În lucrarea Drept civil. Drepturile reale principale veți regăsi o analiză amănunțită a instituțiilor reglementate în Cartea a III-a a Codului civil – Despre bunuri.
Autoarea tratează riguros toate instituțiile și aspectele importante din materia drepturilor reale, precum: noțiunea de patrimoniu, aproprierea și clasificarea bunurilor, distincția lucru-bun-drept patrimonial, comparația drepturilor reale cu drepturile de creanță și cu cele potestative, regimul proprietății private și al dezmembrămintelor sale, regimul proprietății publice, posesia ca stare de fapt și elementele de publicitate imobiliară.
Cartea a fost concepută și structurată de la bun început avându-se în vedere o dublă destinație. În primul rând, studenții facultăților de drept, mai ales cei din anul II de studiu, aflați la primul contact cu materia drepturilor reale, și, în al doilea rând, practicienii și teoreticienii dreptului, în general, toți cei pasionați de cercetarea aprofundată a uneia dintre cele mai interesante părți din Codul civil.
Regăsiți mai jos un scurt extras din cartea Drept civil. Drepturile reale principale, autor Irina Sferdian:
Noţiunea de proprietate, în accepţiunea modernă, s-a îndepărtat mult de ceea ce reprezenta proprietatea romană[1].
Romanii considerau lucrul ca o constelaţie de elemente. Elementele periferice erau reprezentate de diferitele utilităţi ale lucrului, usus şi fructus, iar nucleul era format de lucrul în sine, independent de orice utilitate pe care o are, respectiv calitatea sa de a fi propriu cuiva. Această disociere şi opoziţie între dimensiunea utilitară a lucrului şi cea privativă explică de ce, când lucrul este grevat de uzufruct şi sunt transferate utilităţile lucrului uzufructuarului, nudul proprietar conservă lucrul în sine[2].
În dreptul roman, proprietas avea particularitatea că nu era susceptibilă de a fi transformată într-un drept. A transfera proprietatea însemna a transfera lucrul în ceea ce are el esenţial, adică în calitatea sa de a fi propriu cuiva. Se distingea astfel transferul proprietăţii de transferul utilităţilor lucrului. Prin transferul utilităţilor se constituia un drept asupra unui lucru al altuia. Nudul proprietar rămânea cu un dominium asupra proprietăţii sale, asupra lucrului în sine, iar singurul care avea un drept asupra lucrului era cel care dobândea folosinţa lucrului (dominium in re propria, jus in re aliena)[3].
În doctrina contemporană, se apreciază că noţiunea de proprietate obiectivă, care a fost atât de mult timp neglijată, ar putea contribui la înţelegerea unei distincţii între proprietăţi şi bunurile incorporale. Se afirmă că într-o societate în care prevalează imaterialul, incorporalul, aplicarea criteriului tactil în diferenţierea bunurilor corporale şi incorporale ar trebui depăşită. Se consideră că ar trebui să distingem între proprietăţi şi drepturi incor- porale. Proprietăţile pot fi, la rândul lor, corporale şi incorporale. Justificarea acestei clasificări ar consta în faptul că există un corp de reguli specifice drepturilor incorporale, care nu se aplică proprietăţilor incorporale[4].
Read More
