Blog Hamangiu

Editura Hamangiu – Partenerul tau de drept

[Extras] Drept civil. Drepturile reale principale. Concesionarea bunurilor proprietate publică

Extras din volumul Drept civil. Drepturile reale principale. Ediția a 4-a. Autor: Corneliu Bîrsan

203. Precizări preliminare. Atât Constituţia, cât şi noul Cod civil, precum şi alte acte normative, în rândul cărora un rol central îl ocupă noul Cod administrativ recent adoptat şi amintit deseori mai sus, reglementează posibilitatea concesionării bunurilor proprietate publică a statului sau a entităţilor sale teritoriale [1].

Astfel, potrivit art. 136 alin. (4) teza a II-a din Constituţia revizuită, bunurile proprietate publică pot fi concesionate. De asemenea, art. 866 C. civ. enumeră dreptul de concesiune printre drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, iar art. 871-873 reglementează regimul său juridic. Aceste dispoziţii au însă a fi corelate cu cele cuprinse în Codul administrativ adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019, care devin dreptul comun în materia concesionării bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale [2]. În acelaşi timp, concesionarea bunurilor proprietate publică se poate realiza şi odată cu concesionarea unor lucrări publice ori a unor servicii publice, reglementată însă de un act normativ special, respectiv Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii [3].

Read More

[Extras] Drept civil. Drepturile reale principale. Exercitarea dreptului de proprietate publică

Extras din volumul Drept civil. Drepturile reale principale. Ediția a 4-a. Autor: Corneliu Bîrsan

Drept civil.Ed 5_bannerblog

Secţiunea a 4-a. Exercitarea dreptului de proprietate publică

§1. Precizări preliminare

195. Principii generale. Exercitarea dreptului de proprietate publică prezintă anumite particularităţi, care ţin atât de natura şi destinaţia sa, cât şi de natura juridică a titularilor acestui drept.
Chiar dacă în prezent nu mai este preponderent în economia României, dreptul de proprietate publică are o importanţă deosebită în asigurarea dezvoltării sociale, pentru că, pe de o parte, el aparţine unor subiecte de drept care organizează însăşi viaţa socială dintr-un stat, iar, pe de altă parte, poartă asupra unor bunuri care, în principiu, interesează societatea, chiar dacă la niveluri diferite: statal, judeţean sau local. De aceea, modul de exercitare a dreptului de proprietate publică trebuie să corespundă finalităţii sale, anume asigurarea realizării intereselor societăţii în ansamblu, în vederea dezvoltării ei echilibrate. Apoi, titularii dreptului de proprietate publică – statul şi entităţile sale administrativ- teritoriale – sunt, în primul rând, subiecte de drept public şi, în această calitate, apar ca purtătoare ale unor prerogative de putere în exercitarea funcţiilor statale cu care sunt învestite, potrivit Constituţiei şi legilor care le organizează activitatea.

Read More

[Extras #2] Clauzele abuzive și impreviziunea în contractul de asigurare. Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele

Forța majoră. Clauze abuzive. Survenirea riscului asigurat. Garantarea contractului. Exonerare de plată. Limitarea răspunderii. Practici abuzive. Principiul bunei-credințe. Nulitatea clauzelor. Consumatori. Transparența clauzelor contractuale. Impreviziune. Restrângerea obiectului de activitate. Care sunt combinațiile și mai ales care sunt oare proporțiile în care aceste elemente pot coexista într-un echilibru contractual? Care este reflexia fiecărui element ca individualitate în contractul de asigurare și ce nuanțe imprimă acestuia odată cu aducerea lor în conglomerat? Despre Clauzele abuzive și impreviziunea în contractul de asigurare puteți citi în fragmentul-extras din volumul Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele

Read More

Dreptul contractelor civile și comerciale – o pledoarie pentru reguli și pentru respectarea înțelegerilor

Doru Pădurariu,
Directorul Editurii Hamangiu

Cartea pe care o prezentăm astăzi este rezultatul unui proiect editorial început în urmă cu aproape trei ani și care se întâmplă să iasă din tipar tocmai acum, când aproape întregul ansamblul de reguli și norme juridice în care eram obișnuiți să trăim a fost suspendat (sau pus între paranteze) de regimul stării de urgență în care este guvernată România. Dacă ar fi să o descriu în câteva cuvinte, despre această carte aș spune că reprezintă o pledoarie pentru reguli și pentru respectarea înțelegerilor. Mai avem însă nevoie de ele, în aceste vremuri? Dar, mai încolo, după ce criza va trece? Urmează să aflăm împreună.

Dreptul contractelor civile si comerciale_banner blog

Read More

[Extras #1] Obligațiile antreprenorului | Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele

Extras din Capitolul VI. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ. Secțiunea a 5-a. Efectele contractului de antrepriză, volumul
Dreptul contractelor civile si comerciale. Teorie, jurisprudenta, modele
.
Autori: Vasile Nemeş, Gabriela Fierbințeanu
Despre carte. Dreptul contractelor civile si comerciale. Teorie, jurisprudenta, modele

Demersul autorilor (întrucâtva temerar), început acum mai bine de trei ani, s-a materializat, în final, în această carte voluminoasă și densă, care analizează cele 34 de contracte speciale într-o manieră integrată, ce valorifică în mod reușit preocupările doctrinei în materie (articole, monografii, cursuri, tratate), precum și o bogată jurisprudență (atât decizii ale instanțelor europene, cât și ale instanțelor autohtone) – peste 600 de fragmente din spețe atent selecționate, preponderent soluții pronunțate după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Pentru cei care vor dori să aibă la îndemână niște exemple utile, la final a fost adăugat și un set cu modele de contracte, ce pot servi ca punct de plecare în redactarea propriilor documente personalizate.

Despre autori

Vasile Nemeş este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu”, Bucureşti, titular al cursurilor: Drept bancar, Dreptul asigurărilor, Drept comercial, director al departamentului de drept privat al aceleiaşi universităţi, titular avocat în Baroul Bucureşti, membru în Consiliul Baroului București, lector al Institutului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor (INPPA), formator în cadrul Institutului Notarial Român (INR), membru în Consiliul Științific al Institutului Național de Pregătire a Practicienilor în Insolvență (INPPI), arbitru la Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial București de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București şi conciliator în Corpul Conciliatorilor al Centrului de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul bancar (CSALB).

Gabriela Fierbințeanu este doctor în Drept al Universității „Nicolae Titulescu” din București, cu teza de doctorat „Insolvența transfrontalieră” (sub coordonarea Prof. univ. dr. Stanciu D. Cărpenaru), asistent universitar la Facultatea de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu”, la disciplinele Drept comercial și Drept civil. Din 2018 până în prezent își desfășoară activitatea cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Reprezentanța Permanentă a României la Uniunea Europeană, Secția Justiție. În perioada deținerii de către România a Președinției Consiliului Uniunii Europene a condus Grupul de lucru „Dreptul Societăților” în cadrul Consiliului Uniunii Europene, reușind împreună cu echipa României să finalizeze negocierea a două directive din domeniul dreptului societar, Directiva (UE) 2019/1151 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 în ceea ce privește utilizarea instrumentelor și a proceselor digitale în contextul dreptului societăților comerciale, respectiv Directiva (UE) 2019/2121 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 noiembrie 2019 de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 în ceea ce privește transformările, fuziunile și divizările transfrontaliere. Anterior detașării sale în Ministerul Afacerilor Externe și-a exercitat activitatea în cadrul Oficiului Național al Registrului Comerțului, instituție publică organizată în subordinea Ministerului Justiției, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, coordonând Serviciul Buletinul Procedurilor de Insolvență, respectiv Serviciul Biroul Unic.

§ 1. Obligațiile antreprenorului
1.1. Obligația de a executa lucrarea sau de a presta serviciul

1.9. Obligația de a executa lucrarea sau de a presta serviciul este principala obligație a antreprenorului. Această obligație poate fi, în funcție de natura concretă a lucrării sau serviciului care constituie obiectul contractului, o obligație de rezultat sau o obligație de diligență.

Read More

Măsuri asigurătorii care afectează dreptul de proprietate al unor terți străini de procesul penal

Acest articol reprezintă un extras din volumul Evaziunea fiscală. Autor: Eliza Ene-Corbeanu

Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 629 din 8 octombrie 2015 (M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015), măsurile asigurătorii au fost definite ca fiind măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

Cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător sunt prevăzute: la art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative; la art. 11din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

„În interpretarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale în ipoteza concursului de infracțiuni dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de spălare a banilor nu se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor și care provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală” (I.C.C.J., dec. nr. 23 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 878 din 8 noiembrie 2017).

Potrivit art. 249 alin. (1) C.proc.pen., măsurile asigurătorii se dispun de către procuror (în cursul urmării penale), judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată (din oficiu sau la cererea procurorului).

Prin derogare de la condițiile cu caracter general prevăzute în art. 249 alin. (1) C.proc.pen. cu privire la motivele care justifică luarea unei măsuri asigurătorii (suspiciune rezonabilă că bunurile urmează să fie ascunse, distruse, înstrăinate sau sustrase de la urmărire), Legea nr. 241/2005 a prevăzut obligativitatea luării acestor măsuri ori de câte ori o persoană este acuzată că ar fi săvârșit vreuna dintre infracțiunile cuprinse în legea menționată.

Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia susținerii caracterului obligatoriu al măsurilor asigurătorii atunci când legea prevede în mod expres acest lucru, s-a conturat în sensul că nu este nevoie de o individualizare prealabilă a bunurilor ce urmează a fi sechestrate, chiar dacă dreptul de proprietate al unor terți este afectat prin măsura dispusă.

Read More

[EXTRAS] Drept procesual civil. Apărările de fond în cadrul contestației la executare

Extras din volumul Drept procesual civil. Ediția a 5-a. Autori: Gabriel Boroi, Mirela Stancu

Drept procesual civil_Ed5_homepage

§4. Posibilitatea formulării apărărilor de fond în cadrul contestaţiei la executare

Cât privește problema formulării unor apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare, evocată mai sus, așa cum am arătat, art. 713 alin. (1) C.proc.civ. prevede că, dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le‑ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într‑o cale de atac ce i‑a fost deschisă.

Aşadar, indiferent de felul contestaţiei la executare, pe această cale nu se poate modifica sau anula hotărârea judecătorească [1] ori arbitrală [2] pusă în executare.
Instanţa care soluţionează contestaţia la executare se limitează să cerceteze dacă actele de executare se realizează cu respectarea dispoziţiilor legale privind executarea silită sau, când este cazul, stabileşte întinderea, înţelesul ori aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută [3]

Read More

Comercialitatea

Jud. dr. Anca Gheorghiu

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil – adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil [1] și intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, în temeiul Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil [2] – a fost abrogat nu doar Codul civil din 1864 [3] (vechiul Cod civil), ci și Codul comercial[4], cu excepția dispozițiilor privitoare la dreptul maritim [5]. Potrivit tezelor prealabile ale proiectului noului Cod civil, adoptate prin H.G. nr. 277/2009 [6], în reglementarea raporturilor juridice de drept privat, care anterior erau calificate fie civile, fie comerciale, s-a optat pentru concepția monistă, prin care se înțelege un singur cod [7], însă nu în mod necesar o singură normă, de vreme ce se mențin diferențe de regim juridic în considerarea calității de profesionist a celor implicați în raportul juridic [8], în scopul perfecționării reglementării acestor raporturi juridice [9].

Read More

Modificări fiscale în 2020

Ordonanța Guvernului nr. 6/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, precum și pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare publicată în M. Of. nr. 72 din 31 ianuarie 2020

CF_CPF-homepage

Art. I. Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:
1. La articolul 13 alineatul (1), după litera e) se introduc două noi litere, literele f) și g), cu următorul cuprins:
„f) persoanele juridice străine rezidente într-un stat terț care desfășoară activitate în România prin intermediul unuia sau mai multor elemente tratate drept sedii permanente, în ceea ce privește situațiile ce implică existența unor tratamente neuniforme ale elementelor hibride sau tratamente neuniforme ale rezidenței fiscale, astfel cum acestea sunt reglementate în cadrul cap. III ind. 1;
g) entitatea transparentă fiscal, în ceea ce privește situațiile ce implică existența unor tratamente neuniforme ale elementelor hibride inversate, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 40 ind. 7.”

2. La articolul 13 alineatul (2), litera j) se modifică și va avea următorul cuprins:
„j) entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică ce nu se află în cazul prevăzut la alin. (1) lit. g);”.

Read More

Supravegherea tehnică. Implicarea S.R.I. în activitatea de supraveghere tehnică, ulterior Deciziei C.C.R. nr. 51/2016

Extras din volumul Probele în procesul penal. Ediția a 2-a. Autor: Cristina Moisă

18. Interpretarea art. 118 NCPP. Consecinţele legale diferite ale audierii, în calitate de martor, a unei persoane care dobândeşte ulterior, în aceeaşi cauză, calitatea de suspect sau inculpat, după cum organul judiciar deţine sau nu, la momentul audierii, informaţii în legătură cu implicarea acestei persoane în săvârşirea faptelor care fac obiectul dosarului

NCPP, art. 118

Dispoziţiile art. 118 NCPP au în vedere situaţia în care organul de urmărire penală, sesizat fiind cu comiterea unei posibile infracţiuni, după începerea urmăririi penale in rem, fără a cunoaşte implicarea exactă a diferitelor persoane în comiterea acelei fapte, audiază persoanele în calitate de martori, după care constată implicarea unuia dintre aceşti „martori” ca şi participant la faptă, situaţie în care, în mod evident, nu poate folosi împotriva sa declaraţia dată în calitate de martor. În această situaţie, procedând la audierea martorului, pentru a fi în spiritul reglementării de la art. 118 NCPP şi al reglementărilor ce interzic autoincriminarea, organul de urmărire penală ar trebui să întrerupă audierea imediat ce „martorul” începe să relateze posibila sa implicare în comiterea faptei cercetate.
Pe de altă parte, când organul de urmărire penală cunoaşte de la început numele persoanei acuzate şi faptele concrete de care este acuzată, chiar dacă la acel moment nu există probe suficiente pentru formularea unei „acuzaţii penale”, audierea ei în calitate de martor nu este posibilă, în caz contrar fiind încălcat principiul loialităţii obţinerii probelor.

I.C.C.J., s. pen., înch. din 30.03.2018, prin care a fost modificată înch. din 02.02.2019 a C.A. Timişoara, s. pen.

NOTĂ. Pe lângă chestiunile care au fost analizate şi în speţele citate anterior, semnalăm în cuprinsul prezentei hotărâri opinia interesantă a judecătorului din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în aprecierea legalităţii probei, s‑a raportat la principiul loialităţii obţinerii acesteia, privit însă nu în sensul prevăzut la art. 101 NCPP, ci într‑un sens mult mai larg. Judecătorul a considerat că obligaţiile care revin organelor judiciare trebuie îndeplinite cu bună‑credinţă, în litera şi spiritul legii şi pentru atingerea scopului care a fost avut în vedere la adoptarea acesteia, în caz contrar fiind încălcat principiul loialităţii obţinerii probelor.

Prin încheierea din data de 02.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile formulate de inculpaţii S.I.B., L.A.P. şi B.E. şi, în temeiul art. 346 alin. (1) NCPP, s‑a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi efectuării actelor de urmărire penală în dosarul nr. X/P/2017 al P.I.C.C.J. – D.N.A. – S.T. Timişoara.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară al instanţei de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rechizitoriul nr. X/P/11.12.2017 al P.I.C.C.J. – D.N.A. – S.T. Timişoara, s‑a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:
– S.I.B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (3) NCP raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) NCP, cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000;
– L.A.P., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (3) NCP raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) NCP, cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000;
– B.E., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la şantaj, prevăzută de art. 48 NCP raportat la art. 207 alin. (3) NCP raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) NCP, cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000.
Prin actul de sesizare a instanţei, în sarcina inculpatului S.I.B. s‑a reţinut că, în intervalul 21.12.2016‑16.03.2017, a exercitat acte de violenţă fizică asupra persoanei vătămate M.V., l‑a ameninţat cu divulgarea împrejurării că are un copil dintr‑o relaţie extraconjugală pentru a‑i afecta imaginea în faţa familiei şi la locul de muncă, cu scopul de a‑1 constrânge la plata unei sume de 20.000 de euro.
În ceea ce o priveşte pe inculpata L.A.P., acuzarea îi impută faptul că în intervalul 21.12.2016‑16.03.2017, s‑ar fi folosit de atitudinea violentă a inculpatului S.I.B. şi de ameninţarea formulată faţă de persoana vătămată M.V. vizând divulgarea împrejurării că are un copil dintr‑o relaţie extraconjugală pentru a‑i afecta imaginea în faţa familiei şi la locul de muncă, cu scopul de a‑1 constrânge la plata unei sume de 20.000 de euro.
Referitor la inculpatul B.E., în rechizitoriu se arată că, în perioada 06.03.2017‑16.03.2017, ar fi ajutat pe inculpaţii L.A.P. şi S.I.B. să obţină suma de 20.000 de euro de la persoana vătămată M.V., prin întocmirea unei convenţii între părţi, cunoscând că inculpaţii au obţinut consimţământul persoanei vătămate prin violenţe şi ameninţări.
Prin cererea depusă la data de 09.01.2018, inculpaţii au formulat excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, solicitând excluderea ca nelegale a declaraţiilor date la data de 16.03.2017, în calitate de martori, de către aceştia, susţinând că au fost administrate cu încălcarea art. 305 alin. (2) NCPP şi trebuie înlăturate în conformitate cu prevederile art. 118 NCPP.

În motivarea cererii, inculpaţii au invocat dispoziţiile art. 305 alin. (2) NCPP, susţinând că, prin încălcarea acestor dispoziţii legale, organele de urmărire penală au întârziat în mod nelegal şi nejustificat începerea urmăririi penale in personam, determinând audierea inculpaţilor în calitate de martori, deşi era evidentă situaţia procesuală a acestora de persoane vizate de acuzaţiile penale. Astfel, s‑a susţinut că le‑a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, întrucât proba cu declaraţiile de martori este folosită în prezenta cauză, regăsindu‑se în probatoriul care stă la baza trimiterii în judecată; că, potrivit dispoziţiilor art. 118 NCPP, declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, nu poate fi folosită împotriva sa.
P.I.C.C.J. – D.N.A. – S.T. Timişoara a învederat că audierea inculpaţilor în calitate de martori din data de 16.03.2016 s‑a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale, la acel moment nefiind începută urmărirea penală in personam. În acest sens, s‑a menţionat că, la acel moment procesual, dosarul se afla în instrumentarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, iar motivele pentru care nu se dispusese continuarea urmăririi penale faţă de inculpaţi au fost arătate de procurorul de caz, care a apreciat că nu există indicii în ceea ce priveşte comiterea infracţiunii de şantaj. Totodată, s‑a apreciat că instanţa nu are posibilitatea de a constata nelegalitatea acestor declaraţii în procedura de cameră preliminară, fiind atributul judecătorului de fond să aprecieze în ce măsură conţinutul declaraţiilor respective poate fi interpretat împotriva inculpaţilor, doar judecătorul fondului având posibilitatea, în procesul de deliberare, să înlăture acele elemente ale declaraţiilor de martor care ar putea fi interpretate împotriva inculpaţilor. Analizând această excepţie, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Timişoara a reţinut că este nefondată. Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a arătat că nu se poate constata încălcarea dispoziţiilor art. 305 NCPP ca urmare a faptului că cei trei inculpaţi au fost audiaţi iniţial în calitate de martori.
Astfel, s‑a arătat că dispoziţiile legale prevăd începerea urmăririi penale cu privire la faptă, adică in rem, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. Ulterior, când organul de urmărire penală constată existenţa de probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s‑a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) NCPP, se dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de acea persoană, care dobândeşte calitatea de suspect.
Din cuprinsul dispoziţiilor legale rezultă că indicarea autorului în actul de sesizare a organului de urmărire penală nu este o condiţie suficientă pentru a se dispune continuarea urmăririi penale in personam şi că, pentru dispunerea acestei măsuri, este necesar ca la dosar să existe probe care să fundamenteze o „acuzaţie în materie penală” şi că, deşi organul de urmărire penală are o obligaţie pozitivă în acest sens, are totuşi o marjă de apreciere asupra „probelor” care să fundamenteze o acuzaţie în materie penală, condiţie prevăzută de legiuitor în scopul evitării formulării unor acuzaţii penale fără vreo bază factuală.
Pe de altă parte, s‑a arătat că art. 118 NCPP, intitulat „dreptul martorului de a nu se acuza”, dispune în mod expres că declaraţia de martor dată de o persoană, care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior declaraţiei, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, nu poate fi folosită împotriva sa. Prin urmare, sancţiunea audierii în calitate de martor a unei persoane care ulterior a devenit inculpat nu constă în excluderea declaraţiilor date, ci în lipsa de efecte împotriva sa. Din interpretarea textului legal anterior citat rezultă că declaraţia de martor poate produce efecte împotriva altor persoane, chiar dacă martorul a dobândit calitatea de suspect sau inculpat.
Totodată, s‑a făcut referire la Decizia nr. 519 din 06.07.2017, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s‑a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 118 teza întâi NCPP, instanţa de contencios constituţional statuând că normele procesuale penale criticate „răspund exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la protecţia împotriva autoincriminării”.
Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţii inculpaţii B.E., S.I.B. şi L.A.P., invocând nelegalitatea audierii lor în calitate de martori, la data de 16.03.2017.
În argumentarea contestaţiei au arătat că urmărirea penală era deja lămurită la data de 15.03.2017, aspect ce rezultă şi din enumerarea de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a probelor administrate şi că, mai mult, înainte de audierea în calitate de martori, organele de urmărire penală „au pus în scenă” o întâlnire la o pensiune, între părţi şi avocaţii acestora, în vederea predării unei sume de bani, pentru a încerca astfel un flagrant. Acest aspect denotă cu certitudine – în opinia inculpaţilor – că cele trei persoane vizate de ancheta penală erau deja suspectate de comiterea infracţiunii de şantaj, situaţie în care era obligatorie începerea urmării penale in personam şi audierea în calitate de suspecţi, nu de martori.
Totodată, inculpaţii au menţionat că, după data audierii lor în calitate de martori – 16.03.2017 – şi până la data de 01.09.2017, data începerii urmăririi penale in personam, nu au mai fost administrate probe. În consecinţă, inculpaţii au solicitat excluderea de la materialul probator al cauzei a declaraţiilor date în calitate de martori.

În susţinerea contestaţiei s‑a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în repetate rânduri, a subliniat dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele ce‑i sunt reproşate.
Analizând contestaţiile formulate, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi a constatat că sunt fondate criticile celor trei inculpaţi privind nelegalitatea audierii lor, în calitate de martori, la data de 16.03.2017.
Astfel, în cauză nu se pune atât problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 118 NCPP, privind interzicerea folosirii în cauză, împotriva unui inculpat, a declaraţiilor pe care acesta le‑a dat anterior, în cauza respectivă, în calitate de martor, cât problema loialităţii organului de urmărire penală în obţinerea de probe. Dispoziţiile art. 118 NCPP – de altfel, perfect constituţionale şi care respectă exigenţele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privinţa interzicerii autoincriminării – au în vedere o cu totul şi cu totul altă ipoteză decât cea întâlnită în speţa de faţă, şi anume situaţia în care organul de urmărire penală, sesizat fiind cu comiterea unei posibile infracţiuni, după începerea urmăririi penale in rem, fără a cunoaşte implicarea exactă a diferitelor persoane în comiterea acelei fapte, audiază persoanele prezente în calitate de martori, după care constată implicarea unuia dintre aceşti „martori” ca şi participant la faptă, situaţie în care, în mod evident, nu poate folosi împotriva sa declaraţia dată în calitate de martor.
În această situaţie, procedând la audierea martorului, pentru a fi în spiritul reglementării de la art. 118 NCPP şi a reglementărilor ce interzic autoincriminarea, organul de urmărire penală ar trebui să întrerupă audierea imediat ce „martorul” începe să relateze posibila sa implicare în comiterea faptei cercetate.
De aceea, când organul de urmărire penală cunoaşte de la început numele persoanei acuzate şi faptele concrete de care este acuzată, chiar dacă la acel moment nu există probe suficiente pentru formularea unei „acuzaţii penale”, audierea ei în calitate de martor nu este posibilă.
Chiar dacă declaraţia respectivă nu poate fi folosită împotriva inculpatului audiat ca martor, ar exista posibilitatea, teoretică, de a fi folosită împotriva celorlalţi inculpaţi participanţi la faptă, eludându‑se astfel dispoziţiile legale privind confruntarea. În plus, se ajunge şi la o altă situaţie paradoxală – aceea ca, în caz de participaţie penală, aşa cum avem şi în speţa de faţă, teoretic, inculpaţii să poată fi acuzaţi şi de mărturie mincinoasă în raport de afirmaţiile pe care le fac, în declaraţia de martor, privind participarea celorlalţi inculpaţi – lucru ce ar fi fost imposibil dacă ar fi fost audiaţi de la bun început în calitate de suspecţi.
În realitate, aşa cum s‑a arătat mai sus, folosind acest „procedeu”, ce încalcă principiul loialităţii obţinerii probelor (dar nu în sensul consacrat de art. 101 NCPP, ci într‑un sens mult mai larg, general), se caută să se obţină probe împotriva celorlalţi inculpaţi, fără ca aceştia să aibă posibilitatea concretă de a adresa întrebări celui audiat, posibilitate pe care ar fi avut‑o dacă se proceda la confruntare.
Revenind la speţa de faţă, s‑a reţinut nu doar faptul că numele celor trei inculpaţi erau cunoscute, mai dinainte, organului de urmărire penală, dar existau o mulţime de probe – convorbirile telefonice cu persoana vătămată şi pe care acesta le predase deja organelor de urmărire penală, încă din datele de 09.03.2017 şi 14.03.2017, ce atestau implicarea lor efectivă în comiterea unei fapte ce, aparent, prezenta trăsăturile infracţiunii de şantaj. În plus, chiar la data de 16.03.2017, în contextul în care urma să se întâlnească cu cei trei inculpaţi la pensiunea din localitatea Covaci, persoana vătămată a solicitat autorizarea supravegherii tehnice şi luarea unor măsuri de protecţie a sa, cerere ce a fost respinsă de procurorul ce supraveghea, la acel moment, desfăşurarea urmăririi penale.
Chiar dacă respingerea cererii de către procurorul de caz s‑a făcut pe ideea că nu existau, deocamdată, suficiente elemente pentru a se contura o infracţiune de şantaj (în afară de afirmaţiile părţii vătămate), este de reţinut că întâlnirea celor trei inculpaţi cu partea vătămată a fost întreruptă de intervenţia organelor de poliţie din cadrul Biroului de Investigaţii Criminale Timiş, iar cele trei persoane au fost conduse la sediul organului judiciar. În aceste condiţii, audierea lor ca „martori” este, în mod evident, contrară literei şi spiritului dispoziţiilor art. 118 şi este făcută numai cu scopul de a obţine de la „martori” date privind motivul prezenţei lor în locul respectiv, motivul discuţiilor cu partea vătămată şi modul în care s‑au derulat acele discuţii, adică suficiente elemente pentru a‑i incrimina.
Faţă de aceste considerente, judecătorul de camera preliminară din cadrul Înaltei Curţi a admis contestaţiile formulate de inculpaţi şi a exclus declaraţiile oferite, la data de 16.03.2017, în calitate de martori de cei trei inculpaţi.

*

40. 1. Supravegherea tehnică. Implicarea S.R.I. în activitatea de supraveghere tehnică, ulterior Deciziei C.C.R. nr. 51/2016. Neîncălcarea dispoziţiilor legale şi inexistenţa nulităţii (absolute sau relative) atunci când activitatea S.R.I. a fost limitată la acordarea unui sprijin tehnic
2. Inaplicabilitatea Deciziei C.C.R. nr. 51/2016 în privinţa activităţilor autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Excluderea probelor obţinute în urma punerii în executare a unor mandate emise în baza Legii nr. 51/1991, în situaţia în care infracţiunile care fac obiectul dosarului nu se regăsesc printre cele enumerate în art. 3 lit. f) din acest act normativ, în interpretarea stabilită prin Decizia C.C.R. nr. 91/2018

NCPP, art. 142 alin. (1); Legea nr. 51/1991, art. 3 lit. f)

1. În situaţia în care procurorul este cel care a procedat la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în condiţiile legii, prin transmiterea mandatelor Serviciului Român de Informaţii, iar acesta a efectuat actele procedurale de redare a convorbirilor telefonice, aspect care echivalează cu faptul că activitatea de înregistrare efectuată de S.R.I. a fost una exclusiv tehnică, fără implicarea lucrătorilor acestui serviciu, nu există o încălcare a normelor privind competenţa materială sau funcţională a organelor de urmărire penală.

2. Situaţiile prevăzute în art. 3 din Legea nr. 51/1991, care se constituie în ipoteze de ameninţări la adresa siguranţei naţionale, reprezintă temeiul unei supravegheri tehnice în condiţiile art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 51/1991, autorizată prin mandatul la care se referă art. 14‑21
din aceeaşi lege. În privinţa activităţilor autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, considerentele Deciziei nr. 51/2016 nu sunt aplicabile, atât datorită sediului distinct al reglementărilor (Codul de procedură penală, respectiv Legea specială nr. 51/1991), cât şi obiectului distinct de analiză [restrângeri ale unor drepturi şi libertăţi legitimate de necesităţile unei instrucţii penale, respectiv de apărarea securităţii naţionale, temeiuri distinct tratate de art. 53 alin. (1) din Constituţia României]. În situaţia în care conţinutul mandatelor de interceptare emise în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este incompatibil cu infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii şi, deci, autorizarea de interceptare nu s‑a emis în mod legal,
se impune excluderea probelor astfel obţinute. În sprijinul tezei că interceptările convorbirilor telefonice în temeiul Legii nr. 51/1991 şi utilizarea informaţiilor astfel obţinute ca probe într‑un proces penal vizând infracţiuni de drept comun (şi nu infracţiuni contra siguranţei naţionale) nu sunt în acord cu legea pledează şi dispoziţiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, care stipulează că S.R.I., în activitatea sa informativă, nu poate decât să transmită informaţiile culese organelor de urmărire penală pentru valorificarea acestora ca indicii, şi nu ca probe (în sensul prevăzut de Codul de procedură penală), în privinţa proceselor instrumentate pentru cercetarea unor infracţiuni de drept comun. Conform dispoziţiilor art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 14/1992, doar actele de constatare ale unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale pot constitui mijloc de probă şi, în niciun caz, actele de constatare (interceptări şi înregistrări telefonice) ce ar cuprinde elemente de fapt
privind infracţiuni de drept comun, întrucât art. 13 din aceeaşi lege interzice, în mod expres, ca organele S.R.I. să efectueze acte de cercetare penală, deci inclusiv strângerea de probe ca principală activitate de cercetare penală. I.C.C.J., dec. pen. nr. 168 din 28.06.2018, prin care au fost soluţionate apelurile formulate de D.N.A. şi inculpaţi împotriva sent. pen. nr. 101 din 15.09.2017 a C.A. Piteşti.

I.C.C.J., dec. pen. nr. 168 din 28.06.2018, prin care au fost
soluţionate apelurile formulate de D.N.A. şi inculpaţi
împotriva sent. pen. nr. 101 din 15.09.2017 a C.A. Piteşti

NOTĂ. 1. Cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, evidenţiem opinia Înaltei Curţi, cuprinsă în hotărârea redată mai jos, în conformitate cu care „evaluarea incidenţei nulităţii se realizează prin raportare la legea procesuală penală în vigoare la momentul efectuării actului, întrucât legea procesuală penală nu retroactivează, ceea ce înseamnă că nu poate fi invocată decizia Curţii Constituţionale (care modifică o dispoziţie procesuală penală) în privinţa actelor de procedură efectuate anterior publicării acesteia (s.n.)”.
2. Soluţia vizând lipsa unei încălcări a dispoziţiilor legale în situaţia în care activitatea S.R.I. a fost una exclusiv tehnică este în acelaşi sens cu cea citată la speţa nr. 39.
În sens contrar, a se vedea speţa nr. 74.
3. Semnalăm soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interceptările realizate în baza Legii nr. 51/1991, având în vedere că vizează o chestiune de drept de actualitate şi în privinţa căreia nu există suficient de multe soluţii ale instanţelor pentru a se aprecia că, la acest moment, există o orientare clară a jurisprudenţei. Arătăm însă că, dispunând excluderea probelor obţinute în urma punerii în aplicare a mandatelor emise în baza Legii nr. 51/1991, Înalta Curte (spre deosebire de alte situaţii, citate inclusiv în prezenta lucrare – spre exemplu, speţa nr. 86) nu s‑a mai raportat la instituţia nulităţii, absolute sau relative, conform art. 281 şi art. 282 CPP şi nici nu a realizat o analiză a dispoziţiilor legale apreciate relevante pentru a hotărî care este momentul până la care se poate formula o cerere de excludere a probelor obţinute în această modalitate.

Prin sentinţa penală nr. 101/F din 15.09.2017 a Curţii de Apel Piteşti s‑au dispus soluţii de condamnare faţă de inculpaţii C.G., B.M., C.S., P.A., P.V. ş.a. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel P.I.C.C.J. – D.N.A. – S.T. Piteşti şi inculpaţii.
În apel, inculpaţii au invocat, printre altele, că interceptările convorbirilor telefonice au fost obţinute cu încălcarea legii. În acest sens, s‑a arătat că există autorizaţia dată în anul 2010 pentru inculpatul P.V., pentru interceptarea şi pentru înregistrarea comunicaţiilor electronice efectuate de acesta cu încă trei telefoane, unul al lui, unul al soţiei şi unul al mamei, însă nu ştie pentru ce infracţiuni a fost luată această autorizaţie, în condiţiile în care mandatele vizau securitatea naţională, iar interceptările respective au fost folosite într‑o cu totul altă situaţie. De asemenea, inculpaţii au invocat nulitatea tuturor mandatelor emise în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională. Analizând legalitatea probelor constând în interceptări ale convorbirilor telefonice, Înalta Curte a arătat următoarele:

1. În ceea ce priveşte invocarea nulităţii absolute a interceptărilor şi a proceselor‑verbale de redare, motivat de faptul că înregistrările (întocmite în baza unor mandate emise de Tribunalul Argeş şi de Curtea de Apel Piteşti) au fost efectuate de S.R.I., fiind astfel încălcate dispoziţiile referitoare la competenţa materială a organului de urmărire penală, sancţionabile cu nulitatea absolută, Înalta Curte a reţinut că solicitările sunt neîntemeiate, în virtutea următoarelor considerente:
În considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 04.05.2017, publicată în M. Of. nr. 566/17.07.2017, instanţa de contencios constituţional a constatat următoarele:
„(…) 37. În legătură cu dispoziţiile referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea observă că începând cu Codul de procedură penală din 1936 şi până la 01.02.2014 (deci pe parcursul unei perioade însemnate de timp) a existat o prezumţie absolută că încălcarea acestor norme produce o vătămare. În doctrină, s‑a subliniat faptul că unele dintre dispoziţiile care reglementează desfăşurarea procesului penal au fost selectate de legiuitor şi înscrise în art. 197 alin. (2) CPP 1968, încălcarea lor fiind considerată atât de gravă, încât atrăgea întotdeauna nulitatea actelor efectuate cu încălcarea lor.
38. Astfel, din analiza succesiunii în timp a dispoziţiilor ce reglementează cazurile de nulitate absolută, concluzia care se impune este că, în prezent, legiuitorul a apreciat că încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală nu mai reprezintă o încălcare atât de gravă încât să determine incidenţa nulităţii absolute (…).
Curtea observă că expunerea de motive care însoţeşte proiectul actului normativ nu face nicio referire la motivul eliminării acestui caz de nulitate absolută (…).
58. (…) eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementarea unei sancţiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenţei sale materiale şi după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competenţă pe care le‑a adoptat.
59. Pe de altă parte, Curtea reţine că incidenţa nulităţii relative în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligaţia dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziţiei, a dovedirii imposibilităţii înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desfiinţarea actului.
60. În ceea ce priveşte vătămarea ce trebuie dovedită, Curtea observă că în doctrină s‑a apreciat că, deşi legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta se poate constitui în încălcarea drepturilor pe care le au părţile în procesul penal. Totodată, în doctrină, s‑a arătat că se poate defini vătămarea ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. De asemenea, s‑a menţionat că, prin vătămare, se poate înţelege orice atingere adusă justiţiei sau intereselor legitime ale părţilor. Atingerea se aduce părţilor din proces în cazul în care li se încalcă un drept procesual ori o garanţie procesuală de natură a le asigura apărarea intereselor lor legitime în cursul procesului penal.
61. Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor art. 282 NCPP şi a celor reţinute de doctrină, Curtea constată că, în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite de a o invoca. Astfel, teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. În consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr‑o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată.
62. Or, Curtea constată că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într‑o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica şi, implicit, determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure.
63. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi‑a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (…)”.

Înalta Curte a reţinut însă că, la momentul efectuării actului, încălcarea competenţei materiale a organelor de urmărire penală era prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii relative, iar evaluarea incidenţei nulităţii se realizează prin raportare la legea procesuală penală în vigoare la momentul efectuării actului, întrucât legea procesuală penală nu retroactivează, ceea ce înseamnă că nu poate fi invocată decizia Curţii Constituţionale (care modifică o dispoziţie procesuală penală) în privinţa actelor de procedură efectuate anterior publicării acesteia.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (1) NCPP, legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii.
În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.
În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că „decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându‑şi aplicarea pentru viitor” (Decizia nr. 847 din 08.07.2008, publicată în M. Of. nr. 605 din 14.08.2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial.
Aşadar, Înalta Curte a reţinut că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii Constituţionale este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat (în acest sens este şi Decizia nr. 126 din 03.03.2016, publicată în M. Of. nr. 185 din 11.03.2016). În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes.
Pe de altă parte, se constată că aspectul invocat nu reprezintă un caz de nerespectare a dispoziţiilor privind competenţa materială (sau funcţională) a organelor de urmărire penală, întrucât S.R.I. nu a efectuat niciun act de urmărire penală în cauză, ci a oferit sprijin tehnic, cu respectarea dispoziţiilor art. 911 şi urm. CPP 1968, în vigoare la data efectuării actului, la administrarea unui mijloc de probă prevăzut de lege, care a fost realizat de organul de urmărire penală competent din punct de vedere material.
Astfel, din relaţiile transmise de P.I.C.C.J. – D.N.A. – S.T. Piteşti, prin adresele din datele de 28.09.2016 şi de 21.06.2018, rezultă că procurorul este cel care a procedat la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în condiţiile legii, prin transmiterea mandatelor Serviciului Român de Informaţii.
Ulterior, suporţii optici conţinând înregistrările convorbirilor au fost înaintaţi unităţii de parchet competente, care a procedat la efectuarea actelor procedurale de redare a convorbirilor telefonice, aspect care echivalează cu faptul că activitatea de înregistrare efectuată de S.R.I. a fost una exclusiv tehnică, fără implicarea lucrătorilor acestui serviciu.
Înalta Curte reţine că nulitatea absolută determină întotdeauna anularea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege, precum şi a celor interzise de lege.
Nulitatea absolută reglementată de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) NCPP, având în vedere şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 04.05.2017, publicată în M. Of. nr. 566 din 17.07.2017, vizează încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti şi a organelor de urmărire penală. De asemenea, nulitatea absolută vizează numai actele efectuate de o instanţă sau de un organ de urmărire penală ierarhic inferior celui competent.
Prin urmare, regulile de competenţă materială avute în vedere de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) NCPP vizează repartizarea prin lege a organelor judiciare, după anumite criterii, care pot fi anumite infracţiuni sau anumite acte ori măsuri dintr‑o anumită fază a procesului penal (în acest sens, a se vedea parag. nr. 53 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 04.05.2017, publicată în M. Of. nr. 566 din 17.07.2017), reguli care au fost respectate în cauză.
Or, administrarea probei cu sprijinul tehnic al altor organe specializate decât cele de urmărire penală nu intră în sfera de incidenţă a nulităţii absolute generate de nerespectarea competenţei materiale a organelor de urmărire penală, întrucât vizează sprijinul tehnic acordat pentru derularea unui procedeu probatoriu, care excedează noţiunii de „act de urmărire penală”. În acest sens, sunt considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 779 din 28.11.2017, publicată în M. Of. nr. 439 din 24.05.2018, prin care s‑a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s‑a constatat că dispoziţiile art. 912 alin. (1) CPP 1968 sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate.
Astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că sintagma „alte organe specializate ale statului” din dispoziţiile art. 142 alin. (1) NCPP nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În Decizia nr. 51 din 16.02.2016, Curtea şi‑a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică (parag. 32).
Prin urmare, în considerentele Deciziei nr. 779 din 28.11.2017, Curtea Constituţională subliniază, în mod explicit, că soluţia dispusă în Decizia nr. 51 din 16.02.2016 cu privire la sintagma „alte organe specializate ale statului” nu a avut în vedere persoanele care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere, ci persoanele care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică.
Or, din perspectiva efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016, eventuala nelegalitate a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor, care putea fi invocată şi anterior pronunţării hotărârii sus‑menţionate, trebuie examinată prin prisma regimului nulităţilor, întrucât, potrivit art. 102 alin. (3) NCPP, nulitatea actului prin care s‑a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.
În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18.01.2018, publicată în M. Of. nr. 177 din 26.02.2018, s‑a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) NCPP şi s‑a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.
Aşadar, probele ar putea fi excluse dacă actul prin care s‑a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate absolută ori de nulitate relativă, însă în acest din urmă caz trebuie să se fi produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Din acest punct de vedere, Înalta Curte a reţinut că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în principiu, nu este interzisă folosirea în procesul penal a unei probe obţinute în mod nelegal, dacă procedura, în ansamblul ei, este echitabilă, iar inculpatul a avut posibilitatea contestării ei. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite folosirea probelor nelegale în procesul penal, în anumite condiţii.
Astfel, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20.09.1993, pronunţată în cauza Saïdi c. Franţei, parag. 43 şi 44, şi Hotărârea din 13.10.2005, pronunţată în cauza Bracci c. Italiei, parag. 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste în mod efectiv. Totodată, în soluţionarea plângerilor având ca obiect încălcarea principiilor
loialităţii şi legalităţii utilizării procedeelor probatorii speciale – investigatori, agenţi infiltraţi –, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se produc aceste probe şi, în special, cu privire la verificarea respectării cerinţelor de contradictorialitate şi egalitate a armelor (Hotărârea din 16.02.2000, pronunţată în cauza Jasper c. Regatului Unit al Marii Britanii, parag. 50‑58, şi Hotărârea din 26.10.2006, pronunţată în cauza Khudobin c. Rusiei, parag. 133‑135).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza „instrucţiei”, în special în cazul refuzului persoanelor care le‑au dat de a le reitera în public de teamă pentru consecinţele pe care acestea le‑ar putea avea pentru siguranţa lor. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta astfel de mărturii, în momentul în care sunt făcute ori mai târziu, utilizarea lor nu violează în sine art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 24.11.1986, pronunţată în cauza Unterpertinger c. Austriei, parag. 31‑33, Hotărârea din 20.09.1993, pronunţată în cauza Saïdi c. Franţei, parag. 43 şi 44, şi Hotărârea din 23.04.1997, pronunţată în cauza Van Mechelen şi alţii c. Olandei, parag. 55).
În acelaşi fel, în cauza Schenk c. Elveţiei, instanţa de la Strasbourg a arătat că este în sarcina sa aprecierea în ansamblu a caracterului echitabil al procesului, iar nu excluderea în principiu şi in abstracto a probelor administrate nelegal. În cauză, s‑a constatat că reclamantului i‑a fost respectat dreptul la apărare, chiar dacă cererile sale fuseseră respinse, întrucât acesta a putut contesta caracterul nelegal al înregistrărilor, pe motivul că nu fuseseră dispuse de un judecător şi, pe de altă parte, a avut posibilitatea de a tăgădui autenticitatea înregistrărilor şi de a se opune la folosirea lor (Hotărârea din 12.07.1988, parag. 46‑49).
De asemenea, în Hotărârea din 12.05.2000, pronunţată în cauza Khan c. Regatului Unit al Marii Britanii, parag. 34‑40, instanţa europeană a reţinut, în esenţă, că reclamantul a avut posibilitatea de a contesta, în toate gradele
de jurisdicţie, autenticitatea înregistrărilor, precum şi posibilitatea folosirii lor ca probe în proces.
În aceste împrejurări, Înalta Curte a constatat că instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată şi suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza „instrucţiei” (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părţilor de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală.

Din acest motiv, este necesară recurgerea la regulile de la sancţiunea nulităţii relative, respectiv la excluderea probelor doar în măsura în care s‑a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.
În conformitate cu dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) NCPP cu referire la alin. (1) al aceluiaşi articol, încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s‑a adus o vătămare drepturilor părţilor, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului şi poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale.
Prin urmare, simpla invocare a unei încălcări nu este suficientă pentru anularea actelor, fiind necesar să se constate, cumulativ, o vătămare procesuală adusă celui care o invocă, dar şi o anumită gravitate a încălcării, care să releve anularea actelor procedurale ca unic remediu pentru înlăturarea acelei vătămări.
Din această perspectivă, Înalta Curte a reţinut că inculpaţii nu au relevat în ce ar fi constat această vătămare ori motivele care ar impune anularea actului, limitându‑se la a invoca doar simpla încălcare, sancţionabilă, în opinia acestora, cu nulitatea absolută.
Inculpaţii nu au învederat niciun aspect de nerespectare a dreptului la un proces echitabil ori a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi a secretului corespondenţei, ci au solicitat să se constate efectul automat al deciziei Curţii Constituţionale cu privire la acte de procedură efectuate anterior publicării acesteia [ceea ce este inadmisibil, în raport de principiul tempus regit actum, prevăzut de art. 13 alin. (1) NCPP – aplicarea legii procesuale penale în timp şi spaţiu], redat mai sus şi în baza normelor din CPP 1968 (art. 911 şi urm.), care nu au făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate admise prin Decizia nr. 51/2016 sus‑citate.
Procesele‑verbale de redare a convorbirilor aflate la dosarul cauzei sunt întocmite de ofiţerul de poliţie judiciară delegat în acest sens de către procurorul din cadrul D.N.A. – S.T. Piteşti, nefiind aduse critici cu privire la exactitatea menţiunilor din cuprinsul acestora.
În plus, Înalta Curte, Secţia penală, a reţinut că argumentele invocate de apărare nu pot conduce la înlăturarea interceptărilor convorbirilor telefonice, având în vedere că acestea au fost obţinute şi folosite în prezenta cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 911 şi urm. CPP 1968, iar interceptarea convorbirilor telefonice, transcrise în procesele‑verbale aflate la dosarul de urmărire penală, a avut o bază legală (autorizaţiile emise de judecătorul competent), fiind respectate prevederile procesuale penale existente la momentul constatării infracţiunilor.
În fine, instanţa de apel a constatat că inculpaţii au fost interceptaţi în temeiul prevederilor art. 911 şi art. 912 CPP 1968, şi nu în baza dispoziţiilor art. 142 alin. (1) NCPP – declarate neconstituţionale –, prevederi care nici nu erau în vigoare la data efectuării interceptărilor.
Soluţia legislativă prevăzută de art. 142 alin. (1) NCPP diferă de cea regăsită în art. 911 şi art. 912 CPP 1968, care limitau sfera organelor ce puteau efectua interceptări la procuror şi organul de cercetare penală. Cu alte cuvinte, vechea reglementare avea un conţinut diferit, în sensul că art. 911 şi art. 912 CPP 1968 atribuiau competenţa executării metodei de supraveghere tehnică exclusiv organelor de urmărire penală.
Din lecturarea conţinutului reglementării anterioare şi al noii reglementări, se poate constata cu uşurinţă faptul că nu ne aflăm în ipoteza preluării unei soluţii legislative.
În consecinţă, nu pot fi extinse efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 şi asupra activităţilor de supraveghere tehnică desfăşurate de alte organe decât cele de urmărire penală, întrucât nu aveau această atribuţie în fosta redactare a Codului de procedură penală.
Aşadar, extinderea efectelor viciului de neconstituţionalitate asupra unor prevederi (art. 911 şi art. 912 CPP 1968) constatate în mod repetat a fi conforme legii fundamentale şi care nu cuprind sintagma aflată în conflict cu Constituţia României – „alte organe specializate ale statului” – este excesivă şi neîntemeiată.
Astfel, printr‑o jurisprudenţă constantă, atât anterior pronunţării şi publicării Deciziei nr. 51/2016 (Deciziile nr. 410 din 10.04.2008, nr. 709 din 17.06.2008, nr. 348 din 17.03.2009, nr. 962 din 25.06.2009, nr. 1017 din 29.11.2012 şi nr. 92 din 27.02.2014), cât şi ulterior publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei sus‑menţionate (Deciziile nr. 50 din 02.02.2017, nr. 473 din 27.06.2017, nr. 734 din 23.11.2017, nr. 779 din 28.11.2017 şi nr. 155 din 27.03.2018), instanţa de contencios constituţional a respins excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 911 şi art. 912 CPP 1968, statuând că acestea sunt în deplin acord cu principiile şi valorile constituţionale.
În acest sens, Înalta Curte a constatat că, prin Decizia nr. 709 din 17.06.2008, publicată în M. Of. nr. 570 din 29.07.2008, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 912 alin. (1) CPP 1968, reţinând că dispoziţiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secţiune din vechiul Cod de procedură penală referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenţei Curţii Constituţionale.

Totodată, prin Decizia nr. 50 din 02.02.2017, publicată în M. Of. nr. 308 din 28.04.2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin. (2) şi (3) CPP 1968, Curtea Constituţională a arătat că însăşi instanţa europeană a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26.04.2007, pronunţată în cauza Dumitru Popescu c. României. Astfel, Curtea de la Strasbourg, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că, la data comiterii faptelor, legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc (parag. 42).

2. În ceea ce priveşte invocarea nulităţii absolute a interceptărilor şi a proceselor‑verbale de redare, motivat de faptul că înregistrările (obţinute în baza unor mandate de siguranţă naţională emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), deşi efectuate de S.R.I., în calitate de organ competent, nu privesc fapte de siguranţă naţională, Înalta Curte a reţinut următoarele:
De plano, se constată că nu sunt afectate prin Decizia nr. 51 din 16.02.2016 a Curţii Constituţionale activităţile de supraveghere tehnică desfăşurate în baza unui mandat emis în condiţiile Legii nr. 51/1991, care reprezintă o reglementare specială derogatorie, exterioară considerentelor şi dispozitivului deciziei sus‑menţionate.
Situaţiile prevăzute în art. 3 din Legea nr. 51/1991, care se constituie în ipoteze de ameninţări la adresa siguranţei naţionale, reprezintă temeiul unei supravegheri tehnice în condiţiile art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 51/1991, autorizată prin mandatul la care se referă art. 14‑21 din aceeaşi lege.
Prin urmare, nu sunt aplicabile, în privinţa activităţilor autorizate, potrivit Legii nr. 51/1991, considerentele Deciziei nr. 51 din 15.02.2016, atât datorită sediului distinct al reglementărilor (Codul de procedură penală, respectiv Legea specială nr. 51/1991), cât şi obiectului distinct de analiză [restrângeri ale unor drepturi şi libertăţi legitimate de necesităţile unei instrucţii penale, respectiv de apărare a securităţii naţionale, temeiuri distinct tratate de art. 53 alin. (1) din Constituţia României].
Mai mult, prin specificul lor, activităţile de supraveghere tehnică îndeplinite potrivit Legii nr. 51/1991 fac parte dintr‑o arie diferită de cea proprie investigaţiilor penale, care de altfel este singura antamată prin considerentele principale ale hotărârii instanţei de contencios constituţional. Astfel, în Decizia nr. 51 din 16.02.2016 s‑a precizat că singurele organe care pot participa la îndeplinirea procedeelor probatorii la care se referă art. 142 alin. (1) NCPP sunt organele de urmărire penală, tocmai datorită naturii restrângerilor la care se referă art. 138 alin. (1) lit. a)‑e) NCPP, specifice unei proceduri penale desfăşurate faţă de subiectul măsurilor (parag. 34).
În schimb, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 91 din 28.02.2018, publicată în M. Of. nr. 348 din 20.04.2018, s‑a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s‑a constatat că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională.
În motivarea deciziei sus‑menţionate, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în ceea ce priveşte înregistrările realizate, se poate distinge între înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit Codului de procedură penală şi înregistrările rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, în cadru extra procesual penal (parag. 27).
În ceea ce priveşte prima categorie, aceea a interceptărilor şi înregistrărilor realizate în cadrul urmăririi penale în baza art. 138 şi urm. NCPP, Curtea a reţinut că acestea constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) coroborat cu art. 143 din acelaşi act normativ, mijloace de probă (parag. 28). Curtea a observat că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. De altfel, Curtea a constatat că obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 este acela al cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de Titlul IV – Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii – din Codul de procedură penală (parag. 33), conchizând că dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 (parag. 35).
Curtea a constatat că modul de reglementare al sintagmei „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români”, cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, determină o sferă largă de aplicare a acesteia şi că, în ceea ce priveşte categoria persoanelor care pot fi vizate de activităţile specifice culegerii de informaţii, care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, Legea nr. 51/1991 nu conţine o definire a acesteia, în sensul precizării sale concrete, ci stabileşte doar sfera de cuprindere prin enunţarea, în cadrul art. 3, a situaţiilor care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României (parag. 73‑74).

De asemenea, Curtea a reţinut că săvârşirea unor infracţiuni determinate, precum cele de corupţie, nu va putea fi calificată drept o ameninţare la adresa securităţii naţionale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor români. Aceasta, deoarece, deşi unele infracţiuni sunt de natură să aducă atingere gravă anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale, fiind în interesul general sancţionarea acestor fapte, acestea nu au amploarea necesară calificării lor ca ameninţări la adresa securităţii naţionale (parag. 81).
În fine, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile criticate nu instituie reguli clare pentru a oferi cetăţenilor o indicaţie adecvată cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt împuternicite să recurgă la măsura supravegherii tehnice (parag. 84).
În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, rămân perfect valabile argumentele prezentate în prezenta decizie, aşa încât Înalta Curte nu le va mai relua. Instanţa de apel a reţinut că, înainte de a aprecia asupra valorii unei probe, instanţa este obligată să verifice legalitatea administrării mijlocului de probă, deoarece, în cazul în care se constată că mijloacele de probă sunt obţinute nelegal, acestea nu pot fi folosite în procesul penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 102 alin. (2) NCPP.
Or, în mod evident, conţinutul mandatelor de interceptare emise în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este incompatibil cu infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată apelanţii‑inculpaţi, respectiv folosire a influenţei şi autorităţii în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite pentru toţi trei şi spălare a banilor.
În consecinţă, pentru a verifica legalitatea emiterii mandatelor din 20.05.2010 şi din 19.11.2010, era necesar ca instanţa de fond să verifice dacă emiterea acestor mandate s‑a făcut în baza unor cereri de autorizare legale.
Este evident că activităţile apelanţilor‑inculpaţi nu constituiau o ameninţare la siguranţa (securitatea) naţională, aspect care pune în discuţie legalitatea emiterii acestor mandate, deoarece nu orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români, în înţelesul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, reprezintă un fenomen de amploare, care să producă efecte la nivelul statului şi să constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale.
Astfel, termenul de „securitate naţională” (respectiv „siguranţă naţională”, în reglementarea în vigoare la data emiterii mandatelor în discuţie) este unul care vizează protecţia statului, mai ales în ceea ce priveşte integritatea teritorială şi independenţa naţională şi protecţia societăţii.
În acest sens, Curtea de la Strasbourg a statuat că „o anumită legislaţie care acordă competenţe cu privire la supravegherea secretă a corespondenţei şi telecomunicaţiilor este, în anumite condiţii excepţionale, necesară într‑o societate democratică, în interesul securităţii naţionale şi/sau pentru prevenirea dezordinii sau crimei” (Hotărârea din 06.09.1978, pronunţată în cauza Klass şi alţii c. Germaniei, parag. 48). De altfel, în jurisprudenţa sa privind măsurile de supraveghere secretă (cauzele Iordachi şi alţii c. Moldovei, Weber şi Saravia c. Germaniei etc.), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat garanţii minime, ce ar trebui prevăzute în dreptul statutar pentru a evita abuzurile de putere, printre care: natura infracţiunilor care ar putea genera emiterea unui mandat de interceptare; definirea categoriilor de persoane ale căror telefoane ar putea fi interceptate; limita duratei măsurii interceptărilor telefonice; procedura care trebuie urmată pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute etc.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea Constituţională a statuat că „securitatea
naţională” implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă (Decizia nr. 80 din 16.02.2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 07.04.2014, parag. 343).
Prin urmare, activităţile derulate de S.R.I. au ca scop obţinerea de informaţii, care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională.
Pe de altă parte, art. 287 CPP 1968 obliga instanţa să verifice legalitatea şi temeinicia tuturor probelor, inclusiv a celor administrate de către organele de urmărire penală (în baza principiului rolului activ), pentru ca, după încheierea dezbaterilor, singurul temei al hotărârii ce va fi pronunţată să fie constituit de probe a căror autorizare şi administrare au fost temeinic analizate de către instanţă, orice probă obţinută în mod nelegal neputând fi folosită în
procesul penal.
Or, în sprijinul tezei că interceptările convorbirilor telefonice în temeiul Legii nr. 51/1991 şi utilizarea informaţiilor astfel obţinute ca probe într‑un proces penal vizând infracţiuni de drept comun (şi nu infracţiuni contra siguranţei naţionale) nu sunt în acord cu legea, pledează şi dispoziţiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, care stipulează că S.R.I., în activitatea sa informativă, nu poate decât să transmită informaţiile culese organelor de urmărire penală pentru valorificarea acestora ca indicii, şi nu ca probe (în sensul prevăzut de Codul de procedură penală), în privinţa proceselor instrumentate pentru cercetarea unor infracţiuni de drept comun.
Conform dispoziţiilor art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 14/1992, doar actele de constatare ale unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale pot constitui mijloc de probă şi, în niciun caz, actele de constatare (interceptări şi înregistrări telefonice) ce ar cuprinde elemente de fapt privind infracţiuni de drept comun, întrucât art. 13 din aceeaşi lege interzice, în mod expres, ca organele S.R.I. să efectueze acte de cercetare penală, deci inclusiv strângerea de probe ca principală activitate de cercetare penală.
Or, pentru a putea fi privite ca ameninţări la adresa securităţii naţionale, acţiunile/faptele trebuie să fie îndreptate fie împotriva unui subiect individual, fie împotriva unui subiect colectiv. Dacă acţiunile/faptele sunt îndreptate împotriva unui subiect individual, acesta trebuie să aibă calitatea cerută de lege, calitate care, prin ea însăşi, determină calificarea acestor acţiuni ca ameninţări la adresa securităţii naţionale. Pe de altă parte, dacă acţiunile/ faptele sunt îndreptate împotriva altor subiecte, acestea trebuie să poată fi caracterizate prin existenţa unui număr de indivizi care împărtăşesc elemente comune.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, reţinând şi argumentele expuse în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28.02.2018 (în special, parag. nr. 33 şi 35 redate mai sus), Înalta Curte a înlăturat din ansamblul probator administrat în cauză datele şi informaţiile din domeniul securităţii naţionale rezultate din activităţi specifice.

Page 1 of 25

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén