârile pronunţate în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind aceea a recursului. Norma specială cuprinsă în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a rămas aplicabilă şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, situaţie reglementată expres în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, potrivit căreia, în materia contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi în materia azilului, nu este prevăzută calea de atac a apelului”[15].

Aşa cum a arătat şi instanţa de control constituţional, în materia contenciosului administrativ şi fiscal, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului şi exercitarea lui numai pentru motive de nelegalitate, spre deosebire de vechea reglementare, care, în condiţiile art. 3041

1.C. proc. civ. 1865, obliga instanţa de contencios administrativ să examineze cauza sub toate aspectele, deoarece hotărârile pronunţate de instanţele de fond nu erau supuse apelului, ci numai

În cele ce urmează vom prezenta aspecte specifice exercitării recursului în materia contenciosului administrativ, atunci când competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de prevederile Codului de procedură civilă şi de cele ale Legii contenciosului administrativ.

1. Obiectul recursului

Potrivit art. 97 pct. 1 NCPC, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, iar, conform art. 96 pct. 1 NCPC, curţile de apel judecă, în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale.

Aceste prevederi stabilesc hotărârile care pot fi atacate cu recurs în materia contenciosului administrativ şi fiscal şi competenţa soluţionării ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv hotărârile pronunţate în primă instanţă de către curţile de apel, în litigiile de contencios administrativ şi fiscal[16].

Însă, în raport de dispoziţiile art. 11 din aceeaşi lege a contenciosului administrativ[17], litigiile ce au ca obiect acte administrative emise de autorităţi publice centrale şi care vizează sume reprezentând finanţare nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează, în primă instanţă, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva acestora se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Acest aspect este reiterat şi în art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, dar cu precizarea că aceasta este regula generală şi că pot exista legi speciale care să prevadă o altă competenţă de soluţionare a cauzelor în materia contenciosului administrativ şi fiscal[18].

 2. Suspendarea executării hotărârii atacate cu recurs

Dacă regula stabilită de Codul de procedură civilă este aceea că, în principiu, recursul nu suspendă de drept executarea hotărârii atacate, în materia contenciosului administrativ şi fiscal există prevederi exprese ce consacră, tot cu caracter de principiu, caracterul suspensiv al recursului, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia „recursul suspendă executarea şi se judecă de urgenţă”. De la această regulă există excepţii chiar în Legea contenciosului administrativ: art. 14 alin. (4) teza ultimă prevede că recursul declarat împotriva hotărârii prin care se pronunţă suspendarea nu este suspensiv de executare, iar art. 15 alin. (3) reiterează caracterul nesuspensiv al recursului în cazul hotărârilor pronunţate potrivit art. 15 alin. (1).

Aşadar, prin derogare de la regimul de drept comun stabilit în Codul de procedură civilă, în contenciosul administrativ recursul este, în toate cazurile, suspensiv de executare, iar hotărârea pronunţată în primă instanţă, potrivit legii contenciosului administrativ, deşi nu este susceptibilă de apel, nu poate fi pusă în executare, cu excepţiile pe care chiar legea contenciosului administrativ le prevede sau alte legi speciale.

Caracterul suspensiv al recursului în materia contenciosului administrativ s-a apreciat că reprezintă soluţia cea mai potrivită pentru stabilitatea raporturilor juridice, dar şi pentru garantarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor şi că, dacă hotărârea pronunţată de prima instanţă ar fi pusă în executare, în practică s-ar ivi probleme deosebite, pentru că nu ar fi posibilă întoarcerea executării silite[19].

Faţă de aceste norme cu caracter special, atât Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi Completele de 5 judecători în materie civilă[20] au considerat că cererile de suspendare a hotărârilor atacate cu recurs şi întemeiate pe dispoziţiile art. 484 NCPC sunt inadmisibile.

La soluţionarea acestor cereri, chiar dacă ele erau inadmisibile, instanţa supremă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 484 alin. (3)-(6) NCPC[21].

 3. Termenul de recurs

Codul de procedură civilă, în art. 485 alin. (1), a stabilit că termenul de recurs este de 30 de zile şi curge de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Acesta fiind termenul general de declarare a recursului, prin lege specială se poate dispune altfel.

În materia contenciosului administrativ, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că termenul de recurs în care poate fi atacată hotărârea pronunţată de prima instanţă este de 15 zile de la data comunicării hotărârii. Dar, de la acest termen expres de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1), chiar în Legea nr. 554/2004 se prevăd şi alte termene în care poate fi exercitat recursul. Astfel, potrivit art. 14 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, hotărârea prin care se pronunţă suspendarea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că dispoziţiile art. 14 alin. (4) se aplică şi în cazul hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 15 alin. (1) din lege[22].

Chiar în Codul de procedură civilă sunt instituite termene de recurs speciale în legătură cu instituţii aplicabile şi în litigiile de contencios administrativ şi fiscal. Pot fi date ca exemplu dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza a II-a NCPC, care instituie un termen de 5 zile de la comunicare pentru exercitarea căii de atac a recursului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, iar hotărârea este definitivă, art. 421 alin. (2) NCPC, care se referă la un termen de recurs de 5 zile de la pronunţare, în cazul hotărârii de perimare[23].

Articolul 485 alin. (1) NCPC, pe lângă termenul general de recurs în materie civilă, în teza ultimă conţine o normă de trimitere la dispoziţiile art. 468 alin. (2)-(4) şi la cele ale art. 469 NCPC, care s-ar aplica în mod corespunzător[24].

În raport de dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004, se pune întrebarea în ce măsură, în lipsa unei prevederi exprese în Legea contenciosului administrativ, se aplică dispoziţiile art. 485 alin. (1) teza ultimă NCPC în litigiile de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru că aceasta nu reprezintă un aspect de incompatibilitate cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice şi partea vătămată într-un drept sau interes legitim, apreciem că şi în cazul recursurilor în materia contenciosului administrativ şi fiscal sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la momentul comunicării, în cazul în care se declară recurs înainte de aceasta, iar cererea de recurs se va socoti comunicată de la data depunerii sale[25].

Pentru procuror, termenul de recurs curge de la data pronunţării, în afară de cazul în care acesta a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la data comunicării[26], astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 468 alin. (4) NCPC.

De asemenea, sunt pe deplin aplicabile şi dispoziţiile referitoare la întreruperea termenului de recurs prin moartea părţii care are interes să declare recurs, caz în care se face din nou o singură comunicare a hotărârii la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor. Termenul de recurs va începe să curgă din nou de la data comunicării prevăzute anterior, iar pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu, după caz. Oricum, exercitarea recursului nu constituie prin ea însăşi un act de acceptare a moştenirii.

Termenul de recurs se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea, caz în care se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de recurs va începe să curgă din nou de la această dată.

Considerăm că este posibilă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 485 alin. (2) NCPC, potrivit cărora dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus în termen, el se va socoti exercitat cu respectarea termenului legal[27]. În cazul nerespectării termenului pentru exercitarea căii de atac a recursului, sancţiunea aplicată este respingerea acestuia ca tardiv, excepţia tardivităţii recursului putând fi invocată de către intimat, prin întâmpinare, de către procuror (atunci când participă la judecata recursului) sau de către instanţă din oficiu[28].

Totuşi, în Codul de procedură civilă este prevăzută posibilitatea ca termenul de recurs să fie prelungit în condiţiile legii. Astfel, potrivit art. 490 alin. (2) NCPC, dispoziţiile art. 471 NCPC se aplică în mod corespunzător. În aceste condiţii, prin raportare la art. 471 alin. (3) NCPC, există posibilitatea ca, în cazul în care cererea de recurs nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta, care primeşte cererea de recurs, să stabilească lipsurile şi să ceară recurentului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris, dacă recursul a fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier. Această completare sau modificare a cererii se va face înăuntrul termenului de recurs, dar, dacă preşedintele sau persoana desemnată de acesta va aprecia că intervalul rămas până la expirarea termenului de recurs nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de recurs, în care să se depună completarea sau modificarea cererii[29].

Trebuie făcută precizarea că aceste dispoziţii nu sunt în vigoare deoarece, prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă[30], dispoziţiile din Codul de procedură civilă privitoare la pregătirea dosarului de recurs de către instanţa a cărei hotărâre se atacă se aplică în procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016, cu precizarea că în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii (15 februarie 2013) şi până la data de 31 decembrie 2015 se aplică dispoziţiile art. XIV-XVII din Legea nr. 2/2013[31].

În această situaţie se pune problema aplicabilităţii acestor dispoziţii în cazul când recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi vizează o hotărâre prin care s-a soluţionat un litigiu iniţiat după 15 februarie 2013 şi până la 1 ianuarie 2016.

Iniţial, prin art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, s-a prevăzut că atunci când recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele instanţei sau preşedintele de secţie ori, după caz, persoana desemnată de aceştia, primind dosarul de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluţie, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va pregăti dosarul de recurs şi va decide asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin art. XVII alin. (3) s-a stabilit că dispoziţiile art. XIV alin. (2)-(4) şi cele ale art. XV alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător, ceea ce presupunea ca instanţa supremă să procedeze ea la regularizarea cererii de recurs, iar aceasta era oarecum incompatibilă cu procedura de filtru prevăzută de Codul de procedură civilă pentru recursul soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Poate tocmai de aceea, prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe[32], la art. XVII alin. (3) s-a prevăzut expres că „dispoziţiile art. XIV alin. (2)-(4) şi ale art. XV alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător, cu excepţia recursului care este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

Faţă de aceste modificări se poate considera că dispoziţiile cu privire la prelungirea termenului de recurs pentru completarea cererii nu îşi au aplicabilitatea atunci când recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi hotărârea a soluţionat un litigiu început după 15 februarie 2013 şi până la 31 decembrie 2015.

Fiind în analiză un termen procedural, sunt aplicabile şi termenului de exercitare a recursului dispoziţiile art. 186 NCPC referitoare la repunerea în termen, partea fiind repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate şi că a îndeplinit actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând repunerea sa în termen[33].

Strâns legată de problema termenului de declarare a recursului este şi cea a motivării recursului. Conform art. 487 alin. (1) NCPC, recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute de art. 470 alin. (5) ce sunt aplicabile şi în recurs, adică în cazul în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la alt moment decât comunicarea hotărârii, când motivarea recursului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii. Textul art. 470 alin. (5) NCPC se referă la două ipoteze:

  • atunci când termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, caz în care termenul de motivare este acelaşi cu termenul de exercitare a recursului atât în privinţa duratei, cât şi a momentului de la care începe să curgă;
  • atunci când termenul de recurs curge de la alt moment decât comu- nicarea hotărârii, situaţie în care vor exista două termene, unul pentru exercitarea căii de atac şi unul, de aceeaşi durată cu primul, pentru motivarea acesteia, dar care curge numai de la data comunicării hotărârii. O asemenea situaţie se întâlneşte în cazul în care partea interesată a declarat recurs înainte de comunicarea hotărârii[34].

 4. Conţinutul cererii de recurs

Articolul 486 alin. (1) NCPC stabileşte menţiunile pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs:

1. numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care recurentul locuieşte în străinătate;

2. numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul intimatului;

3. indicarea hotărârii care se atacă;

4. motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

5. semnătura părţii sau a mandatarului părţii, în cazul prevăzut la art. 13 (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic.

Articolul 486 alin. (2) NCPC precizează că la cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum şi împuternicirea avocaţială sau, după caz, delegaţia consilierului juridic.

În art. 486 alin. (3) NCPC sunt menţionate sancţiunile ce pot fi aplicate în cazul lipsei unor menţiuni din cererea de recurs. Astfel, menţiunile referitoare la numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) al art. 486 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Dispoziţiile art. 486 alin. (3) NCPC au format obiect al analizei Curţii Constituţionale, fiind invocată excepţia de neconstituţionalitate a art. 486 alin. (3), a art. 13 alin. (2) teza a II-a şi a art. 83 alin. (3) NCPC, în raport de dispoziţiile art. 21, art. 123 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României, şi s-a stabilit că acestea sunt neconstituţionale cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat[35].

Curtea Constituţională, în motivarea deciziei, a precizat că, întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba despre o intervenţie etatică, îi revine Curţii Constituţionale sarcina de a analiza, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse prin intervenţia legiuitorului acestui drept, respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului, reprezintă o limitare rezonabilă, care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unul iluzoriu/teoretic. Curtea Constituţională a reţinut că statul nu a reuşit să implementeze un mecanism coerent şi eficient care să asigure posibilitatea efectivă a cetăţenilor de a recurge la calea de atac a recursului şi a apreciat că, în vederea atingerii standardului de creştere a calităţii actului de justiţie pe care legiuitorul şi l-a propus, trebuie stabilite remedii corelative obligaţiilor impuse justiţiabililor pentru a nu îngreuna situaţia procesuală şi financiară a acestora.

S-a constatat că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie[36].

Pentru că decizia Curţii Constituţionale se referă la recurenţii persoane fizice, se poate deduce faptul că, în cazul persoanelor juridice, rămâne aplicabilă sancţiunea nulităţii în cazul formulării cererii de recurs cu nerespectarea menţiunilor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c), e) şi alin. (2) NCPC[37].

Soluţia pronunţată de instanţa supremă este identică cu cele susţinute în doctrina de specialitate când s-a spus că, în cazul persoanelor juridice, cererea de recurs va trebui să cuprindă în mod obligatoriu numele şi prenumele, sediul profesional al avocatului sau numele şi prenumele consilierului juridic care a formulat cererea, motivele de recurs, precum şi semnătura acestora, lipsa acestor menţiuni fiind sancţionată cu nulitatea expresă, prevăzută de lege, a cererii de recurs şi că această sancţiune prevăzută de art. 84 alin. (2) NCPC nu este vizată de Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014[38].

În legătură cu această problemă a reprezentării în faţa instanţei de recurs de către avocat a recurentului-persoană fizică, chiar anterior deciziei Curţii Constituţionale, instanţa supremă a fost confruntată cu problema reprezentării în cazul în care recurentul este licenţiat în drept sau recurentul are mandatar, soţ sau rudă până la gradul al II-lea, inclusiv, licenţiat în drept.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 486 alin. (3) teza ultimă NCPC cu cele ale art. 83 alin. (3) şi art. 13 alin. (2) NCPC, s-a apreciat că nu poate fi anulată cererea de recurs în cazul în care se dovedeşte că recurentul a redactat şi semnat cererea de recurs, dar este licenţiat în drept. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care mandatarul recurentului, soţul sau o rudă a acestuia până la gradul al II-lea, inclusiv, ce a redactat şi semnat cererea de recurs, este licenţiat în drept.

Dacă aceasta este soluţia în cazul persoanelor fizice, instanţa supremă a avut de soluţionat problema reprezentării în cazul persoanelor juridice şi dacă poate fi anulat recursul pentru lipsa calităţii de reprezentant în cazul în care persoana juridică a declarat recursul şi l-a semnat printr-un reprezentant care dovedeşte că este licenţiat în drept.

S-a spus că art. 486 din Legea nr. 134/2010 prevede la alin. (2) obligativitatea anexării la cererea de declarare a căii de atac şi a împuternicirii avocaţiale sau a delegaţiei consilierului juridic. De asemenea, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,„în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă până la gradul al doilea inclusiv este licenţiată în drept”. Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că numai în cazul reprezentării legale a persoanelor fizice, dacă mandatarul este soţul sau rudă până la gradul al II-lea, inclusiv, şi este licenţiat în drept, asistarea acestuia de către avocat nu este cerută în etapa procesuală a recursului. În ceea ce priveşte reprezentarea persoanelor juridice, întrucât nu se poate pune problema rudeniei mandatarului cu persoana juridică, în etapa procesuală a recursului subzistă obligaţia legală a asistării persoanei juridice de către avocat sau de către consilier juridic, prin raportare la dispoziţiile art. 80 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care fac trimitere la art. 84 alin. (2) din acelaşi act normativ. În conformitate cu acest din urmă text de lege, la redactarea şi motivarea cererii de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea căii de atac, persoanele juridice vor fi asistate, sau, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau de către un consi- lier juridic.

Sancţiunea prevăzută pentru lipsa oricăreia dintre menţiunile la care se referă alin. (1) lit. a) şi c)-e) al art. 486 din Legea nr. 134/2010, precum şi a oricăruia dintre documentele la care se referă alin. (2) este nulitatea, iar, conform art. 176 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 134/2010, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor referitoare la reprezentarea procesuală, nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări.

Este adevărat că art. 82 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 reţine obligaţia instanţei, care constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant, de a da un termen pentru acoperirea acesteia. Acelaşi art. 82, în alin. (1), se referă la obligaţia care incumbă instanţei ce constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant şi după acordarea unui termen în acest sens, de a anula cererea.

În procedura filtrului, verificarea dovezilor calităţii de reprezentant va fi făcută în temeiul art. 493 alin. (3) din Legea nr. 134/2010, însă obligaţia instanţei de a acorda termen nu este incidentă şi în situaţia în care recursul nu a fost redactat şi semnat de un avocat sau consilier juridic.

În cauza de faţă, cererea de recurs a fost formulată de reclamantul S.S.E.L.C. Craiova, prin reprezentant M.I., în calitate de lider de sindicat.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului s-a precizat că cererea nu îndeplineşte condiţiile de formă stabilite sub sancţiunea nulităţii, necuprinzând următoarele menţiuni: numele şi prenumele consilierului juridic sau al avocatului care a întocmit cererea de recurs, conform art. 84 alin. (2) NCPC; împuternicirea avocaţială sau delegaţia pentru consilierul juridic care a redactat cererea de recurs, conform prevederilor art. 13 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 84 alin. (2), cu aplicarea art. 85 alin. (3) NCPC; semnătura avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. De asemenea, a fost menţionat faptul că cererea de recurs este însoţită de încă un exemplar de pe cerere pentru comunicare, lipsind împuternicirea avocatului sau delegaţia consilierului juridic care reprezintă partea, conform art. 84 alin. (2) NCPC. Ulterior, ca urmare a comunicării raportului, recu- rentul a transmis împuternicirea de reprezentare pentru M.I., împreună cu o copie de pe diploma de licenţă a acestuia care dovedeşte că este licenţiat în drept, dar instanţa a constatat că, faţă de înscrisurile depuse la dosar de recurent, cererea de recurs nu îndeplineşte exigenţele art. 486 NCPC, întrucât nu este redactată de un avocat sau de un consilier juridic, nu are ataşată dovada împuternicirii sau a delegaţiei şi nici nu este semnată de un astfel de reprezentant.

Împrejurarea că liderul de sindicat, M.I., cel care a redactat şi semnat cererea de recurs în numele şi pentru sindicatul recurent, are pregătire juridică, fiind licenţiat în drept, nu îi conferă acestuia calitatea de reprezentant în condiţiile art. 84 alin. (2) NCPC, chiar cu împuternicire în acest sens, deoarece excepţia instituită de prevederile art. 13 alin. (2) privind pregătirea juridică a mandatarului aflat în relaţie de rudenie cu partea, persoană fizică, este de strictă interpretare şi aplicare, nefiind incidentă în cauză[39].

Legat de sancţiunea lipsei menţiunilor privind numele, prenumele şi sediul avocatului sau a numelui şi prenumelui consilierului juridic în cazul recursului declarat de persoanele juridice, având în vedere că dispoziţiile art. 487 alin. (3) teza ultimă NCPC precizează expres că dispoziţiile art. 82 alin. (2) NCPC rămân aplicabile, considerăm că instanţa poate solicita acoperirea acestor lipsuri, şi numai dacă acestea nu sunt acoperite se poate proceda la anularea cererii de recurs.

Aceasta este soluţia ce decurge din actuala reglementare, când procedura pregătirii dosarului de recurs nu se face de către instanţa a cărei hotărâre este atacată, ci de către instanţa de recurs, chiar dacă aceasta este instanţa supremă.

Chiar şi pentru procesele ce vor fi pornite după 1 ianuarie 2016, când ar trebui să expire termenul pentru pregătirea dosarului de către instanţa de recurs şi aceasta s-ar face de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, soluţia anulării cererii de recurs nu se poate dispune decât în cazul în care, deşi se va solicita recurentului acoperirea acestor lipsuri, acesta nu o va face.

Şi în cazul în care lipseşte semnătura avocatului sau a consilierului juridic care a redactat cererea de recurs sau delegaţia avocatului sau a consilierului juridic şi chiar dacă art. 486 NCPC nu face trimitere expresă la art. 196 alin. (2) NCPC, apreciem că se impune ca instanţa de recurs să solicite recurentului să complinească aceste lipsuri şi numai în lipsa acestora să procedeze la anularea cererii de recurs[40].

 5. Motivele de casare

Pentru că în Legea contenciosului administrativ nu există nicio dispoziţie expresă, în litigiile de contencios administrativ şi fiscal sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) NCPC, care stabilesc motivele de nelegalitate pentru care se poate dispune casarea unei hotărâri.

Potrivit art. 488 alin. (1) NCPC, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;

2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;

3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii;

4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;

6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material[41].

După cum se poate observa, motivele de casare sunt aceleaşi atât în cazul soluţionării recursului de către instanţa supremă, cât şi în cazul soluţionării recursului de către instanţa ierarhic superioară instanţei care a pronunţat hotărârea atacată şi indiferent dacă hotărârea primei instanţe a fost supusă apelului sau împotriva hotărârii se poate formula numai calea de atac a recursului, aşa cum se întâmplă în materia contenciosului administrativ şi fiscal.

 5.1. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale

Motivul de casare este identic cu cel anterior prevăzut de art. 304 pct. 1

1865.proc. civ. 1865. Acest motiv de casare se referă la două ipoteze: – încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei.

Această ipoteză are în vedere situaţia în care soluţia a fost pronunţată de mai puţini judecători decât prevede lege, dar şi atunci când soluţia atacată a fost pronunţată de un număr mai mare de judecători[42].

Tot această ipoteză vizează şi situaţia neparticipării procurorului la şedinţă, deşi participarea la şedinţă a acestuia era obligatorie. Chiar art. 92 alin. (3) NCPC prevede că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea de concluzii de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii”[43];

– participarea la judecarea cauzei a unui judecător incompatibil[44].

Cum în noul Cod de procedură civilă sunt reglementate două categorii de cazuri de incompatibilitate (art. 41 – Cazuri de incompatibilitate absolută şi art. 42 – Alte cazuri de incompatibilitate) şi cum art. 45 NCPC prevede că neregularitatea privind cazurile de incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41 poate fi invocată în orice stare a pricinii, se poate considera că nelegala participare a unui judecător ce era incompatibil potrivit art. 41 poate fi invocată direct în recurs.

În cea de-a doua situaţie, a participării unui judecător care ar fi incompatibil potrivit art. 42 NCPC, nelegala sa participare ar putea fi invocată numai dacă partea a formulat cerere de recuzare a judecătorului, dar cererea a fost respinsă sau instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii.[45]

 5.2. Hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compu-nere a fost schimbată, cu încălcarea legii. După cum se poate observa, faţă de vechea reglementare a art. 304 pct. 2

1.C. proc. civ. 1865, s-a adăugat sintagma „un alt complet de judecători decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii”. De fapt, această completare a art. 488 pct. 2 NCPC reflectă importanţa pe care principiul repartizării aleatorii a cauzelor şi cel al continuităţii completului în soluţionarea cauzelor, principii consacrate expres şi în Codul de procedură civilă în art. 19 şi art. 214, o au în procedura civilă.

 5.3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

În legătură cu acest motiv, trebuie precizat că art. 129 alin. (1) NCPC prevede că necompetenţa este de ordine publică sau privată, iar art. 129 alin. (2) stabileşte cazurile de necompetenţă publică, respectiv în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, competenţa este de ordine privată.

Conform art. 130 alin. (2) NCPC, „necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”, iar alin. (3) stabileşte că „necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”.

De asemenea, trebuie amintite prevederile art. 131 alin. (1) NCPC, potrivit cărora „la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu”.

După cum chiar textul prevede, în cadrul acestui motiv de recurs se poate invoca încălcarea competenţei de ordine publică şi, prin urmare, nu poate fi invocată încălcarea competenţei de ordine privată.

Şi cu privire la încălcarea normelor de competenţă de ordine publică, în raport şi de art. 130 alin. (1) NCPC care prevede că necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii, se poate face distincţia între necompetenţa generală a instanţelor, necompetenţă care poate fi invocată direct în recurs, şi situaţia în care este invocată necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică. În acest ultim caz, necompetenţa poate fi invocată în recurs numai dacă a fost invocată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, dar ea fie a fost respinsă, fie instanţa de fond nu a analizat-o.

Apreciem că, în materia contenciosului administrativ, ar putea fi invocată direct în recurs excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad atunci când, deşi părţile nu au invocat această excepţie potrivit art. 130 alin. (2) NCPC, nici instanţa nu a invocat-o din oficiu, dar nici nu au fost respectate de către instanţa a cărei hotărâre se atacă dispoziţiile art. 131 alin. (1).

Considerăm că numai în acest fel se poate da eficienţă dispoziţiilor art. 131 alin. (1) NCPC şi va exista o responsabilizare a judecătorilor în verificarea competenţei materiale a instanţei de fond în soluţionarea cauzei, mai ales că există obligaţia de a indica temeiurile de drept care ar justifica această competenţă.

Articolul 131 alin. (1) teza ultimă NCPC precizează că încheierea prin care se verifică şi se stabileşte competenţa, din oficiu, de către judecător, ar avea caracter interlocutoriu şi, deşi nu este prevăzută expres nicio sancţiune pentru cazul în care nu există o asemenea încheiere interlocutorie, faţă de caracterul obligatoriu al acestei verificări din oficiu, se poate aprecia că lipsa unei asemenea încheieri dă posibilitatea instanţei de recurs să invoce, din oficiu, acest aspect şi să pună în discuţia părţilor încălcarea competenţei materiale când soluţionarea litigiului este de competenţa unei instanţe de alt grad sau a unei alte instanţe[46].

 5.4. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti

Acest motiv de nelegalitate este identic cu cel prevăzut de art. 304 pct. 4

1.C. proc. civ. 1865, iar cele susţinute în doctrină[47] şi în jurisprudenţă în legătură cu aplicarea acestui articol sunt pe deplin valabile.

În legătură cu acest motiv de nelegalitate, atât sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, cât şi faţă de actualul cod, sunt importante de analizat dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”, dar şi cele ale art. 148 alin. (2) din legea fundamentală, care prevăd: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

În acest context al aplicării art. 148 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, printr-o soluţie de principiu adoptată, a considerat că este neîntemeiată excepţia de nelegalitate a unui act administrativ emis anterior Legii nr. 554/2004, chiar după pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale care au constatat constituţionalitatea art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007[48].

În nenumărate decizii de speţă s-a făcut aplicarea acestei soluţii[49].

 5.5.  Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii

Spre deosebire de vechea formulare a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865, care se referea la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), dispoziţii care condiţionau anularea actelor de procedură de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată altfel, în prezenta formă a art. 488 pct. 5 NCPC constituie motiv de casare încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, deci, indiferent dacă se face sau nu dovada unei vătămări[50].

Invocarea nulităţii absolute ca motiv de casare se poate face prima dată, dacă legea nu interzice în mod expres, şi după sesizarea instanţei de recurs, pe calea excepţiei absolute, dar cu condiţia ca pentru soluţionarea ei să nu fie necesară administrarea altor probe decât înscrisurile, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 247 alin. (1) teza a II-a NCPC.

Nulitatea relativă, ca motiv de casare, poate fi invocată numai de partea ocrotită de norma încălcată, cu condiţia să nu i se datoreze chiar ei neregularitatea [art. 247 alin. (2) NCPC), dar sunt exceptate de la această ultimă condiţie neregularităţile referitoare la hotărârea atacată, care pot fi invocate ca motiv de casare, deoarece dezbaterile fiind închise, partea nu va avea posibilitatea să le invoce mai întâi în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă[51].

Pentru că, parţial, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 NCPC se suprapune cu alte motive, având în vedere reglementarea expresă a acestor alte motive, chiar dacă vizează norme de procedură, nu pot fi invocate pe temeiul acestuia nici cele legate de încălcarea competenţei, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti sau încălcarea autorităţii de lucru judecat[52].

 5.6. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei

Formularea din art. 488 pct. 6 NCPC este aproape identică cu cea din art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, dar art. 488 pct. 6 se referă atât la cazul în care hotărârea atacată nu este motivată, dar şi la acela când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) NCPC stabileşte că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Pentru a se dispune nulitatea hotărârii, partea interesată va trebui să dovedească, în condiţiile art. 175 alin. (1) NCPC, existenţa unei vătămări, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Motivele contradictorii pot fi dovedite de existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o altă soluţie (în dispozitiv este indicată admiterea acţiunii, dar considerentele acesteia vizează soluţia de respingerea a acţiunii sau de admitere în parte a acesteia), dar şi de considerentele contradictorii (cererea de chemare în judecată este considerată întemeiată, dar şi cererea de intervenţie principală este considerată la fel, deşi având acelaşi obiect, ele se exclud reciproc)[53].

Deşi evocă trei ipoteze, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 NCPC vizează de fapt aceeaşi chestiune – nemotivarea hotărârii, întrucât formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii echivalează cu o nemotivare[54].

 5.7. S-a încălcat autoritatea de lucru judecat

Este un motiv nou de casare introdus de actualul Cod de procedură civilă şi reprezintă o dovadă a importanţei pe care principiul autorităţii de lucru judecat o are în „filosofia” noii proceduri civile.

Voinţa legiuitorului a fost aceea de a sublinia importanţa autorităţii de lucru judecat, excepţia fiind reglementată de art. 432 NCPC, şi s-a considerat ca, între principiul non reformatio in pejus şi autoritatea de lucru judecat, să se dea prioritate excepţiei autorităţii de lucru judecat, astfel că, prin admiterea acestui motiv de nelegalitate, se poate ajunge la încălcarea principiului non reformatio in pejus[55].

 5.8.Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

Spre deosebire de vechiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, în actuala reglementare art. 488 precizează expres că va fi motiv de casare încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept[56].

Textul se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecăţii, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată şi ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deşi se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers.[57]

Conform art. 489 alin. (1) NCPC, sancţiunea nemotivării recursului în termen legal este nulitatea acestuia, dar şi dacă nu este motivat deloc sancţiunea este aceeaşi – nulitatea recursului[58].

Tot sancţiunea nulităţii recursului intervine şi în cazul în care, deşi a fost motivat şi a fost respectat şi termenul legal pentru motivare, motivele invocate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 NCPC, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 489 alin. (2).

Prof. Ciobanu îşi exprima speranţa că, în condiţiile în care recursul, potrivit noului Cod de procedură civilă, poate fi exercitat numai prin intermediul unui licenţiat în drept, nulitatea recursului pentru nemotivare să fie cât mai rar întâlnită, dar, din păcate, în cazul recursului declarat de persoanele fizice, nelicenţiate în drept, s-a procedat la aplicarea sancţiunii nulităţii recursului pentru că motivele invocate nu puteau fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 NCPC.

O excepţie de la sancţiunea nulităţii recursului pentru nemotivare sau nemotivarea în termenul legal o reprezintă situaţia motivelor de casare care sunt de ordine publică, iar acestea, potrivit art. 489 alin. (3) NCPC, pot fi ridicate din oficiu de instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică, cu condiţia ca legea să nu dispună altfel. Un exemplu în acest sens sunt prevederile Codului de procedură civilă referitoare la competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă de ordine publică, care nu poate fi invocată decât conform art. 130 NCPC.

Deşi este invocat din oficiu de instanţă, orice motiv de ordine publică trebuie să fie pus în discuţia părţilor, dar a fost exprimată opinia că art. 479 alin. (1) se referă, de fapt, la „excepţii de ordine publică” deoarece neregularităţile nu sunt invocate prin cererea de recurs, ci ulterior, când procesul este în curs şi, deci, mijlocul procesual de invocare a neregularităţii este excepţia, şi nu motivul[59].

 6. Procedura de filtrare a recursului

Deşi a mai existat o tentativă de introducere a procedurii de filtrare a recursului prin O.U.G. nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă[60], ea a fost abrogată prin Legea nr. 195/2004 privind aprobarea O.U.G. nr.58/2003[61], iar prin noul Cod de procedură civilă a fost reintrodusă pentru recursurile care sunt de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[62].

Referitor la această procedură, în doctrină prof. I. Deleanu o apreciază ca fiind „utilă pentru degrevarea instanţei supreme, dar chiar profitabilă părţilor care, astfel, află deznodământul căii de atac mai repede decât în procedura obişnuită de judecată, caracterizată încă printr-o lentoare endemică şi, deocamdată, inevitabilă”, dar că nu pot fi ignorate nici efectele perverse ale procedurii de filtraj”, fiind invocate argumentele unui doctrinar francez (J. Heron) care face referiri la faptul că prin această procedură nu se realizează „nici economie de timp, nici economie de hârtie”[63].

Procedura de filtrare este prevăzută de art. 493 NCPC. Când recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele instanţei sau preşedintele de secţie ori, după caz, persoana desemnată de aceştia, primind dosarul de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluţie, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va decide asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a înscrisurilor noi, preşedintele completului va întocmi un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului sau va desemna un alt membru al completului ori magistratul-asistent în acest scop. Raportul trebuie întocmit în cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului[64], iar raportorul nu devine incompatibil.

Prin raport se va verifica dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488, dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condiţiile art. 489 alin. (3) ori dacă este vădit nefondat. De asemenea, va arăta, dacă este cazul, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi poziţia doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată[65].

După analiza raportului în completul de filtru, acesta se comunică de îndată părţilor, care pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. În lipsa dovezii de comunicare a raportului şi înainte de expirarea unui termen de 30 de zile de la comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului, potrivit art. 493 alin. (5) şi (6) NCPC[66].

Potrivit art. 493 alin. (5), „în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 sau că recursul este vădit nefondat[67], anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată, fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac. Decizia se comunică părţilor”.

Se poate analiza care este semnificaţia menţiunii că această decizie nu este supusă niciunei căi de atac? În raport de obiectul contestaţiei în anulare şi a revizuirii, căi extraordinare de atac, apreciem că împotriva deciziei pronunţate potrivit art. 493 alin. (5) NCPC nu se poate formula nicio cale extraordinară de atac[68]. Dacă prin raport s-a apreciat că recursul este admisibil şi toţi membrii sunt de acord[69], iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 493 alin. (6) NCPC completul se poate pronunţa asupra fondului recursului, fără citarea părţilor, printr-o decizie definitivă, care se comunică părţilor, dar în soluţionarea recursului instanţa va ţine seama de punctele de vedere ale părţilor formulate potrivit art. 493 alin. (4).

În situaţia în care recursul nu poate fi soluţionat potrivit art. 493 alin. (5) sau (6) NCPC, completul va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi va fixa termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (7) NCPC.

După cum se poate observa, după întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta se comunică părţilor. În Codul de procedură civilă, în procedura de filtrare, nu există, însă, nicio dispoziţie referitoare la participarea procurorului în cazul în care soluţionarea recursului se face de către complet potrivit art. 493 alin. (5) şi (6) NCPC. Există o singură menţiune în art. 487 alin. (2) NCPC, potrivit căreia, în cazurile în care Ministerul Public a participat în proces, se va depune o copie după motivele de casare pentru procuror.

Plecând de la dispoziţiile art. 92 şi art. 493 NCPC, la nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, unde datorită volumului de activitate şi complexităţii acesteia, s-a ivit această problemă, s-a stabilit, la nivel de principiu, că în cauzele în care este obligatorie participarea procurorului, acestuia i se comunică motivele de recurs şi celelalte acte depuse în dosarul cauzei, precum şi raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, dar că procurorul nu poate pune concluzii în şedinţele de cameră de consiliu ale completului de filtru în ipotezele reglementate de art. 493 alin.(4)-(6)[70].

În privinţa procedurii de filtrare a recursurilor, aşa cum am arătat anterior, cel puţin activitatea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal în această privinţă a fost îngreunată de prevederile art. XVII din Legea nr. 2/2013, mai ales până la apariţia Legii nr. 138/2014, dar şi având în vedere atât volumul de activitate, pe rol aflându-se atât litigiile soluţionate potrivit vechiului Cod de procedură civilă, cât şi cele soluţionate conform noului Cod de procedură civilă, cât şi lipsa acută de personal (judecători, magistraţi asistenţi, grefieri)[71].

 7. Soluţiile ce pot fi adoptate de către instanţa de recurs

În Codul de procedură civilă sunt reglementate două ipoteze în legătură cu soluţiile instanţelor de recurs.

Articolul 496 alin. (1) NCPC prevede soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs în cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, respectiv poate admite recursul, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui, iar în art.496 alin. (2) sunt reglementate soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de recurs în caz de admitere a recursului, respectiv hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte.

În art. 497 NCPC s-a stabilit că, în caz de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă[72].

Pentru că în art. 498 NCPC s-au reglementat soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs, se poate observa că, de fapt, atât art. 496, cât şi art. 497 NCPC se referă la soluţiile pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le poate adopta în soluţionarea recursurilor ce sunt prevăzute de lege în competenţa sa, mai ales că celelalte instanţe de recurs nu întocmesc rapoarte de admisibilitate în principiu, raport care se întocmeşte numai în procedura de filtrare a recursului soluţionat de instanţa supremă. Bineînţeles că, dacă se face abstracţie de referirea la „declararea ca admisibil” a recursului din conţinutul art. 496 alin. (1) NCPC, şi celelalte instanţe care soluţionează recursuri vor putea să adopte aceleaşi soluţii, respectiv soluţii de admitere, respingere, anulare sau perimare a recursului, iar în cazul admiterii, hotărârea va putea fi casată, în tot sau în parte, astfel cum se prevede în art. 496 alin. (2) NCPC[73].

În materia contenciosului administrativ şi fiscal, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, a fost modificat şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi, în prezent, acesta prevede că „în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. În cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond”[74].

În raport de faptul că Legea contenciosului administrativ este o lege specială faţă de Codul de procedură civilă şi având în vedere principiul specialia generalibus derogant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, va aplica prevederile art. 493 alin. (5)-(6) NCPC atunci când soluţionează recursul în procedura de filtru, dar va aplica prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 atunci când va soluţiona recursul potrivit art. 493 alin. (7) NCPC, respectiv în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Tot în legătură cu soluţiile pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, le poate pronunţa în materia contenciosului administrativ, în afară de soluţiile pe care Codul de procedură civilă le propune, de asemenea în baza principiului specialia generalibus derogant, trebuie să facem câteva referiri la dispoziţii speciale cuprinse în Legea contenciosului administrativ care, chiar dacă nu vizează expres calea de atac a recursului, pot fi incidente în soluţionarea recursului de către Secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme.

Astfel, potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul – persoană vătămată – stăruie în continuarea judecării pricinii”.

Această prevedere reprezintă o excepţie de la regula stabilită în art. 413 alin. (1) pct. 2 NCPC conform căreia instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În cazul litigiilor de contencios administrativ şi fiscal, deci şi în cazul soluţionării recursului de către instanţa supremă, aceasta nu poate dispune suspendarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul – persoană vătămată – stăruie în continuarea judecării pricinii, astfel că este exclus dreptul de apreciere al instanţei şi se dă prioritate interesului reclamantului – persoană vătămată, care se poate opune măsurii suspendării într-un asemenea caz.

Tot în legătură cu măsura suspendării judecării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a analizat posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC, potrivit cărora instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, în cazul în care se constată că litigiul aflat pe rolul instanţei de recurs depinde de dezlegarea pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene urmează să o dea într-o cauză aflată pe rolul ei, dar la sesizarea unei alte instanţe.

Chiar dacă dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 7 NCPC se referă la suspendarea de drept numai în cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, apreciem că se poate recurge la măsura suspendării facultative prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC şi în situaţia în care problema ce va fi dezlegată de instanţa europeană are o înrâurire sau litigiul este identic cu cel în care a fost formulată întrebarea preliminară, pentru că numai în acest fel se poate evita pronunţarea unor soluţii cu încălcarea normelor de drept ale Uniunii Europene şi s-ar evita formularea de cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[75].

O dispoziţie cu caracter derogatoriu de la normele de drept comun conţine şi art. 28 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Conform acestui articol,

„Acţiunile introduse de persoanele de drept public şi de orice autoritate publică, în apărarea unui interes public, precum şi cele introduse împotriva actelor administrative normative nu mai pot fi retrase, cu excepţia situaţiei în care sunt formulate şi pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat”.

În noul Cod de procedură civilă, renunţarea la judecată este reglementată în art. 406 alin. (1), care prevede că „Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă”.

Chiar dacă norma generală dă posibilitatea ca renunţarea la judecată să poată fi făcută oricând, chiar şi în faţa instanţei de recurs, în materia contenciosului administrativ instanţa de recurs va trebui să facă aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ şi să nu poată fi retrase acţiunile introduse de persoanele de drept public şi de orice autoritate publică, în apărarea unui interes public, precum şi cele introduse împotriva actelor administrative normative, cu excepţia situaţiei în care sunt formulate şi pentru apărarea drepturilor sau intere- selor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat.

Pe lângă aspectele subliniate în prezentul articol, sunt şi altele ce merită a fi aprofundate (situaţia căilor de atac în cazul formulării cererilor de intervenţie în litigiile de contencios administrativ şi fiscal, admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale în asemenea litigii), dar acestea vor putea fi analizate cu alte ocazii.

[1] De fapt, s-a susţinut că existenţa unui singur grad de jurisdicţie ar fi suficient şi că prin intermediul căilor de atac se ajunge la prelungirea procesului, la cheltuieli mari în sarcina justiţiabililor, dar şi a statului, la o scădere a încrederii justiţiabililor în serviciul public al justiţiei, la o slăbire a responsabilităţii judecătorilor primei instanţe. Mai mult, s-a susţinut că, în numeroase cazuri, hotărârile pronunţate în căile de atac nu sunt cu nimic mai bune decât hotărârile atacate, hotărâri greşite înlocuiesc hotărâri mai drepte şi trec în puterea lucrului judecat. A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 321-322.

[2] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, art. 1-526, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 1033.

[3] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.240.

[4] I.Deleanu, op. cit., p. 240-241.

[5] V.M. Ciobanu, op. cit., 2013, p. 1035. S-a precizat că principiul dublului grad de jurisdicţie înseamnă judecată de două ori a fondului şi că el se asigură numai prin apel, dar că acest principiu nu este nu principiu constituţional şi nu este consacrat în materie civilă nici de Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel că legiuitorul poate deroga de la el, suprimând uneori dreptul de apel.

[6] Prof. I. Deleanu consideră că instanţa supremă, în pofida mamutizării ei, nu numai că, efectiv, nu are capacitatea de a soluţiona toate recursurile, dar o asemenea concentrare excesivă a recursurilor ar fi compromis iremediabil dezideratul proximităţii justiţiei şi ar fi afectat substanţial principiul mereu clamat, dar departe de a fi realizat, al celerităţii justiţiei. (I. Deleanu, op. cit., p. 280).

[7] În legătură cu observaţiile făcute, a se vedea V.M. Ciobanu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între aniversarea a 150 de ani de la înfiinţare şi lupta sa cu noul Cod de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 1/2012, p. 63-75; V.M. Ciobanu, Rolul recursului civil şi modificările propuse de Ministerul Justiţiei în vederea pregătirii intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Sunt ele în litera şi spiritul Constituţiei?, www.juridice.ro, 1 noiembrie 2012.

[8] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 629.

[9] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 629. Prof. V.M. Ciobanu consideră că recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, comună şi nesuspensivă de executare. A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., 2013, p. 1034-1035. Prof. I. Deleanu apreciază că recursul are următoarele atribute: este o cale extraordinară de atac, comună, de „anulare” a hotărârii atacate, de reformare, nu are caracter devolutiv, este nesuspensivă de executare, în anumite condiţii, şi este o cale de atac subsecventă. A se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 240.

[10] Regula stabilită de actuala reglementare este aceea că recursul nu suspendă de drept executarea hotărârii atacate decât în cauzele privitoare la desfiinţarea de construcţii, de plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege, astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 484 alin. (1) NCPC.

[11] Pentru o amplă analiză a doctrinei, a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale în privinţa caracterului devolutiv sau nedevolutiv al recursului, întemeiat pe art. 3041 C. proc. civ. 1865, a se vedea N. Măniguţiu, Soluţiile instanţei de recurs în materie civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 55-60.

[12] Legea nr. 76/2012 a fost publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012. A fost modificată prin O.U.G. nr. 44/2012 privind modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M. Of. nr. 606 din 23 august 2012), aprobată prin Legea nr. 206/2012 (M. Of. nr. 762 din 13 noiembrie 2012), O.U.G. nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013), aprobată prin Legea nr. 214/2013 (M. Of. nr. 388 din 28 iunie 2013) şi Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013).

[13] Apreciem că modificările aduse art. 25 din Legea contenciosului administrativ prin Legea nr. 138/2014 reprezintă o regretabilă eroare, ce va fi corectată ulterior, pentru că a fost introdusă, în materia contenciosului administrativ, chiar prin legea ce reglementează acest domeniu, şi calea de atac numai a apelului în art. 25 alin. (3) teza I, în cazul hotărârilor pronunţate de tribunal în condiţiile art. 24 alin. (4) din aceeaşi lege, în schimb, dacă aceeaşi hotărâre este pronunţată de curtea de apel, calea de atac este recursul, aşa cum prevede art. 25 alin. (3) teza ultimă din Legea contenciosului administrativ.

[14] Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin.

(3) NCPC, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a acestor articole, cu referire la menţiunile din care decurge obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat, a fost publicată în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014.

[15] Decizia nr. 747/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 NCPC coroborate cu cele ale art. 10 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi a prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 98 din 6 februarie 2015.

[16] Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”. Chiar Curtea Constituţională a precizat că „după adoptarea noului Cod de procedură civilă, în materia contenciosului administrativ este menţinut sistemul dublului grad de jurisdicţie, respectiv instanţele de fond care soluţionează litigiile de contencios administrativ sunt, după caz, secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor sau ale curţilor de apel, fiind menţinută, de asemenea, prin prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, calea de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de fond”. A se vedea Decizia nr. 747/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 NCPC coroborate cu cele ale art. 10 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi a prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 98 din 6 februarie 2015.

[17] „Toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel”.

[18] Prin Legea nr. 2/2013 a fost modificat art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi s-a stabilit că litigiile care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe. De asemenea, a fost introdus art. 26 în Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 – Legea nr. 341/2004, publicată în M. Of. nr. 654 din 20 iulie 2004, cu modificările şi completările ulterioare –, unde s-a prevăzut că „prin derogare de la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, litigiile legate de aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, în care acţiunea este formulată în contradictoriu cu Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 sau Comisia parlamentară a revoluţionarilor din decembrie 1989, se soluţionează, în fond, de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, iar în recurs, de secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel”. Au fost modificate o serie de alte acte normative care au avut ca scop degrevarea secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, măsuri legislative care au fost criticate, considerăm că pe nedrept.

[19] A. Iorgovan, L. Vişan, Al.S. Ciobanu, D.I. Pasăre, Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările la zi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 330.

[20] Potrivit art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare, de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o, şi competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, potrivit art. 51 alin. (4) din aceleaşi act normativ, recursul suspendă executarea hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii disciplinare, prin urmare, o prevedere aproape identică cu cea din legea contenciosului administrativ.

[21] Potrivit art. 484 alin. (3), „cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor printr-un agent procedural al instanţei sau prin alt salariat al acesteia ori prin modalităţile prevăzute la art. 154 alin. (4) şi (5), după cum urmează: 1. de un complet anume constituit, format din 3 judecători, în condiţiile legii, în cazul în care cererea s-a depus înainte de ajungerea dosarului la instanţa de recurs; 2. de completul de filtru, după ce acesta a fost desemnat, în cazurile prevăzute la art. 493; 3. de completul care judecă recursul pe fond, în cazul în care s-a fixat termen în şedinţă publică. (4) Termenul de judecată, pentru care se face citarea, se stabileşte astfel încât să nu treacă mai mult de 10 zile de la primirea cererii de suspendare. (5) Completul se pronunţă, în cel mult 48 de ore de la judecată, printr-o încheiere motivată, care este definitivă. (6) La judecata cererii de suspendare părţile trebuie să fie reprezentate de avocat sau, când este cazul, de consilierul juridic”.

[22] În forma anterioară modificărilor aduse legii contenciosului administrativ prin Legea nr. 76/2012, art. 4 alin. (3) prevedea că soluţia instanţei de contencios administrativ referitoare la excepţia de nelegalitate este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.

[23] Pentru mai multe amănunte, a se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1110.

[24] Art. 468. (2) Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite.

(3) Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel. (4) Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii.

Art. 469. (1) Termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel. În acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor. (2) Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data comunicării prevăzute la alin. (1). Pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu, după caz. (3) Apelul nu constituie prin el însuşi un act de acceptare a moştenirii. (4) Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată.

[25] A se vedea, pentru amănunte, şi jurisprudenţa anterioară, întemeiată pe prevederile vechiului Cod de procedură civilă, dar şi cu referire la noul Cod de procedură civilă; pentru alte situaţii în care comunicarea hotărârii este înlocuită cu un act echivalent, a se vedea N. Măniguţiu, op. cit., p. 602-604.

[26] S-a spus că, în situaţia în care, deşi, potrivit legii, procurorul trebuia să participe la judecată, pronunţarea s-a făcut fără participarea acestuia, termenul de recurs pentru procuror curge de la comunicare. A se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 648, nota 1 de subsol.

[27] În literatura de specialitate s-a spus că, dacă excepţia de tardivitate nu a fost invocată în recurs şi instanţa s-a pronunţat asupra recursului, într-un al doilea recurs declarat împotriva hotărârii pronunţate în fond după casare cu trimitere, invocarea excepţiei nu mai este posibilă deoarece efectele decăderii au fost înlăturate în temeiul dispoziţiei legale cuprinse în art. 485 alin. (2) NCPC. A se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 648-649.

[28] S-a spus că excepţia tardivităţii recursului este o excepţie de procedură, peremptorie şi absolută. A se vedea N. Măniguţiu, op. cit., p. 613.

[29] În legătură cu susţinerile din doctrină referitoare la fostul art. 303 alin. (5) C. proc. civ. 1865, a se vedea N. Măniguţiu, op. cit., p. 606, susţineri care îşi păstrează actualitatea în raport de redactarea art. 471 alin. (3) NCPC.

[30] Publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013 şi intrată în vigoare la 15 februarie 2013.

[31] Art. XIV. (1) Apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă. (2) Dispoziţiile art. 195 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, sunt aplicabile în mod corespunzător. (3) Preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile. (4) Dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, dosarul nu va fi trimis instanţei de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri.

Art. XV. (1) Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată. (2) În cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel şi îi va comunica, în scris, apelantului că are obligaţia de a completa sau modifica cererea. Com- pletarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comu- nicării. (3)După primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit alin. (2), completul va dispune comunicarea cererii de apel, precum şi a motivelor de apel intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării. (4) Întâmpinarea depusă se comunică apelantului de îndată, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei. (5) Dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de proce- dură civilă, republicată, dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător. (6)În termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor. (7) În cazul în care intimatul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (3) sau, după caz, apelantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (4), la data expirării termenului corespunzător, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor. (8) Dispoziţiile art. 201 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică în mod corespunzător. (9) Dispoziţiile art. 475 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, rămân aplicabile.

Art. XVI. (1) Apelul incident şi apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. XV alin. (4). (2) Apelul provocat se comunică şi intimatului din acest apel, prevăzut la art. 473 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, acesta fiind dator să depună întâmpinare în termenul prevăzut la art. XV alin. (4), care se aplică în mod corespunzător. Cel care a exercitat apelul provocat va lua cunoştinţă de întâmpinare de la dosarul cauzei.

Art. XVII. (1) Recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (3) şi art. 84 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată. (2) Când recursul este de com- petenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele instanţei sau preşedintele de secţie ori, după caz, persoana desemnată de aceştia, primind dosarul de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluţie, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va pregăti dosarul de recurs şi va decide asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Dispoziţiile art. 475 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, sunt aplicabile. (3) Dispoziţiile art. XIV alin. (2)-(4) şi ale art. XV alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător, cu excepţia recursului, care este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Termenul prevăzut la art. XV alin. (3) se dublează în cazul recursului. Întâmpinarea trebuie redactată şi semnată de avocatul sau consilierul juridic al intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului.

[32] Publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014, intrată în vigoare la 19 octombrie 2014.

[33] Pentru o amplă analiză a condiţiilor şi motivelor pentru care se poate dispune repunerea în termenul de exercitare a recursului, chiar dacă vizează prevederile art. 103 alin. (2) C. proc. civ. 1865, dar care îşi păstrează actualitatea şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, a se vedea N. Măniguţiu, op. cit., p. 610-612.

[34] În acelaşi sens, a se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1115-1116. Pentru cea de a doua ipoteză s-a spus că ar fi întâlnită şi în cazul în care termenul de recurs curge de la pronunţare. A se vedea, în acest sens, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 649. Prof. I. Deleanu apreciază că termenul pentru declararea recursului şi cel pentru motivare este acelaşi: când partea prezentă la pronunţarea hotărârii în şedinţă publică declară recurs după comunicarea hotărârii, când comunicarea hotărârii s-a făcut părţii odată cu somaţia de executare, când partea a cerut să se comunice hotărârea adversarului său, operând prezumţia că partea a cunoscut considerentele hotărârii, deşi aceasta nu i-a fost comunicată formal, când partea a renunţat la beneficiul comunicării, operând de asemenea prezumţia cunoaşterii considerentelor hotărârii. Alteori, termenul pentru declararea recursului nu coincide cu termenul pentru motivarea acestuia, primul sfârşindu-se înaintea celui de-al doilea atunci când, potrivit legii, termenul de recurs curge de la pronunţare, când, potrivit legii, termenul de recurs curge de la comunicare, dar partea a declarat recurs înainte de a se comunica hotărârea (I. Deleanu, op. cit., p. 254).

[35] Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014.

[36] Chiar anterior deciziei Curţii Constituţionale, deşi se recunoaşte existenţa unor reglementări similare şi în legislaţia altor ţări, dar şi avantajele unei asemenea prevederi, prof. I. Deleanu aprecia că introducerea acestor cerinţe imperativ formulate şi înscrise sub sancţiunea nulităţii ar fi excesive pentru că nu se poate repudia un recurs înainte de a-l citi şi numai pentru că lipseşte semnătura unui avocat, justiţiabilii nu pot fi consideraţi aprioric şi în totalitate în stare de decrepitudine juridică, iar judecătorii nu trebuie absolviţi cu totul de obligaţia de a sprijini părţile în exercitarea drepturilor procesuale (I. Deleanu, op. cit., p. 260).

[37] În acest sens, Decizia nr. 1669 din 22 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 369/39/2013, prin care a fost anulat recursul declarat de recurent pentru lipsa delegaţiei consilierului juridic. De precizat că, dat fiind că dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, au fost aplicate prevederile art. XVII din Legea nr. 2/2013 şi s-a solicitat expres recurentului, în procedura de pregătire a dosarului, depunerea delegaţiei consilierului juridic. Cu toate acestea, s-a comunicat instanţei că nu se impune depunerea delegaţiei consilierului juridic, deoarece s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă şi nu este necesară depunerea acesteia.

[38] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 651.

[39] I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1011/2014, www.scj.ro.

[40] În acelaşi sens, a se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1114; I. Deleanu, op. cit., p. 261. Prof. I.Deleanu consideră că această nulitate este relativă, susceptibilă de acoperire şi numai o astfel de interpretare corespunde imperativului constituţional şi convenţional de a asigura dreptul de acces la justiţie. În sens contrar, s-a apreciat că semnarea ulterioară a cererii de recurs de către avocat sau consilier juridic nu poate înlătura nulitatea recursului. A se vedea 1.Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 651

[41] Pentru o prezentare a motivelor de casare în actuala reglementare a Codului de procedură civilă, a se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1118-1122; I. Deleanu, op. cit., p. 264-273. Prof. I. Deleanu a considerat că, din examinarea sumară a motivelor de casare din Codul de procedură civilă, se pot trage următoarele concluzii: unele motive, reiterându-le în substanţă pe cele anterioare, le detaliază sau le precizează elemente definitorii; situaţiile de plus petita sau ultra petita au fost suprimate ca motive de recurs, dar au fost prevăzute, alături de minus petita, ca motive de revizuire; s-a prevăzut ca motiv de recurs distinct autoritatea de lucru judecat, iar fostele art. 304 pct. 8 şi 9 au fost integrate într-un unic şi mai cuprinzător motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (8) NCPC.

[42] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1119.

[43] S-a spus că acest motiv de casare poate fi invocat şi în cazul în care completul nu a fost alcătuit cu participarea asistenţilor judiciari, participarea acestora fiind obligatorie în cazul soluţionării litigiilor de muncă de către instanţa de fond, tribunalul. A se vedea G. Boroi, 638.Stancu, op. cit., p. 638.

[44] Acest motiv de casare s-ar referi şi la incompatibilitatea grefierului, procurorului, magistraţilor asistenţi şi asistenţilor judiciari, pentru că şi acestora li se aplică regulile de la incompatibilităţi. A se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 638

[45] În acelaşi sens, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 638. S-a afirmat, în literatura de specialitate, că incompatibilitatea prevăzută de art. 41 NCPC evocă o incompatibilitateabsolută, obiectivă, funcţională, organică. A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, op. cit., p. 265.

[46] Tot legat de excepţia de necompetenţă şi de invocarea ei la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, s-a spus că aceste dispoziţii sunt contrare naturii de ordine publică a regulilor în materia competenţei generale, materiale şi teritoriale exclusive şi că se poate ajunge la implicaţii absurde: în cazul unei înlocuiri a judecătorului, în condiţiile legii, după primul termen de judecată, înseamnă că acesta va trebui să accepte soluţionarea cauzei în condiţii de necompetenţă, el însuşi nemaiputând invoca, după acest termen, necompetenţa de ordine publică. I. Deleanu, op. cit., p. 266.

[47] I. Deleanu, op. cit., p. 267; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1119-1120; G. Boroi, M. Stancu, op. cit.,p. 642; N. Măniguţiu, op. cit., p. 695-710.

[48] Această soluţie de principiu a fost motivată prin rolul judecătorului naţional, în ipoteza în care acesta îşi formează convingerea că normele interne în discuţie contravin principiilor statuate prin reglementări convenţionale şi/sau comunitare, de a aplica cu prioritate aceste reglementări cu caracter obligatoriu şi de a înlătura prevederile din dreptul intern ce contravin reglementărilor şi jurisprudenţei europene. S-a avut în vedere principiul securităţii (stabilităţii) raporturilor juridice născute în baza actului administrativ unilateral cu caracter individual a cărui legalitate urmează a fi cenzurată de instanţă fără limită în timp. Principiul securităţii raporturilor juridice, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.

C.E.D.O. a statuat constant în practica sa că, prin neimpunerea unui termen înăuntrul căruia poate fi exercitată acţiunea în anularea unui act, se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice (Hotărârea din 31 august 2000 în cauza Brumărescu c. României).

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în privinţa securităţii raporturilor juridice, s-a statuat în sensul limitării temporale a dreptului de a repune la nesfârşit în discuţie legalitatea unei situaţii juridice.

De asemenea, s-a avut în vedere calificarea juridică a excepţiei de nelegalitate şi s-a spus că, deşi excepţia de nelegalitate este calificată drept excepţie procedurală, prin moda- litatea de reglementare, raportat la cercetarea analizată de instanţă şi la efectele pe care admiterea excepţiei le produce în privinţa actului individual, această excepţie, aparent procedurală, vizează chiar fondul actului întrucât, în urma admiterii sale, produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului respectiv.

[49] S-a spus că, în ceea ce priveşte cele două norme din dreptul intern, care reprezintă temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat faptul că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, în legătură cu eventuala prioritate a tratatelor ce reglementează drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei europene a drepturilor omului, are obligaţia de „a asigura efectul deplin al normelor acesteia (Conven- ţiei), asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să asigure abrogarea acesteia de către legiuitor” (a se vedea C.E.D.O., hotărârea din 26.04.2007, cauza Dumitru Popescu c. României, nr. 2, publicată în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Aşadar, prin raportare la normele Convenţiei europene a drepturilor omului şi la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, Înalta Curte va aprecia că se impune înlăturarea aplicării în speţa de faţă a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi art. II alin. (2) teza finală din Legea contenciosului administrativ, modificată, care permit cenzurarea, fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, reţinând că aceste norme interne contravin unor principii fundamentale convenţionale a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În concret, normele aflate în discuţie, întrucât permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţie, precum şi de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii juridice.

Pentru a nu permite ca promovarea unui drept să se facă prin intermediul unei ilega- lităţi, trebuie amintit că şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, se putea invoca excepţia de nelegalitate, dar în faţa instanţei de fond învestită cu soluţionarea pe fond a litigiului, iar efectul admiterii acesteia consta în înlăturarea, la soluţionarea cauzei, a efec- telor unui act administrativ cu nesocotirea legii.

În consecinţă, o astfel de excepţie poate fi cercetată de instanţa în faţa căreia a fost invocată ca mijloc de apărare, dacă vizează un act administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dar nu poate fi analizată de către instanţa de contencios admi- nistrativ pe calea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel că nu se încalcă principiul dreptului la un proces echitabil” – I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1409 din16 martie 2012, nepublicată.

[50] Art. 174. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privată.

Art. 175. (1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. (2) În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

Art. 176. Nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la: 1. capacitatea procesuală; 2. reprezentarea procesuală; 3.competenţa instanţei; 4. compunerea sau constituirea instanţei; 5. publicitatea şedinţei de judecată; 6. alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Art. 178. (1) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel. (2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă. (3) Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată: a) pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;

b) pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.

[51] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1120.

[52] I. Deleanu, op. cit., p. 269.

[53] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 644.

[54] I. Deleanu, op.cit., p. 270.

[55] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1121; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 645.

[56] G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti,1994, p. 483

[57] I. Deleanu, op. cit., p. 72.

[58] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1127. Prof. Ciobanu a criticat soluţia propusă anterior, sub imperiul aplicării art. 306 alin. (1) C. proc. civ. 1865, ca sancţiunea pentru nerespectarea termenului imperativ de motivare a recursului să fie decăderea, şi a considerat că sancţiunea nulităţii nu este întâmplător aleasă deoarece, dacă ar fi prevăzut sancţiunea decăderii, se punea problema repunerii în termen şi ar fi fost numeroase cereri în acest sens.

[59] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1128.

[60] Publicată în M. Of. nr. 460 din 28 iunie 2003.

[61] Publicată în M. Of. nr. 470 din 26 mai 2004.

[62] Pentru o amplă analiză de drept comparat a sistemului de filtru în diferitele legislaţii, a se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 275, nota 1 subsol. A fost remarcată instaurarea acestei proceduri după un traseu sinuos în Franţa, unde această procedură a fost abrogată, dar a fost reintrodusă după 50 de ani. Prof. Deleanu apreciază că actuala reglementare a procedurii de filtru este calitativ superioară celei anterioare. Pentru amănunte, a se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 276-277.

[63] I. Deleanu, op. cit., p. 278, nota 2 subsol.

[64] În legătura cu natura termenului prevăzut de art. 493 alin. (2) NCPC, prof. Ciobanu a apreciat că legea nu prevede vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen de 30 de zile pentru întocmirea raportului, dar că nerespectarea acestui termen relativ nu afectează valabilitatea raportului şi nu poate atrage decât sancţiuni disciplinare pentru judecătorul sau magistratul-asistent care în mod repetat ar depăşi acest termen, iar persoana interesată ar putea introduce o contestaţie pentru tergiversarea procesului. A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1134.

[65] În legătură cu această chestiune a indicării jurisprudenţei Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi a poziţiei doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată, pot apărea probleme legate de indicarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că, până la acest moment, nu s-a reuşit publicarea în integralitate a hotărârilor pronunţate de către secţiile acesteia, iar părţile nu vor putea să-şi exprime un punct de vedere cu privire la practica indicată a instanţei supreme dacă acesta se referă la soluţii nepublicate. Pentru celelalte instituţii nu este o problemă, pentru că se publică atât deciziile Curţii Constituţionale, dar şi cele ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În lipsa publicării soluţiilor instanţei supreme, comunicarea acestor decizii relevante, odată cu raportul privind admisibilitatea în principiu, ar însemna cheltuieli foarte mari cu imprimarea acestora. Oricum, problema este foarte importantă, mai ales în cazul în care completul de judecată face aplicarea art. 493 alin. (6) NCPC şi va constata că există o jurisprudenţă constantă a Înaltei Curţi fără ca aceasta să fie adusă la cunoştinţa părţilor.

[66] S-a apreciat că, prin comunicarea cererii de recurs şi a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare, prin exprimarea în scris a punctelor de vedere asupra raportului în procedura de filtrare se ajunge la respectarea principiului contradictorialităţii şi în această procedură. V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1134.

[67] În legătură cu sintagma „vădit nefondat”, încă din faza de proiect a Codului de procedură civilă au fost exprimate rezerve faţă de această soluţie. S-a spus că distincţia dintre „nefondat” şi „vădit nefondat” n-ar trebui să atragă tratamente juridice diferite, că un recurs este sau nu admisibil nu în raport de „intensitatea” sau „gradul” caracterului nefondat, ci în raport de circumstanţele exclusiv de legalitate ale recursului. A se vedea I. Leş, Dispozitivul hotărârii şi procedura de filtrare a recursului în viziunea Proiectului Noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 10/2009, p. 35. Prof. Deleanu consideră că introducerea unor „grade ” sau adjective de „nefondare” implică un criteriu inoportun şi aleatoriu de „selecţie” a recursurilor, de „ierarhizare ” a lor, precum în alte legislaţii, pe care nu este cazul să le urmăm, şi că verificarea caracterului „fondat” sau nu al recursului trebuie să se realizeze numai în circumstanţele legale de admisibilitate, fără cercetarea fondului. A se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 277, nota 2 subsol.

[68] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1148, unde se face referire numai la imposibilitatea exercitării căii de atac a contestaţiei în anulare, dar, din prezentarea hotărârilor ce pot forma obiectul cererii de revizuire, se deduce faptul că aceste decizii nu pot forma nici obiectul revizuirii.

[69] În cazul în care unanimitatea nu există, se va urma judecata în şedinţă publică, în cadrul căreia recursul va fi examinat sub toate aspectele, inclusiv cele referitoare la cerinţele de formă, deoarece asupra acestor aspecte nu s-a dat, în acest caz, nicio soluţie de către completul de filtru. A se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 668-669.

[70] Soluţia de principiu a fost adoptată în cadrul Şedinţei de secţie din 23 martie 2015. Prof. Ciobanu nu face nicio referire la concluziile procurorului, dar apreciază că raportul i se va comunica şi procurorului pentru a-şi expune punctul de vedere, în cazul în care este vorba despre un litigiu în care concluziile procurorului sunt obligatorii. V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1134.

[71] Potrivit Raportului de activitate al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe anul 2014, pe rolul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal s-a aflat un număr de 9.555 dosare, din care 3.982 dosare soluţionate potrivit noului Cod de procedură civilă, iar numărul judecătorilor a fost de 25 şi cel al magistraţilor asistenţi de 19. În acelaşi raport s-a precizat că dosarele soluţionate potrivit noului Cod de procedură civilă sunt rulate, între data înregistrării şi data soluţionării, de 4-6 ori de complet şi magistratul-asistent responsabil, spre deosebire de dosarele vechiul Cod de procedură civilă, care sunt rulate doar la termenele de judecată fixate aleatoriu prin programul ECRIS. Astfel, practic, cele 3.982 de cauze au presupus, ipotetic, un rulaj minim de circa 15.928 de cauze (3.982 x 4), care nu este evidenţiat din punct de vedere statistic în programul ECRIS, dar care, în realitate, a grevat suplimentar activitatea întregului personal al secţiei (judecători, magistraţi-asistenţi, personal auxiliar de specialitate).

[72] Pentru analiza soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa supremă ca instanţă de recurs, dar şi celelalte instanţe care soluţionează recursuri, a se vedea V.M. Ciobanu, op.cit., p. 1135-1141; I. Deleanu, op. cit., p. 287-309; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 668-675.

[73] În acelaşi sens, a se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1136 şi s-a afirmat: „Nu există nicio îndoială că textul (art. 496) se aplică în cazul tuturor recursurilor, deşi alin. (1) se referă la ipoteza în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, ceea ce nu este specific recursurilor soluţionate de tribunale şi curţile de apel. S-a avut în vedere că instanţa supremă este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor şi la această instanţă se pronunţă,dacă este cazul, încheiere de admitere în principiu”.

[74] Art. 20 alin. (3) a fost modificat prin art. 54 pct. 4 din Legea nr. 76/2012 începând cu 15 februarie 2013, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. În legătură cu aceste dispoziţii, chiar Curtea Constituţională a făcut o amplă analiză şi s-a reţinut că,„aşa cum prevede art. 2 din Codul de procedură civilă, acest act normativ constituie procedura de drept comun în materie civilă, dispoziţiile acestui cod aplicându-se şi în alte materii reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii contrare. În materia contenciosului administrativ, prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, modificându-se şi completându-se Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a fost modificată doar parţial procedura contenciosului administrativ, tocmai pentru a se asigura eficienţa noilor dispoziţii procedurale, urmând ca, în măsura în care dispoziţiile legii speciale nu conţin anumite dispoziţii din Codul de procedură civilă, acestea să fie complinite cu prevederile codului.

Casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă este permisă o singură dată în cursul unui proces, în două cazuri expres şi limitativ prevăzute în art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, şi anume atunci când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul, sau dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. Nu se poate dispune casarea cu trimitere dacă judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, în acest caz urmând ca instanţa de recurs să caseze sentinţa şi să rejudece litigiul în fond.

De asemenea, Curtea constată că, potrivit art. 501 NCPC, „(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de proce- dură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege”.

În jurisprudenţa sa, spre exemplu fiind Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, Curtea a reţinut că „legiuitorul are îndreptăţirea constituţională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea căilor de atac”. De asemenea, Curtea a observat că, „în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel cu toate conse- cinţele care decurg din aceasta, […] potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului, şi nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului. În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Aşadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanţe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului”.

Referitor la prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, prin Decizia nr. 679 din 5 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 411 din 16 iunie 2009, şi Decizia nr. 549 din 15 mai 2008, publi- cată în M. Of. nr. 430 din 9 iunie 2008, instanţa de control constituţional a reţinut că dispoziţiile art. 129 din Constituţie „conţin precizarea esenţială potrivit căreia hotărârile instanţelor pot fi atacate, de Ministerul Public sau de părţile interesate, în condiţiile legii. În plus, art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală oferă legiuitorului dreptul de a legifera cu privire la acest aspect. De aici se desprinde concluzia că nimic nu împiedică edictarea unei soluţii legislative ca cea cuprinsă în textul de lege criticat. De altfel, această opţiune a legiuitorului a fost impusă de exigenţa soluţionării cu celeritate a procesului dedus judecăţii, aceasta fiind una dintre caracteristicile acţiunii în contencios administrativ”. S-a reţinut, totodată, că, „potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul în care recursul este admis, fondul cauzei va fi examinat din nou, fie chiar de către instanţa de recurs, fie de către prima instanţă, după casarea cu trimitere sau ca urmare a constatării că prima instanţă nu a judecat fondul. Partea interesată va avea astfel posibilitatea de a-şi realiza o apărare eficientă”.

De asemenea, referitor la critica potrivit căreia posibilitatea exercitării recursului nu are semnificaţia asigurării dublului grad de jurisdicţie, având în vedere că recursul nu are caracter devolutiv, fapt ce nu conduce la o nouă judecată în fond, ci este o cale de atac care asigură doar un control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti atacate, prin Decizia nr. 544 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 514 din 21 iulie 2011, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi a reţinut că „dreptul la două grade de jurisdicţie este garantat numai în materie penală, potrivit prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a liber- tăţilor fundamentale, chiar şi aici putând fi instituite, însă, unele excepţii de la această regulă”. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 491 din 6 mai 2008, publicată în M. Of. nr. 446 din 13 iunie 2008, prin care Curtea, analizând o critică referitoare la lipsa posibilităţii de a declara şi calea de atac a apelului împotriva hotărârii instanţei de contencios administrativ, a reţinut că „este de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, iar principiul accesului liber la justiţie presupune posibilitatea celor interesaţi de a le exercita, în condiţiile stabilite prin lege, astfel încât accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Niciun text din Constituţie nu garantează dreptul la două grade de jurisdicţie. Chiar şi reglementările internaţionale în domeniul drepturilor omului, respectiv art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, garantează dreptul la dublul grad de jurisdicţie exclusiv în materie penală, nu şi în cauzele de natură administrativă”. A se vedea Decizia nr. 747/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 NCPC coroborate cu cele ale art. 10 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi a prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 98 din 6 februarie 2015.

[75] În acest fel s-a procedat de către instanţa supremă în cazul litigiilor privind plata TVA în cazul persoanelor fizice pentru înstrăinările de imobile, iar în cazul în care nu s-a procedat la măsura suspendării, au fost formulate cereri de revizuire după pronunţarea hotărârii de către C.J.U.E. în C-249/12 Tulică şi C-250/12 Plavoşin. S-a procedat la suspendarea cauzelor şi în situaţia în care au fost invocate litigiile aflate pe rolul C.J.U.E. şi care se referă tot la problematica TVA în cazul persoanelor fizice (C-183/14 Salomie şi Oltean) şi a litigiilor legate de corecţiile financiare aplicate conform O.U.G. nr. 66/2011 (C-260/14 Judeţul Neamţ şi C-261/14 Judeţul Bacău şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice).

 

Please follow and like us: