Articole juridice, Blog Juridic, Carti juridice, Drept penal si procesual penal, Jurisprudenta, Noutati editoriale, Spete juridice, Stiri juridice

Aspecte importante despre antijuridicitate și caracterul nejustificat al faptei

Like & Share

Blogul juridic Hamangiu isi propune sa ajunga la cititorii sai cu cele mai interesante articole juridice, spete rezolvate, mici si interesante extrase din lucrarile publicate recent, analize si comentarii, interviuri juridice care sunt menite sa ofere cat mai multa lumina in diverse materii ale dreptului.

Va oferim astazi un scurt extras din lucrarea „Cauzele speciale de nepedepsire si cauzele speciale de reducere a pedepsei”.

La elaborarea acestei lucrari a fost avut in vedere stadiul legislativ de pana la data de 12.11.2012, inclusiv, asa cum se prezenta acesta fie sub aspect de lege lata, fie sub aspect de lege ferenda. Publicarea lucrarii, in anul 2022, in forma de la data sustinerii publice, se realizeaza inclusiv in scopul indeplinirii cerintelor stabilite prin Ordinul nr. 6129/2016 al Ministrului Educatiei Nationale si Cercetarii Stiintifice privind aprobarea standardelor minimale necesare si obligatorii pentru conferirea titlurilor didactice din invatamantul superior, a gradelor profesionale de cercetare-dezvoltare, a calitatii de conducator de doctorat si a atestatului de abilitare.

Despre autor

Mihai Dunea este lector universitar in cadrul Facultatii de Drept a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, autor si co‑autor a peste 40 de articole/studii si carti in domeniul dreptului penal

Cauzele speciale de nepedepsire si cauzele speciale de reducere a pedepsei autor Mihai Dunea

Iata mai jos extrasul din lucrarea „Cauzele speciale de nepedepsire si cauzele speciale de reducere a pedepsei”, cu privire la antijuridicitate si caracterul nejustificat al faptei:

„II.2.2.B.2. Cu privire la antijuridicitate, la caracterul nejustificat al faptei (sintetic descrisă drept o trăsătură generală a infracţiunii prin care se constată dacă fapta contravine ordinii juridice[1]) şi la materia cauzelor justificative, este de observat că departe de a presupune o gamă complet nouă de împrejurări care să conducă la excluderea infracţiunii (aşa cum poate ar sugera‑o denumirea), aceasta cuprinde în cadrul său (şi) cauze cu care practica şi teoria din ţara noastră sunt profund familiarizate, anume starea de legitimă apărare şi starea de necesitate, cărora li se adaugă, sub variate modalităţi de exprimare, ordinul sau permisiunea legii[2], comanda autorităţii legitime, respectiv consimţământul victimei.

Ceea ce se modifică într‑o astfel de perspectivă de abordare a materiei cauzelor de excludere a infracţiunii, spre deosebire de viziunea exprimată de legiuitorul penal din 1968, este în special temeiul în virtutea căruia aceste instituţii urmează a îşi produce efectul (împiedicarea convertirii juridice a faptei obiectiv comise, în infracţiune): în loc de suprimarea prioritară a vinovăţiei, ele vor acţiona direct asupra aprecierii legale, de ansamblu, drept ilicit, a comportamentului manifestat în exterior de o persoană care se găseşte într‑o anumită conjunctură excepţională, în considerarea căreia legiuitorul predetermină absenţa posibilităţii de calificare a conduitei ca fiind contrară dreptului, chiar dacă aceasta ar fi judecata obişnuită care s‑ar face cu privire la acel tip de faptă, în prezenţa unor condiţii de acţiune normale.

Cu alte cuvinte, deşi acesta comite o faptă tipică (manifestarea concretă fiind corespunzătoare descrierii‑tip a faptei, pe care a realizat‑o legiuitorul în norma de incriminare), cu vinovăţie (în forma cerută de lege pentru existenţa respectivei infracţiuni)[3] totuşi în împrejurările concrete în care s‑a reţinut comiterea acesteia, legea acordă permisiunea adoptării comportamentului în mod normal interzis, astfel încât se poate aprecia că acesta devine (în acel context particular) dacă nu licit[4], cel puţin nu ilicit, dispărând practic contrarietatea conduitei şi a rezultatului acesteia faţă de sistemul de drept, în ansamblu.

Conform acestei viziuni, tipicitatea nu reprezintă decât un indiciu cu privire la antijuridicitate; aceasta trebuie însă constatată separat, deoarece sistemul de drept reprezintă un tot unitar, iar norma penală nu ar putea să conducă la sancţionarea unui comportament care este justificat într‑o viziune panoramică, de ansamblu[5].

În esenţa sa, teoria nu este complet inovatoare în peisajul literaturii de specialitate româneşti; astfel, chiar în contextul legislaţiei actuale, au existat opinii care au evidenţiat de mai mult timp faptul că legitima apărare şi starea de necesitate reprezintă instituţii care prezintă o serie de particularităţi în raport de celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Fără a se nega complet temeiul care determină efectul lor de excludere a infracţiunii (lipsa vinovăţiei), s‑a arătat că în cazul acestora pare a fi mai degrabă vorba despre o alterare (iar nu de o suprimare) a factorilor ce stau la baza vinovăţiei – factorul intelectiv, respectiv factorul volitiv –, alterare care se datorează, în esenţă, unei adevărate constrângeri exercitate asupra psihicului făptuitorului de către contextul în prezenţa căruia acesta acţionează.

Cu alte cuvinte, forma de vinovăţie cerută de lege pentru verificarea conţinutului constitutiv pe latura subiectivă a infracţiunii determinate, avute în vedere într‑un oarecare caz concret, pare a se configura (de exemplu, agentul prevede că lovirea unei fiinţe umane cu un ciomag, cu intensitate, în treimea superioară a trunchiului, poate fi fatală şi realizează voit acţiunea de lovire, urmărind sau acceptând producerea acestui rezultat), dar constrângerea psihică exercitată de circumstanţele în care se desfăşoară această acţiune desfiinţează însăşi vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, prin aceea că anulează o condiţie preexistentă fără de care nu poate exista vinovăţie penală, respectiv libertatea de hotărâre (în exemplul indicat, acţiunea agentului poate să fi fost impusă în mod absolut necesar pentru a se salva pe sine sau pe altul de la un atac direct, material, imediat şi injust, care punea în pericol grav persoana celui atacat).

 

[1] V. Păvăleanu, Drept penal general: conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 113.
[2] Cauza mai este denumită şi sub variante ale formulei exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii. [3] Precizarea este necesară pentru acoperirea variantei interpretative în care conţinutul subiectiv al incriminării nu este apreciat a reprezenta o parte componentă a conceptului de tipicitate (care ar acoperi, într-o astfel de opinie, numai aspectul concordanţei dintre materialitatea obiectivă a faptei comise în realitatea înconjurătoare şi descrierea efectuată de legiuitor în cuprinsul unui anumit text de incriminare). [4] Transformarea atât de radicală a modului de raportare prin limbaj la un comportament de regulă interzis sub sancţiune penală, astfel încât acesta să ajungă a fi denumit chiar „licit” ar putea fi considerată ideologic incorectă de către unii destinatari ai mesajului, în pofida încercărilor de a limita impactul prin precizarea „licit din perspectivă penală”. Drept urmare, deşi apare ca o construcţie oarecum nefericită din punct de vedere lingvistic (implicând o dublă negaţie care conduce la neutralizarea logică reciprocă a elementelor negatorii, astfel încât încarcă inutil exprimarea), credem că în contextul utilizat, noţiunea de „non-ilicit” tinde a garanta mai eficient atingerea scopurilor comunicaţionale stabilite. [5] Fl. Streteanu, op. cit., p. 330-331.”

Lucrarea „Cauzele speciale de nepedepsire si cauzele speciale de reducere a pedepsei” se poate comanda aici. 

Vă invităm să urmariti Blogul Juridic Hamangiu pentru și mai multe articole cu si despre cărți de drept esențiale in biblioteca tuturor profesionștilor, practicienilor, teoreticienilor, studenților și nu numai! 

Like & Share

S-ar putea să te intereseze și