Extras din cursul universitar Drept procesual civil. Autor: Mădălina Dinu
Secțiunea 1. Aspecte generale privind procesul civil

1.1. Contestarea drepturilor subiective civile
Drepturile subiective civile și, desigur, obligațiile corelative acestor drepturi, în materie civilă, sunt consacrate de legile de drept substanțial civile – lato sensu. Respectarea acestor drepturi și îndeplinirea obligațiilor corelative, de cele mai multe ori, se realizează, de la sine, beneficiarii acestor norme (persoane fizice sau persoane juridice) conformându-se întocmai preceptelor consacrate de normele de drept substanțial. În acest context, așa cum s-a afirmat în doctrină [1], ne aflăm în ipoteza aplicării necontencioase a dreptului, situație în care nu se pune problema intervenției unei terțe entități (instanță sau alt organ cu activitate jurisdicțională) care să aplice și să impună norma de drept substanțial. De fapt, în realitate, nu ne aflăm chiar în ipoteza unei „aplicări” a dreptului, cât mai ales în situația respectării benevole a regulilor impuse de normele de drept substanțial civile – lato sensu.
În orice societate umană, respectarea de bunăvoie a regulilor consacrate de normele de drept substanțial există și se produce într-o măsură mai mare sau mai mică. Pe de altă parte, această „respectare benevolă” nu trebuie absolutizată sau generalizată, din moment ce societatea umană nu se manifestă într-un spațiu ideal al existenței. Din această cauză, de multe ori, beneficiarii drepturilor recunoscute prin normele juridice, din diferite motive, ajung la diferende care se impun a fi soluționate spre a se restabili normalitatea circuitului civil. Sursele acestor „incidente” sunt multiple: reaua-credință în respectarea legii, necunoașterea normei juridice, uneori ambiguitatea acesteia, interese de ordin social sau economic, etc. Indiferent de sursa acestor situații litigioase, drepturile încălcate se transformă în pretenții [2] care urmează a fi soluționate de către o instanță judecătorească sau un alt organ cu activitate jurisdicțională.
Faptul că în circuitul civil apare un „incident” referitor la nerespectarea unui drept sau neexecutarea unei obligații nu implică, în mod obligatoriu, soluționarea acestui diferend numai în fața instanței de judecată. Astfel, litigiul poate fi tranșat în afara oricărei instanțe de către beneficiarii normei juridice sau, dacă litigiul a fost declanșat, părțile pot pune capăt acestui proces prin modalități convenționale, permise de legislația civilă sau procesual civilă. În acest sens, menționăm, cu titlu de exemplu, următoarele soluții extrajudiciare sau judiciare:
a) Litigiul apărut este soluționat, de către părțile implicate, printr-un compromis tacit. În acest sens, părțile pot face concesii, renunțând mai mult sau mai puțin la pretențiile invocate. În cazul compromisului tacit, restabilirea situației de normalitatea prin respectarea benevolă a normei juridice se produce la voința părților implicate, fără a fi necesară intervenția unei terțe entități care să arbitreze acest diferend;
b) Neînțelegerile dintre părți pot fi tranșate și prin intermediul tranzacției extrajudiciare reglementate de art. 2267 C.civ. [3] În această situație, prin concesii reciproce, părțile preîntâmpină declanșarea unui proces civil. Și în acest caz, utilizarea acestui mijloc de înțelegere este lăsată la latitudinea părților implicate;
c) Conflictele de interese care pot să apară în materia conflictelor de muncă pot fi soluționate, extrajudiciar, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă [4] sau ale Legii nr. 62/2011 a dialogului social [5]. În acest sens, aceste conflicte de interese pot fi supuse concilierii (art. 166-176 din Legea nr. 62/2011), medierii și arbitrajului (art. 26-39 din Legea nr. 168/1999, art. 175-180 din Legea nr. 62/2011). Aceste forme specifice consacrate în materie conflictelor de muncă implică și participarea unei terțe entități implicate în procesul de soluționare a litigiilor: în cazul concilierii – delegatul Ministerului Muncii și al Protecției Sociale, în cazul conflictelor colective de muncă la nivel de grup de unități sau la nivel sectorial, sau al inspectoratului teritorial de muncă, în cazul conflictelor colective de muncă la nivel de unitate; în cazul medierii – mediatorul numit de ministrul muncii și protecției sociale; în cazul arbitrajului – comisia de arbitraj, formată din trei membri (din partea unității, salariaților și din partea ministerului). Părțile pot hotărî, pe întreaga durată a unui conflict colectiv de muncă, ca revendicările formulate să fie supuse Oficiului de Mediere și Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă de pe lângă Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale (art. 179 din Legea nr. 62/2011);
d) Anumite litigii în materie civilă, cu profesioniștii, de familie ori în materie penală pot fi soluționate și prin intermediul medierii, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator [6]. Această modalitate de soluționare este facultativă (art. 1), implică participarea unei terțe persoane specializate în calitate de mediator care urmează să faciliteze negocierile dintre părți și să le sprijine pentru soluționarea conflictului și poate fi uzitată înainte de declanșarea procedurii judiciare sau chiar după sesizarea instanței de judecată [art. 2 alin. (1)];
e) În situația în care litigiul a fost declanșat, prin sesizarea instanței de judecată competente, în conformitate cu dispozițiile procedurale în materie, judecătorul cauzei are obligația ca, pe tot parcursul procesului civil, să încerce împăcarea părților, în conformitate cu art. 21 alin. (2) C.proc.civ. [7] Această obligație de a încerca soluționarea litigiului, pe cale amiabilă, se aplică în toate etapele și în toate fazele procesului civil. Dacă părțile ajung la o înțelegere în acest sens, litigiul se va finaliza prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești de expedient, în condițiile art. 440 C.proc.civ. [8] Însă, pentru a se finaliza procesul, prin împăcarea părților, nu este neapărat nevoie de manifestarea rolului activ al judecătorului, reclamantul și pârâtul putând avea singuri inițiativa unei înțelegeri cu privire la obiectul judecății, inițiativă care se poate concretiza prin perfectarea unei tranzacții judiciare și pronunțarea unei hotărâri judecătorești în condițiile art. 438-441 C.proc.civ. Aceste modalități de stingere a conflictelor, deși au la bază voința părților, totuși impun în mod obligatoriu „intermedierea judecătorului” și pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens;
f) Există și alte modalități de finalizare a litigiilor civile (în afară de metoda propriu-zisă de soluționare a diferendului potrivit procedurii de drept comun, prin judecarea efectivă a cererii de către justiția statală și pronunțarea hotărârii judecătorești), cum ar fi: împăcarea soților în cazul procedurii divorțului (art. 925 C.proc.civ.), renunțarea la judecată (art. 406-407 C.proc.civ.) sau renunțarea la dreptul pretins, în conformitate cu art. 408-410 C.proc.civ., sau soluționarea conflictelor prin intermediul arbitrajului, reglementat de art. 541-621 C.proc.civ.
Concluzionând, putem afirma că pot exista mai multe „trepte” de soluționare a conflictelor (litigiilor) civile, astfel:
(i) Drepturile civile și obligațiile corelative, consacrate legal, sunt recunoscute, exercitate și protejate benevol de către beneficiarii acestora. Prin urmare, la acest moment nici nu se pune problema existenței unui litigiu propriu-zis;
(ii) Dacă drepturile civile sunt nesocotite și obligațiile corelative nu sunt executate se poate naște un litigiu care poate fi soluționat chiar de către părțile implicate, fără a fi necesară intervenția altei entități statale sau nestatale, sau uneori cu intervenția acesteia (compromis tacit, împăcare extrajudiciară, tranzacție extrajudiciară, medierea în anumite cazuri, conciliere, arbitraj etc.);
(iii) Dacă totuși litigiul a fost declanșat și, pe cale de consecință, este sesizată instanța de judecată, există posibilitatea pentru părțile litigante să tranșeze litigiul prin intermediul instanței de judecată (dar nu prin parcurgerea procedurii de drept comun cu privire la soluționarea litigiului), utilizând mijloacele prevăzute de legislația procesual civilă: împăcarea, renunțarea la drept sau la judecată, tranzacția judiciară;
(iv) În ipoteza în care aceste modalități nu dau rezultate, litigiul se va soluționa, pe cale judiciară, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești supusă termenelor și căilor de atac prevăzute de lege. Această hotărâre judecătorească tranșează litigiul dintre părți, impunându-se acestora sub autoritatea de lucru judecat și devenind, de regulă, după îndeplinirea anumitor formalități prevăzute de lege, titlul executoriu pentru partea care a câștigat procesul. În această fază se realizează o recunoaștere în drept a pretenției deduse judecății;
(v) Dacă hotărârea judecătorească astfel obținută nu este pusă în aplicare de bunăvoie de către persoana obligată prin aceasta, atunci partea care a câștigat procesul va putea recurge la organele abilitate de lege (organul de executare și instanța judecătorească) pentru a pune în executare silită această hotărâre. După finalizarea executării silite se va realiza și o recunoaștere efectivă, în fapt, a pretenției invocate în fața instanței de judecată.

1.2. Actul jurisdicțional

Soluționarea litigiilor civile, lato sensu, impune, în mod necesar, existența unei activități caracteristice acestui domeniu, și anume activitatea de judecată – specifică, de regulă, judecătorului de la instanțele de fond sau de la instanțele superioare, acesta fiind, de altfel, și exponentul autorității judecătorești. În acest sens, și Constituția României consacră, în art. 126 alin. (1), faptul că justiția se realizează de către Înalta Curte de Casație și Justiție și de către celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege.
Această activitate de judecată realizată de către judecător are o specificitate anume, generată mai ales de poziția, atribuțiile și finalitatea urmărită de justiție, într-o societate democratică. Din această cauză și prin prisma separației puterilor în stat, activitatea judecătorului se diferențiază, în mod firesc, de activitatea puterii legiuitoare (competentă în materie de acte normative) și de activitatea puterii executive (cu atribuții în domeniul emiterii actelor administrative).

În doctrină [9] s-a subliniat faptul că în sfera de activitate a judecătorului (cu privire la funcția de a judeca) s-ar integra trei componente:
a) Judecătorul poate soluționa cereri cu caracter contencios, sens în care „spune dreptul” (jurisidictio);
b) Judecătorul este abilitat prin lege să ordone punerea în aplicare a hotărârilor pe care le pronunță (imperium);
c) Judecătorul se pronunță în proceduri necontencioase (art. 527 C.proc.civ.) [10], poate lua act de tranzacția părților sau de alte acte de dispoziție procesuală a acestora sau poate lua măsuri de bună administrare a justiției.
Având în vedere aceste componente, s-a pus întrebarea firească prin ce fel de acte se finalizează activitatea de judecată și care ar fi specificul acestora. În doctrina franceză [11], pentru a se defini actul specific pe care îl pronunță judecătorul, s-a propus termenul de „act jurisdicțional” – adică acela prin care judecătorul spune dreptul.
Totuși, având în vedere definiția dată în doctrina franceză, pentru motivele pe care le vom detalia în continuare, s-ar impune ca termenul de „act jurisdicțional” să fie acceptat pentru toate cele trei componente specifice activității de judecată, deci atât în ipoteza în care judecătorul se pronunță în proceduri contencioase, cât și atunci când soluționează cereri cu caracter necontencios, ia măsuri de bună administrare a justiției sau cenzurează acte de dispoziție procesuală a părților litigante.

Astfel, pentru a se putea defini actul jurisdicțional și a se contura trăsăturile acestuia, în doctrină [12] s-au analizat asemănările și deosebirile între actele jurisdicționale și cele normative, propunându-se în acest sens, trei criterii de delimitare: criteriul formal, criteriul funcțional și criteriul organic.

(i) Criteriul formal
a) Actul pronunțat de judecător produce, de regulă, efecte relative cu privire la părțile litigante; prin urmare, judecătorul, atunci când soluționează un litigiu, se va pronunța numai în aceea cauză, „tranșând” litigiul între reclamant și pârât, sens în care devine firesc și efectul relativ al hotărârii judecătorești. În acest sens, actul pronunțat de către judecător se diferențiază de actul normativ care are un caracter general și abstract;
b) În momentul în care judecătorul este chemat să se pronunțe într-un litigiu, în general, există deja o stare anterioară conflictuală, de încălcare a unor drepturi sau interese legitime. Astfel, prin decizia sa, la situația conflictuală de fapt anterioară, judecătorul aplică legea și soluționează cauza respectivă. Cu alte cuvinte, de regulă, activitatea judecătorului este condiționată de starea conflictuală anterioară sesizării sale. Această caracteristică a activității judecătorului delimitează actul jurisdicțional de actul normativ sau actul administrativ care nu presupun, de regulă, necesitatea unei situații contencioase anterioare emiterii;
c) Activitatea de judecată, cu unele excepții, se derulează numai la cererea persoanei interesate în declanșarea unui proces civil, în procedura civilă, un rol important fiind ocupat de principiul disponibilității [art. 9 alin. (1) și (2) C.proc.civ.] [13]. În acest sens, judecătorii se vor pronunța în cauza în care au fost învestiți, de părți și numai cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată cu care au fost sesizați [art. 22 alin. (6) C.proc.civ.] [14]. În schimb, puterea legiuitoare sau executivă acționează, de regulă, din oficiu, spontan, nefiind nevoie de o sesizare prealabilă și, uneori, la cerere;
d) De regulă, în activitatea de judecată, judecătorul pronunță o hotărâre judecătorească, rezultat al etapei deliberării și pronunțării, care trebuie să îndeplinească unele condiții de fond și formă. Astfel, deliberarea și pronunțarea se realizează în conformitate cu art. 395-405 C.proc.civ., iar cuprinsul hotărârii trebuie să respectele cerințele impuse de art. 425 C.proc.civ. De asemenea, hotărârea trebuie pronunțată, în ședință publică, la locul unde s-au desfășurat dezbaterile, de către președinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând și calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii sau se poate pronunța prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform prevederilor art. 402 C.proc.civ. Spre deosebire de actul jurisdicțional, actul administrativ nu trebuie să îmbrace în mod obligatoriu o anumită formă sau să fie emis după o procedură predeterminată.

(ii) Criteriul funcțional
a) În activitatea de judecată, judecătorul se supune numai legii. Acest principiu are și o consacrare constituțională, în art. 124 alin. (3) din Constituție menționându-se faptul că „judecătorii sunt independenți și supun numai legii”. Prin urmare, atunci când soluționează o cerere de chemare în judecată, judecătorul nu creează dreptul, ci „spune dreptul”, adică aplică textul de lege la o situație de fapt litigioasă, preexistentă, restabilind astfel ordinea de drept încălcată;
b) Spre deosebire de actele normative sau administrative, actul judecătorului se bucură de o caracteristică care îl singularizează și, anume, autoritatea de lucru judecat; așadar, odată ce judecătorul a tranșat un litigiu, pronunțând o hotărâre, problema soluționată nu mai poate face obiectul unei noi cereri între același părți ( art. 430 C.proc.civ.) [15].

(iii) Criteriul organic
a) Așa cum am menționat anterior, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Însă, pe lângă principiul independenței judecătorilor, Constituția României consacră și principiul independenței instanțelor de judecată, așa cum rezultă din art. 124 și din art. 133 alin. (1) – „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”;
b) Actul pronunțat de judecător poate fi cenzurat doar de către instanțele de judecată, prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare, în condițiile restrictive prevăzute de lege sau de Constituție [16];
c) Actul pronunțat de către judecător poate fi rezultatul deliberării într-un complet de un sigur judecător sau într-un un complet colegial (de doi sau trei judecători, în cazul apelului sau al recursului, de exemplu). Respectarea acestui principiu al colegialității vine să întărească garanția independenței și imparțialității judecătorilor.
Analizând toate aceste trei criterii de delimitare, în doctrină [17] s-au propus mai multe caracteristici specifice actului jurisdicțional, din care reținem:
– este emis în scopul soluționării unui litigiu, în cadrul funcției jurisdicționale a statului;
– emiterea se face cu respectarea principiului independenței și inamovibilității;
– se face cu respectarea unei anumite proceduri prevăzute expres de lege;
– cu respectarea condițiilor impuse de lege, actul jurisdicțional dobândește autoritate de lucru judecat.

1.3. Definirea procesului civil

Procesul civil a fost definit în doctrină [18] ca fiind „activitatea desfășurată de către instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii, conform procedurilor prevăzute de lege”.

1.4. Fazele și etapele procesului civil

Din definiția dată procesului civil, rezultă că acesta presupune, de regulă, două faze – judecata (I) și executarea silită (II) – și patru etape – (i) etapa scrisă, (ii) etapa cercetării judecătorești, (iii) etapa dezbaterilor; (iv) etapa deliberării și pronunțării hotărârii.
(I) Judecata
Sesizarea instanței de judecată, de către reclamant, prin intermediul cererii de chemare în judecată declanșează faza judecății care se va finaliza prin rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în respectivul litigiu.
Intervalul cuprins între momentul sesizării și momentul pronunțării hotărârii definitive este partajat pe mai multe etape, astfel:
(i) etapa scrisă – părțile își comunică reciproc pretențiile, propun probe, stabilesc cadrul procesual;
(ii) etapa cercetării judecătorești – conform dispozițiilor art. 237 alin. (2) C.proc.civ., în cadrul acestei etape, instanța poate: să soluționeze excepțiile procesuale; să examineze cererile de intervenție formulate de părți sau de terțe persoane, în condițiile legii; să analizeze fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul; să constate care dintre pretenții sunt recunoscute și care sunt contestate; să dispună, la cerere, în condițiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situații de fapt, în cazul în care aceste măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte, potrivit art. 203; să ia act de renunțarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacția părților; să încuviințeze probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și pe care le va administra în condițiile legii; să decidă în legătură cu orice alte cereri; să îndeplinească orice alt act de procedură necesar soluționării cauzei;
(iii) etapa dezbaterilor – părțile susțin pretențiile invocate prin cererile lor, formulează apărări și concluzii;
(iv) etapa deliberării și pronunțării hotărârii – judecătorul analizează probele și aplică legea, soluționând litigiul cu care a fost învestit.
După pronunțarea și comunicarea hotărârii primei instanțe, ca regulă, partea nemulțumită de soluția dată poate exercita căile de atac prevăzute de lege – ordinare (apelul) sau extraordinare (recursul, contestația în anulare, revizuirea) –, declanșând astfel controlul judiciar asupra hotărârii atacate.

(II) Executarea silită
Această fază, de regulă, este declanșată, de regulă, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești în respectiva cauză și implică existența a două condiții:
a) să fie vorba de o hotărâre susceptibilă de executare silită [19] sau de un alt titlu executoriu și
b) debitorul să nu își execute de bunăvoie obligația.

*

Cu privire la aceste etape și faze de derulare a procesului civil, menționăm următoarele:
a) Faza judecății nu parcurge, uneori, toate etapele (scrisă, cercetarea judecătorească, dezbateri, deliberare, pronunțare, căi de atac). De exemplu, poate să lipsească etapa dezbaterilor, în ipoteza în care reclamantul renunță la drept sau la judecată, sau etapa deliberării dacă litigiul se stinge prin tranzacția părților. De asemenea, dacă părțile sunt mulțumite de soluția dată în hotărârea pronunțată, nu este obligatorie exercitarea unor căi de atac ordinare sau extraordinare;
b) Faza executării silite poate să lipsească în întregime din angrenajul procesului civil. Obligațiile stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă pot fi executate și de bunăvoie de către debitor, sens în care executarea silită nu se mai declanșează. De asemenea, creditorul, în virtutea principiului disponibilității, poate renunța la executarea silită a unei hotărâri judecătorești;
c) Sunt situații în care faza judecății nu există în totalitate, spre exemplu, în contextul în care se pune în executare silită un titlu executoriu, recunoscut ca atare de lege (de exemplu, un înscris autentificat de notarul public care conține o creanță certă, lichidă și exigibilă și care la scadență constituie titlu executoriu).

Drept-procesual-civil_b

[1] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Național, București, 1996, p. 8.
[2] A se vedea E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă, București, 1932, p. 106.
[3] Conform dispozițiilor art. 2267 alin. (1) C.civ.: „Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă”.
[4] M. Of. nr. 582 din 29 noiembrie 1999, cu ultimele modificări și completări aduse.
[5] Republicată în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012, cu ultimele modificări și completări aduse.
[6] M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006, cu ultimele modificări și completări aduse.
[7]
Conform art. 21 alin. (1) C.proc.civ., „judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale”, iar potrivit alin. (2), „în tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii”.
[8] Art. 440 C.proc.civ.: „Hotărârea care consfințește tranzacția intervenită între părți poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanța ierarhic superioară”.
[9] V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 27.
[10] Art. 527 C.proc.civ.: „Cererile pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare”, sunt supuse procedurii necontencioase.
[11] R. Perrot, Institution judiciaries, 4 edition, Ed. Montchrestien, Paris, 1992, p. 519 apud V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 27.
[12] V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 28.
[13] Conform dispozițiilor art. 9 alin. (1) și (2) C.proc.civ: „(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”.
[14] Conform dispozițiilor art. 22 alin. (6) C.proc.civ.: „Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
[15] Conform dispozițiilor art. 430 alin. (1) C.proc.civ.: „Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată”.
[16] Art. 129 din Constituție: „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.
[17] I. Deleanu, Procedura civilă, vol. I, Ed. Servo Sat, Arad, 2004, p. 249-250.
[18] V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 148.
[19] Spre exemplu, nu sunt susceptibile de executare silită hotărârile pronunțate în cauzele având ca obiect cererile în constatare.

Please follow and like us: