Blog Hamangiu

Editura Hamangiu – Partenerul tau de drept

Unele observaţii privind aplicarea legii penale mai favorabile. Cât de „globală” trebuie să fie aplicarea globală a legii penale mai favorabile?

Lect. univ. dr. Daniel ATASIEI

Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Lector la Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor Iaşi

Articol extras din lucrarea Avocatura în România – 150 de ani în linia întâi a luptei pentru Drept

I. Intrarea în vigoare a noului Cod penal la data de 1 februarie 2014 a adus unele modificări importante de optică legislativă asupra instituţiilor fundamentale ale dreptului penal. În privinţa sistemului sancţionator, deşi marcat printr-o diminuare a limitelor speciale de pedeapsă[1], entuziasmul şi, dupa caz, discursul critic prezent în dezbaterile juridice anterioare intrării în vigoare a noilor legislaţii penale legat de „îmblânzirea” acestuia au fost destul de rapid estompate de jurisprudenţa ivită după 1 februarie 2014, ce a relevat maniera în care la stabilirea pedepsei rezultante contribuie într-o măsură determinantă nu doar limitele speciale (mai mult sau mai puţin reduse) de pedeapsă, ci şi modificările aduse în privinţa altor instituţii – în special cele legate de pluralitatea de infracţiuni (sistemul de sancţionare a concursului de infracţiuni), de modificările intervenite în definirea unităţii legale de infracţiune sub forma infracţiunii continuate, de definirea şi efectele circumstanţelor atenuante, de formele de individualizare a executării pedepsei principale, de regimul de aplicare şi executare a pedepselor complementare ş.a.

Având în vedere perioada tranzitorie generată de intrarea în vigoare a noului Cod penal, insuficient acoperită prin Legea de punere în aplicare a acestuia[2], respectarea principiului consacrat constituţional al aplicării legii penale mai favorabile[3] – în mod special în privinţa aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei (art. 5 NCP) – a generat discuţii teoretice aprinse şi soluţii practice diferite, culminând cu emiterea a două soluţii diametral opuse, prima de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[4], cea de-a doua de către Curtea Constituţională (decizia Curţii Constituţionale invalidând, practic, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

Astfel, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituţională a statuat: „Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în Dosarul nr. 5.714/118/2012 şi constată că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”. În acest fel, s-a consacrat cu caracter obligatoriu faptul că legea penală mai favorabilă trebuie să fie interpretată şi aplicată în manieră globală, nu pe instituţii autonome.

Prezentul material nu îşi propune să analizeze justeţea interpretării date de către Curtea Constituţională[5] în decizia menţionată, ci efectele ei, limitele în care aceasta se impune a fi aplicată în cauze concrete, cu referire particulară la dosarele în care sunt supuse judecăţii mai multe fapte sau/ şi mai multe persoane, fapte comise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal.

Cât de „globală” trebuie să fie aplicarea globală a legii penale mai favorabile?

Credem că se impun a fi date răspunsuri la două chestiuni de principiu:

  • dacă într-o cauză dedusă judecăţii obiectul acesteia îl reprezintă mai multe infracţiuni aflate în concurs, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în maniera „globală” impusă prin Decizia Curţii Constitu- ţionale nr. 265/2014 se aplică dosarului în ansamblu, inculpatului judecat (adică dacă toate faptele imputate acestuia trebuie să fie încadrate după aceeaşi lege, ori cea veche, ori cea nouă)?
  • dacă optăm pentru aplicarea legii penale prin raportare la infracţiuni (luate individual), şi nu per dosar, şi dacă în acest mod stabilim ca fiind legi penale mai favorabile legi diferite în raport de infracţiunile concurente, atunci care dintre legile penale succesive vor fi aplicate pentru rezolvarea concursului de infracţiuni: întotdeauna legea nouă? Legea nouă sau cea veche, după cum dispoziţiile acesteia ar fi, din nou, mai favorabile inculpatului?

II. Cu privire la prima chestiune, apreciem că legea penală mai favorabilă se determină în raport cu fiecare dintre infracţiunile concurente, judecătorul neputând refuza aplicarea acestui beneficiu faţă de una sau mai multe infracţiuni pe considerentul că s-ar ajunge ca într-un dosar dedus judecăţii cu un concurs de infracţiuni să fie astfel aplicabile, în raport de fiecare, legi penale diferite.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) NCP, „În cazul în care de la săvârşirea infrac- ţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă” (s.n.). Este evident că mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile are în vedere infracţiuni (individuale), chiar şi în ipoteza în care faptele deduse judecăţii sunt în concurs.

În plus, dat fiind că în cazul concursului real infracţiunile sunt comise la momente diferite, atunci şi plaja temporală (de la săvârşirea faptei până la judecarea definitivă a acesteia) pe care se caută şi se verifică succesiunea de legi penale – pentru a o determina pe cea mai favorabilă – este diferită pentru fiecare infracţiune în parte[6].

Lecturând considerentele şi dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014, se poate lesne constata că întreaga argumentaţie în favoarea aplicării legii penale mai favorabile în ansamblu (şi nu pe instituţii autonome) vizează comiterea unei infracţiuni, vizează aplicarea în ansamblul său a uneia dintre legile penale pentru infracţiunea comisă. Nu este vorba despre aplicarea legii penale în mod global unui inculpat dintr-o anumită cauză, indiferent pentru câte infracţiuni ar fi judecat în acea cauză. Nici nu putea Curtea Constituţională să dea o soluţie privind interpretarea constituţio- nală a art. 5 NCP într-o altă manieră decât pornind de la textul emis de legiuitor – text ce face referire la aplicarea legii mai favorabile în raport cu infracţiunea comisă, nu în raport cu persoana infractorului (indiferent de numărul infracţiunilor pe care le-ar fi comis).

De aceea, în opinia noastră, legea penală mai favorabilă se analizează şi se determină în raport cu fiecare infracţiune (global pentru fiecare infrac- ţiune în parte – însemnând aceeaşi lege în privinţa condiţiilor de incriminare, de angajare a răspunderii penale, de stabilire şi aplicare a pedepsei indi- viduale, a modalităţii de individualizare a acesteia etc.), şi nu global pentru cauza dedusă judecăţii, nu global în raport de toate infracţiunile imputate unui inculpat într-o cauză penală dedusă judecăţii.

O asemenea aplicare a legii penale mai favorabile, din raţiunile mai sus expuse, nu vine în niciun fel în contradicţie cu dispoziţiile general obliga- torii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014, care nu impune aplicarea globală a legii penale decât în raport cu infracţiuni, nu cu persoane.

Sunt două ipoteze concrete ce susţin justeţea argumentaţiei noastre:

  • ipoteza în care procurorul, în cursul urmăririi penale, decide să disjungă cauza, astfel încât dintr-o cauză iniţială cu mai multe infracţiuni concurente (comise de aceeaşi persoană) se creează dosare distincte ce sunt trimise distinct în judecată, judecate distinct (de aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite). Într-o asemenea situaţie, nimic nu opreşte ca acestor fapte concurente, judecate în cauze penale distincte, dar în paralel, să li se aplice legi penale mai favorabile diferite, niciuna dintre instanţe nefiind obligată să se intereseze „din timp” ce lege penală a aplicat cealaltă instanţă,ca nu cumva, per ansamblu, global, inculpatului să i se aplice legi penale diferite pentru fapte concurente;
  • ipoteza în care, judecând o cauză având ca obiect o infracţiune comisă sub legea veche, stabilim că legea nouă este lege penală mai favorabilă (de exemplu, o înşelăciune în formă simplă dedusă judecăţii), dacă din fişa de cazier judiciar instanţa, cu ocazia judecării infracţiunii, constată că inculpatul mai suferise anterior o condamnare (într-un alt dosar) tot pentru o infracţiune comisă sub legea veche, dar pentru care s-a aplicat definitiv legea veche, ar fi împiedicată de vreun text de lege să îi reţină inculpatului – pentru fapta nou-dedusă judecăţii – legea nouă ca fiind mai favorabilă7? Răspunsul trebuie să fie, în opinia noastră, negativ, neexistând, din punctul nostru de vedere, un argument juridic pentru a afirma contrariul[7].

Ambele ipoteze pun în discuţie problema-cheie – nu aceea dacă într-un concurs avem dreptul să aplicăm câte o lege penală mai favorabilă fiecăreia dintre infracţiunile concurente, ci, în cazul în care am procedat în această manieră şi am determinat legi penale mai favorabile diferite, ce lege aplicăm chestiunii legate de contopirea pedepselor pentru a da eficienţă concursului de infracţiuni.

III. În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune analizată – dacă optăm pentru aplicarea legii penale prin raportare la infracţiuni (luate individual), şi nu per dosar, şi dacă, în acest mod, stabilim ca fiind legi penale mai favorabile legi diferite în raport de infracţiunile concurente, atunci care dintre legile penale succesive le vom aplica pentru rezolvarea concursului de infracţiuni: întotdeauna legea nouă? Legea nouă sau cea veche, după cum dispoziţiile acesteia ar fi, din nou, mai favorabile inculpatului? – arătăm următoarele: Determinând legi penale mai favorabile pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, aplicând o singură lege (nouă sau veche) pentru a „rezolva” concursul şi a stabili pedeapsa concursuală, nu ajungem inerent în ipoteza ca, în aceeaşi cauză, în privinţa unora dintre infracţiunile concu- rente, să apară o lex tertia şi, astfel, să venim în contradicţie cu dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014?

Opinăm că această posibilă lex tertia ce ar apărea în ipoteza mai sus ilustrată nu numai că este inerentă în astfel de cazuri, dar nu poate contraveni dispoziţiilor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014.

În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Consti- tuţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispo- zitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept[8].

Prin urmare, parcurgând aceste considerente ale Deciziei nr. 265/2014, constatăm că raţiunea pentru care, în esenţă, s-a apreciat că doar interpre- tarea aplicării „globale” („unitare”) a legii penale mai favorabile este constituţională, deoarece, în caz contrar, „prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor”[9], este aceea că, „în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să reali- zeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substi- tuirea autorităţii competente în acest domeniu” (s.n.)[10].

Crearea unei lex tertia de către judecător în aplicarea legii este elementul-cheie care a determinat Curtea să statueze asupra imposibilităţii de a aplica legea penală pe instituţii autonome, împiedicând astfel judecătorul să intre în sfera de atribuţii ale puterii legislative. Problema nu este aceea a inter- dicţiei de a combina dispoziţii din legi diferite (apărând o lex tertia), ci mai degrabă cine ar avea dreptul să procedeze în acest fel.

În materia rezolvării concursului de infracţiuni, această „combinare” de legi ce ar rezulta în urma adoptării soluţiilor mai sus propuse nu este rezultatul voinţei judecătorului, în aplicarea legii, ci a fost statuată de legiu- itor prin Legea de punere în aplicare a noului Cod penal (Legea nr. 187/2012).

Astfel, conform art. 10 din Legea nr. 187/2012, „Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă”.

Concursul de infracţiuni este, indubitabil, o formă a pluralităţii de infracţiuni şi, pe cale de consecinţă, este supus – în cazul unei situaţii tranzitorii – dispoziţiilor acestui articol.

Articolul 10 din Legea nr. 187/2012[11] instituie – prin voinţa legiuitorului– ipoteza creării acestei lex tertia, permiţând, în privinţa tratamentului sancţionator al pluralităţii, aplicarea unei alte legi decât cele aplicate pentru infracţiunile componente ale infracţiunii[12]. Interpretând per a contrario acest text legal, rezultă că aplicarea legii noi tratamentului sancţionator este obligatorie doar atunci când cel puţin una dintre infracţiunile concu- rente a fost comisă după intrarea în vigoare a noii legi, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche.

Dacă însă au fost aplicate legi penale diferite faptelor ce alcătuiesc concursul de infracţiuni[13], nefiind obligatorie aplicarea tratamentului sanc- ţionator din legea nouă, înseamnă că, după caz, s-ar putea aplica ori legea nouă, ori legea veche acestui tratament sancţionator.

Maniera de alegere a uneia dintre cele două legi pentru acest tratament sancţionator nu este stabilită de dispoziţiile Legii de punere în aplicare. Pentru a nu genera însă o opţiune pur aleatorie din partea judecătorului în stabilirea acestei legi, apreciem că singurul criteriu ce poate determina aplica- bilitatea uneia sau a alteia dintre ele este legea penală mai favorabilă incul- patului.

Câtă vreme opţiunea de combinare a legilor succesive nu este alegerea judecătorului, ci opţiunea legiuitorului[14], prin aplicarea în această manieră a dispoziţiilor relative la concursul de infracţiuni nu se înfrâng dispoziţiile general obligatorii ale Deciziei nr. 265/2014.

IV. În spiritul celor mai sus arătate, apreciem că, în ceea ce priveşte determinarea legii penale după care s-ar aplica dispoziţiile privind concursul de infracţiuni, se impun următoarele soluţii:

  • dacă pentru toate faptele imputate inculpatului se va reţine, ca lege aplicabilă, legea veche, atunci concursul de infracţiuni va fi supus dispozi- ţiilor din legea veche – 33-34 C. pen. 1969;
  • dacă pentru toate faptele imputate inculpatului se va considera ca fiind mai favorabilă legea nouă, atunci concursul de infracţiuni va fi supus dispoziţiilor din legea nouă – 38-39 NCP;
  • în ipoteza determinării unor legi diferite ca fiind mai favorabile pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, regulile referitoare la contopirea pedepselor, la stabilirea pedepsei concursuale se impun a fi stabilite după legea nouă, după lege veche sau se determină din nou prin raportare la dispoziţiile mai favorabile inculpatului;
  • în ipoteza unei pluralităţi de infractori, legea penală mai favorabilă se determină nu per dosar, ci individual, prin raportare la fiecare dintre inculpaţi – nefiind contrar dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale ca, deşi participanţi la comiterea uneia şi aceleiaşi infracţiuni, fiecăruia dintre participanţi să îi fie mai favorabile legi penale succesive

NOTE:

[1] Cu unele excepţii, în sensul creşterii acestor pedepse pentru anumite infracţiuni – a se vedea, de exemplu, infracţiunea de abuz în serviciu (art. 246-248 C. pen. 1969 faţă de art.297 NCP) ori infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen. 1969 faţă de art. 322 NCP).

[2] Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012).

[3] Deşi momentul 1 februarie 2014 a însemnat şi intrarea în vigoare a unui nou Cod de procedură penală, în materie procesuală legea are un regim diferit de aplicare, în sensul că legea nouă este de imediată aplicare, neexistând instituţia aplicării unei legi procesuale penale mai favorabile.

[4] Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 (M. Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014).

[5] Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate

a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014).

[6] Deşi ar putea fi judecate definitiv, ca infracţiuni concurente, la aceeaşi dată, săvârşirea lor este plasată la momente diferite, ceea ce poate determina teoretic, pentru unele dintre infracţiuni, un număr mai mare de legi penale ce s-au succedat în raport cu alte infracţiuni din structura pluralităţii.

[7] Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel, Curtea de Apel Bucureşti, 27-28 noiembrie 2014, disponibilă la adresa http://www. inm-lex.ro/fisiere/d_766/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale.pdf, accesată la data de 25 aprilie 2015.

[8] Decizia nr. 265/2014, pct. 50.

[9] Idem, pct. 49.

[10] Idem, pct. 44.

[11] Textul art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu a făcut obiectul unei analize de neconstituţionalitate, din câte ştim; în mod cert, cu ocazia discutării excepţiilor referitoare la art. 5 NCP, Curtea nu a extins analiza şi asupra acestui text (având această posibilitate), neapreciind că acel text ar fi contrar normelor constituţionale. Acest lucru întăreşte convingerea noastră că neconstituţională nu este în sine combinarea unor texte din legi penale diferite, ci realizarea unei astfel de operaţiuni de către magistratul judecător, exponent al autorităţii judecătoreşti. Cătă vreme combinarea o dispune legiuitorul, atunci acesta este dreptul suveran al său, în conformitate cu dispoziţiile Legii fundamentale.

[12] „Tratamentul sancţionator (…) se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi” (s.n.)!!

[13] Fapte comise sub legea veche.

[14] Ipoteză ce a existat şi în vechiul Cod penal, fără a fi apreciată până în anul 2014 ca interferând cu dispoziţiile constituţionale. Astfel, conform art. 13 alin. (2) C. pen. 1969,

„Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică” (s.n.).

Please follow and like us:

Previous

Procedura specială a evacuării – Probleme de actualitate din practica instanţelor judecătoreşti

Next

Gheorghe Baileanu – seria Personalitati Juridice

1 Comment

  1. Adrian

    La multi ani domnule profesor, va rog o lamurire.Intr o cauza penala ce are ca obiect savarsirea infractiunii de talharie in anul 2010, clasata si disjunsa in anul 2012 intr o noua cauza ce are ca obiect savarsirea infractiunii de vatamare corporala, incadrare ulterior schimbata in anul 2014 cu lovirea si alte violente, este legala aplicarea noilor prevederi ale codului penal cata vreme solutia de clasare din anul 2012 a fost desfiintata Si cu toate aceasta prin rechizitoru a fost trimis in judecata pentru savarsirea infractiunii de lovire si alte violente un singur inculpat iar alti 2 au fost clasati, cu ignorarea nu doar a dispozitilor judecatorului ci si a savarsirii in concurs a infractiunii de marturie mincinoasa de catre acestia?Va multumesc.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

Share prietenilor