Acest text reprezintă un extras din cartea Protecția europeană a drepturilor omului, ed. a 6-a
autor Bianca SELEJAN-GUȚAN, Ed. Hamangiu, 2023
3.4.1. Noile tehnologii și accesul la informație
Accesul la informație este unul din aspectele esențiale ale libertății de exprimare. În absența unui real acces al publicului la informațiile de interes public, libertatea de exprimare, în general, și libertatea presei, în special, nu ar putea să-și îndeplinească rolul fundamental de vector al formării opiniei publice. Noile tehnologii și dezvoltarea lor exponențială din ultimul deceniu au adus, în acest domeniu, provocări de neimaginat la începutul aplicării Convenției. De aceea, rolul creator al Curții Europene s-a dovedit, și în acest caz, extrem de important.
Într-o jurisprudență aflată în plină expansiune, Curtea a statuat deja că „internetul a devenit în prezent unul din principalele mijloace prin care indivizii își exercită libertatea de a primi și de a distribui informații și idei (…). Internetul joacă un rol important în creșterea accesului publicului la știri și în facilitarea diseminării informațiilor, în general”[1].
De aceea, orice limitare a accesului la sursele de informare online a fost riguros analizată și ferm sancționată de către Curte, atunci când a depășit limitele prevăzute de art. 10 § 2 din Convenție. O serie de astfel de hotărâri au fost pronunțate împotriva Turciei. De exemplu, în hotărârea Yildirim c. Turciei (2012), plângerea a avut ca obiect o decizie a unei instanțe naționale de a bloca accesul la Google Sites, care găzduia un site internet al cărui proprietar era acuzat de insultarea memoriei lui M. Atatürk. Urmare a acestei decizii, și alte site-uri găzduite de acea platformă au fost restricționate, iar reclamantul a obiectat că a fost în imposibilitatea de a-și accesa propriul site web, deși nu avea nicio legătură cu investigația penală respectivă. Curtea a constatat violarea art. 10, deoarece efectele deciziei instanței naționale au fost arbitrare și disproporționate. În cauza Cengiz ș.a. c. Turciei (2015), plângerea viza blocarea accesului la platforma YouTube, iar Curtea a constatat încălcarea dreptului de acces la informație pentru că măsura restricționării accesului reclamanților – majoritatea universitari – nu era prevăzută de lege.
Restrângerea sau blocarea accesului deținuților la informații online poate fi considerată o încălcare a dreptului la informare, dacă statul în cauză recunoaște prin lege acest drept. În acest tip de cazuri, Curtea a precizat că nu poate deduce o obligație a statelor de a asigura un astfel de acces persoanelor deținute, dar, în cazul în care el este deja asigurat de legislația națională, restricționarea fără o justificare serioasă constituie o încălcare a art. 10 din Convenție[2].
3.4.2. Noile tehnologii și limitarea libertății de exprimare
a) Limitări compatibile cu art. 10
Curtea Europeană a realizat una dintre cele mai interesante concilieri dintre libertatea de exprimare pe internet și dreptul la protecția vieții private, în cele două hotărâri Delfi c. Estoniei (Cameră, 2013; Marea Cameră, 2015). Starea de fapt privea sancționarea unei companii, ce deținea un portal de știri, cu amendă, pentru pretinsa violare a dreptului la viață privată, prin remarci defăimătoare postate de cititori la un articol publicat de site-ul respectiv. Curtea a constatat, în ambele hotărâri, că nu a existat o violare a art. 10 și că măsurile sancționatoare aplicate de instanțele interne au fost proporționale cu scopul urmărit (protecția drepturilor și libertăților altora).
De la început, Curtea a făcut distincția dintre portalul de știri al companiei reclamante (considerată de guvern și apoi de Curte ca „editor media”) și alte tipuri de forumuri sau platforme online (considerate „intermediari media” ai unor opinii ce nu le aparțin), arătând că, în primul caz, sunt aplicabile „îndatoririle și responsabilitățile” prevăzute de art. 10 § 2, în vreme ce ultimele nu au astfel de obligații. Curtea a subliniat și faptul că portalul de știri al societății reclamante era unul dintre cele mai mari mijloace de comunicare pe internet din țară; acesta avea numeroși cititori, iar natura polemică a comentariilor scrise aici a fost subiectul unor preocupări exprimate public. Analizând compatibilitatea măsurilor de sancționare a societății reclamante cu Convenția, Curtea a constatat că aceasta a fost justificată în condițiile în care reclamanta nu a luat la timp măsurile necesare pentru a îndepărta de pe portalul său comentariile defăimătoare și care incitau la ură și violență. Având în vedere cuantumul redus al sancțiunii (320 de euro), Curtea a considerat măsura ca fiind proporțională cu scopul urmărit și, în consecință, inexistența unei violări a art. 10.
Ceea ce este interesant în aceste hotărâri este că, prin intermediul lor, Curtea a stabilit un set de reguli aplicabile exprimării pe Internet:
- a) o companie de internet media trebuie să aibă în vedere faptul că, publicând articole controversate cu o largă diseminare, ar putea cauza reacții negative împotriva subiecților și că, datorită naturii portalurilor internet, există un mare risc ca opiniile și comentariile negative să treacă dincolo de pragul criticii admisibile și să atingă nivelul discursului urii[3];
- b) gradul de prejudiciere este mai înalt prin articolele publicate online;
- c) trebuie manifestată o precauție mai mare de către portalurile de știri online, pentru a evita potențialele efecte prejudiciante la adresa drepturilor altora;[4]
- d) companiile de Internet media trebuie să aplice măsuri suplimentare de protecție și prevenire a încălcării drepturilor altora, măsuri ce nu sunt cerute altor tipuri de media (presa scrisă, televiziuni), cum ar fi mecanisme care să permită ștergerea comentariilor ofensatoare sau chiar prevenirea publicării acestora. Aceste mecanisme ar trebui să fie eficiente și în măsură să prevină orice prejudiciu la adresa unei terțe persoane. În speță, ștergerea după o perioadă de 6 săptămâni, de către compania reclamantă, a remarcilor ilegale, a fost considerată o măsură ineficientă din acest punct de vedere. Alte tipuri de mecanisme de protecție ar putea fi cerința înregistrării prealabile a utilizatorilor, monitorizarea comentariilor și asigurarea unei verificări rapide a comentariilor publicate.
Așadar, Curtea a considerat că, în cazul presei online, trebuie să se aplice un grad diferit de protecție, mai crescut decât în cazul presei tradiționale: „o rețea electronică ce deservește milioane de utilizatori din întreaga lume nu este și nu poate fi subiectul aceluiași tip de reglementare și control. Riscul de vătămare ridicat al conținutului și comunicărilor de pe Internet asupra existenței și exercițiului drepturilor omului, în special asupra respectului vieții private, este cu siguranță mai înalt decât cel implicat de presă. De aceea, politicile de reglementare a reproducerii materialelor în presa scrisă, respectiv pe internet, pot să difere”[5].
O altă limitare compatibilă a fost considerată blocarea accesului la site-uri cu conținut care încalcă drepturile de autor. De exemplu, în cauza Akdeniz c. Turciei (2014), Curtea a declarat cererea inadmisibilă pentru lipsa calității de victimă, în condițiile în care site-urile care fuseseră blocate distribuiau materiale cu încălcarea legii. Așadar, persoanele al căror acces fusese blocat nu se puteau considera victime ale încălcării dreptului de a primi informații.
b) Limitări incompatibile cu art. 10
Au existat însă și situații în care limitările libertății de exprimare pe Internet au fost considerate contrare art. 10. De exemplu, în Editorial Board of Pravoye Delo ș.a. c. Ucrainei (2011), o publicație aparținând societății reclamante și redactorul-șef fuseseră acționați în instanță pentru calomnie, ca urmare a publicării unei scrisori descărcate de pe internet, prin care se afirma că unii demnitari locali erau corupți și că aveau legături cu șefi ai lumii interlope locale. Instanțele locale au obligat reclamanții la plata unei amenzi și la publicarea de scuze. Curtea Europeană a constatat că obligarea redactorului-șef la publicarea de scuze nu era prevăzută de legea internă, așadar, a reprezentat o violare a libertății de exprimare din cauza neîndeplinirii uneia dintre condițiile cerute de art. 10 § 2. Hotărârea este importantă deoarece Curtea a statuat că, „având în vedere rolul pe care internetul îl are în contextul profesional al media și importanța sa pentru libertatea de exprimare în general (…) absența unui cadru legal suficient pentru a asigura folosirea de către jurnaliști a informației obținute online, fără teama de sancțiuni, aduce grave prejudicii exercițiului unei funcții vitale a presei – aceea de „câine de pază” public. În cauza Haldimann c. Elveției (2015), condamnarea unor jurnaliști pentru înregistrarea cu camera ascunsă și apoi transmiterea unui interviu, ca parte a unei emisiuni televizate, a constituit o ingerință disproporționată în exercițiul libertății de exprimare prin presă, în interesul public.
O situație interesantă, din punctul de vedere al restrângerii libertății de exprimare și, în același timp, foarte frecvent întâlnită, este cea a distribuirii, în conținutul unor articole online, a hyperlink-urilor către alte materiale de presă. Cauza de referință este Magyar Jeti Zrt. c. Ungariei (2018, definitivă în 2019), care viza sancționarea companiei de presă reclamante pentru diseminare, prin intermediul unui hyperlink, a unui interviu considerat defăimător la adresa unei terțe persoane. Această stare de fapt a servit Curții Europene drept ocazie pentru a-și dezvolta jurisprudența pe terenul libertății de exprimare pe Internet și pentru a clarifica aspecte legate de diversele forme în care această exprimare are loc, spre deosebire de modalitățile de exprimare din presa scrisă. În primul rând, Curtea a reiterat importanța site-urilor Internet în cadrul mai larg al exercitării libertății de exprimare, accentuând faptul că Internetul, în general, joacă un rol extrem de important în lărgirea accesului publicului la informație, datorită imensei capacități de stocare și comunicare, dar și accesibilității acestor informații.[6] Cu toate acestea, Curtea a reamintit și faptul că, proporțional cu aceste avantaje, riscul de vătămare a unor drepturi și interese este cu mult mai mare în cazul publicațiilor online. De aceea, „îndatoririle și responsabilitățile” prevăzute de art. 10 în sarcina creatorilor de conținut online sunt cu mult mai extinse decât în cazul mediilor de comunicare clasice, inclusiv în privința conținutului generat de utilizatori: „Cauza de față are ca obiect „îndatoririle și responsabilitățile” unui portal de știri Internet (…) în situația specială în care un articol online include un hyperlink care duce la conținut disponibil pe Internet, care ulterior a fost considerat defăimător. În cauză, instanțele interne au decis că postarea unui astfel de hyperlink se califică automat ca publicație cu caracter defăimător, ceea ce a antrenat răspunderea jurnalistului și a portalului de știri condus de compania reclamantă.” Așadar, Curtea a fost chemată să se pronunțe dată această ingerință în libertatea de exprimare a fost necesară într-o societate democratică. În acest scop, Curtea a analizat rolul și funcțiile hyperlink-urilor în presa online: acela de a direcționa cititorul spre alte pagini și resurse, „pentru a permite utilizatorilor să navigheze la și de la materiale diferite, într-o rețea caracterizată prin disponibilitatea unei imense cantități de informație”. Curtea a diferențiat hyperlink-urile de celelalte diseminări de informație prin faptul că persoana care distribuie un hyperlink nu controlează conținutul site-ului web spre care duce link-ul în cauză și care poate fi chiar schimbat după crearea link-ului. De aceea, în speță, „Curtea nu poate fi de acord cu opinia instanțelor naționale în sensul de a echivala simpla postare a lui hyperlink cu «diseminarea de informații defăimătoare», antrenând în mod automat responsabilitatea pentru conținutul acestuia”. În demersul său de a determina în ce condiții poate fi antrenată răspunderea individuală într-o astfel de situație, Curtea a identificat mai multe elemente relevante:
- a) dacă jurnalistul a fost de acord sau a susținut conținutul incriminat (din hyperlink);
- b) dacă jurnalistul a reluat conținutul incriminat, fără să fie de acord cu el;
- c) dacă jurnalistul doar a inclus un hyperlink către conținutul incriminat, fără a-l relua și fără a fi de acord cu el;
- d) dacă jurnalistul a cunoscut sau ar fi putut în mod rezonabil să cunoască natura defăimătoare a conținutului incriminat;
- e) dacă jurnalistul a acționat cu bună credință, respectând etica jurnalismului și exercitând diligența necesară într-un jurnalism responsabil.
În speța de față, Curtea a constatat că, în articolul respectiv, exista o simplă mențiune a unui interviu care putea fi găsit pe o platformă online și se includea, de asemenea, un hyperlink de acces la acel interviu, fără comentarii suplimentare și fără alte mențiuni privind conținutul său. Autorul articolului nu a scris că declarațiile conținute în interviu ar fi adevărate și nici nu și-a exprimat aprobarea pentru acestea. „Se poate, așadar, conchide, că articolul incriminat nu reprezintă o aprobare a conținutului din hyperlink, (…) iar jurnalistul ar fi putut în mod rezonabil să presupună că acel conținut către care a oferit acces, deși poate controversat, ar rămâne în sfera criticii admisibile a partidelor politice și, ca atare, nu ar fi ilegal.”. Pornind de la această analiză a caracterului distribuirii informației prin intermediul unui hyperlink, Curtea a constatat că instanțele naționale au impus sancțiuni companiei reclamante fără să aibă motive suficiente și relevante. În consecință, măsurile luate privind restrângerea libertății de exprimare au fost disproporționate, antrenând, astfel, o violare a art. 10.
[1] CEDO, Cengiz ș.a. c. Turciei (2015).
[2] CEDO, Kalda c. Estoniei (2016) și Jankovskis c. Lituaniei (2017).
[3] CEDO, Delfi c. Estoniei (2013).
[4] Ibidem.
[5] CEDO, Editorial Board of Pravoye Delo and Shtekel v. Ukraine (2011).
[6] CEDO, Yildirim c. Turciei, precitată.
Într-o prezentare succintă și bine structurată, cartea Protecția europeană a drepturilor omului, ed. a 6-a, autor Bianca SELEJAN-GUȚAN, (Ed. Hamangiu, 2023) oferă o radiografie destul de precisă și adusă la zi a întregului sistem european de protecție a drepturilor omului.
O carte de acest fel este de un real ajutor nu doar pentru studenți, ci și pentru profesioniștii dreptului (mai ales avocați și magistrați), dar și pentru publicul larg, adică pentru noi, toți cei care suntem beneficiarii finali ai drepturilor și libertăților garantate prin instrumentele și mecanismele de protecție europene. Ca întotdeauna, primul pas către protecția și apărarea oricărui drept îl reprezintă cunoașterea, înțelegerea și revendicarea lui.
Cartea este în curs de apariție (data estimată: 10 martie 2023) și va putea fi achiziționată din Librăriile Hamangiu, dar și online, pe site-ul www.hamangiu.ro.
