Asa cum v-am obisnuit, in cadrul acestui blog juridic oferim subiecte de interes pentru numerosi practicieni si teoreticieni ai dreptului. Oferim spete juridice, jurisprudenta, spete rezolvate, articole juridice de interes, stiri despre conferinte si alte evenimente precum si analize, comentarii si doctrina. Ne dorim sa strangem intr-un singur loc informatii juridice de cea mai buna calitate pentru studenti, masteranzi, practicieni si profesionistii dreptului care doresc sa cunoasca mai aproape cartile juridice ale Editurii Hamangiu, precum si evenimentele la care invitati sunt lectori de top, cadre didactice si experti din domenii de referinta cu impact major.
Va oferim astazi un scurt extras din lucrarea
La elaborarea acestei lucrari a fost avut in vedere stadiul legislativ de pana la data de 12.11.2012, inclusiv, asa cum se prezenta acesta fie sub aspect de lege lata, fie sub aspect de lege ferenda. Publicarea lucrarii, in anul 2022, in forma de la data sustinerii publice, se realizeaza inclusiv in scopul indeplinirii cerintelor stabilite prin Ordinul nr. 6129/2016 al Ministrului Educatiei Nationale si Cercetarii Stiintifice privind aprobarea standardelor minimale necesare si obligatorii pentru conferirea titlurilor didactice din invatamantul superior, a gradelor profesionale de cercetare-dezvoltare, a calitatii de conducator de doctorat si a atestatului de abilitare.
Despre autor
Mihai Dunea este lector universitar in cadrul Facultatii de Drept a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, autor si co‑autor a peste 40 de articole/studii si carti in domeniul dreptului penal
„Consideraţii generale privind ansamblul cauzelor aplicabile asupra instituţiilor fundamentale de drept penal
II.2. Cauzele care exclud infracţiunea
II.2.1. Pentru a stabili cadrul de referinţă al categoriei abordate, precizăm că instituţiile generic descrise sub această denumire reprezintă stări, situaţii, împrejurări, prevăzute de legiuitor, sub imperiul cărora fapta concret săvârşită nu constituie infracţiune, deşi ea se dovedeşte a fi prevăzută de legea penală. Deoarece instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt concepute într‑o structură de tip ierarhic, influenţa unor cauze la nivelul uneia produce implicit efecte şi la nivelurile subsecvente; astfel, fapta neconstituind infracţiune, pe cale de consecinţă, este exclusă şi răspunderea penală, deci şi pedeapsa.
Se observă, ca atare, că intervenţia unei cauze de excludere a infracţiunii produce, mijlocit (indirect) efecte şi în cadrul instituţiilor fundamentale ale răspunderii penale, respectiv sancţiunilor de drept penal, însă acestea sunt efecte derivate din consecinţa sa principală, directă şi nemijlocită, care se manifestă cu predilecţie asupra instituţiei mfundamentale de bază: infracţiunea. Acesta este motivul pentru care, deşi implică şi absenţa răspunderii penale, aşadar şi a pedepsei, o cauză incidentă la acest prim nivel nu poate fi în mod corect denumită doar „cauză de înlăturare a răspunderii penale” ori „cauză de nepedepsire”, căci ea produce un efect suplimentar mult mai important (înlăturarea infracţiunii), pe care cauzele propriu‑zis numite de înlăturare a răspunderii
penale, ori de impunitate, nu îl pot produce. Relaţia dintre acestea este aşadar una de la întreg la parte, cauza de excludere a infracţiunii implicând – în subsidiar – şi efectul
cauzelor subsecvente, pe când reciproca nu este niciodată valabilă!
II.2.2. Cu referire la cauzele care exclud infracţiunea, doctrina realizează în general o clasificare a acestora în funcţie de temeiul datorită căruia fapta ajunge să nu mai constituie o infracţiune. Acţiunea acestor cauze este una orientată spre desfiinţarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. În funcţie de opţiunea normativă sau doctrinară cu privire la aceste trăsături esenţiale, domeniul cauzelor în discuţie poate varia de la o legislaţie la alta (atât „pe orizontală” – în spaţiu, cât şi „pe verticală” – în timp).
II.2.2.A. Plecând de la status‑quo‑ul legislativ de lege lata din România, care impune prin prevedere expresă[1] accepţiunea asupra trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii – anume: pericolul social al faptei[2], vinovăţia, prevederea faptei în legea penală – sfera cauzelor care exclud infracţiunea este configurată de ansamblul cauzelor care suprimă oricare dintre aceste trăsături esenţiale.
II.2.2.A.1. Astfel, drept cauză care exclude infracţiunea prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a pericolului social al faptei indicăm instituţia faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, prevăzută de dispoziţiile art. 181 C. pen. 1968. Uneori, prin dispoziţii speciale exprese, incidenţa acestei cauze generale de excludere a infracţiunii este principial şi în abstract limitată în raport de anumite categorii de fapte incriminate, astfel cum este cazul în ipoteza infracţiunilor reglementate de Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic[3] ori de Codul silvic[4] (Legea nr. 46/2008).
În această categorie mai sunt uneori indicate, de către o parte a doctrinei[5], o serie de alte instituţii care au rolul de a goli de conţinut ilicit penal o serie de activităţi care, în mod obişnuit, reprezintă fapte incriminate, dar care nu cunosc o reglementare unitară la nivelul normelor penale generale privitoare la cauzele de excludere a infracţiunii. În principiu, aceste situaţii sunt cuprinse în alte reglementări (inclusiv în noua reglementare penală generală din România – Legea nr. 286/2009) în categoria cauzelor justificative,
exprimate drept: ordinul legii, comanda autorităţii legitime, exercitarea unui drept, îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul victimei. Avem în vedere prevederi precum: – excluderea infracţiunii ca urmare a unor reglementări permisive exprese ale legii, care, în anumite condiţii, îngăduie sau chiar impune efectuarea unor activităţi care sunt, de regulă, interzise sub sancţiune penală: privare de libertate a unei persoane prin unele măsuri preventive dispuse în timpul instrumentării unei cauze penale ori ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, ori altfel de atingeri aduse unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, precum inviolabilitatea domiciliului – avem în vedere cazurile de efectuare a percheziţiei domiciliare – ori inviolabilitatea persoanei – cu referire la percheziţia corporală ori la actele agresive impuse, uneori, de particularităţile arestării unei persoane;– admiterea implicită a comiterii unor fapte, de regulă, incriminate, prin reglementarea legală a domeniilor care implică în mod necesar asemenea fapte şi impunerea unor limite în cadrul cărora acestea sunt apreciate drept licite (cazul violenţelor inerente anumitor sporturi ori activităţii medicale de chirurgie);– uneori, în această categorie sunt indicate şi ipotezele de comitere în alte condiţii subiective a unor fapte prevăzute de legea penală doar în considerarea anumitor mobiluri, scopuri sau forme ale vinovăţiei;– de asemenea, sunt amintite de unii autori, în aceeaşi categorie, cazurile de săvârşire a unor fapte rămase la stadiul de tentativă, în raport de activităţi incriminate care, deşi cunosc posibilitatea existenţei tentativei, nu cunosc prevederea expresă a caracterului penal al acesteia.
[1] Potrivit art. 17 alin. (1) C. pen. 1968 (cu denumirea marginală „Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”), se stabileşte că „Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
[2] Pericolul social al faptei, fiind o noţiune a cărei existenţă poate fi suprinsă atât la un nivel abstract (în cadrul stadiului legislativ de referinţă), cât şi la un nivel concret (în cadrul stadiului judiciar de referinţă), reiese din exprimarea legiuitorului, din norma avută în vedere, că referirea la noţiunea de pericol social, în cadrul articolului care defineşte infracţiunea şi trăsăturile esenţiale ale acesteia, are în vedere dimensiunea concretă a conceptului de pericol social, aceea abstractă fiind cuprinsă în referirea la o altă trăsătură esenţială a infracţiunii, anume: prevederea faptei în legea penală. Într-adevăr, niciun tip de conduită faptică nu va fi descrisă de legiuitorul penal într-o normă de incriminare, decât în măsura în care se va aprecia (în perioada pre-legislativă) că aceasta prezintă în abstract un grad suficient de ridicat de pericol social pentru a se impune combaterea sa (prin reprimare şi prevenţie) prin mijloace atât de intense pe cât sunt acelea implicate de ramura dreptului penal, nefiind suficientă interzicerea şi sancţionarea lor (doar) prin intermediul unor alte ramuri de drept. Odată prevăzută de legea penală o asemenea categorie de fapte, se apreciază ca întrunită condiţia existenţei trăsăturii esenţiale a pericolului social abstract. Ulterior, săvârşindu-se o astfel de faptă în realitatea obiectivă, observarea corespondenţei dintre datele concrete şi elementele descrise în norma de incriminare va constitui verificarea întrunirii acestei trăsături esenţiale. Separat de această verificare, potrivit art. 181 C. pen. 1968, urmează a se inspecta şi pericolul social concret pe care îl prezintă fapta propriu-zis comisă. Dacă, în urma acestui examen, se ajunge la concluzia negativă referitoare la incidenţa art. 181 C. pen., reiese că activitatea comisă în mod efectiv prezintă nu doar pericol social abstract, ci îl reproduce pe acesta şi în concret, astfel încât urmează a se reţine ca întrunită şi existenţa acelei trăsături esenţiale indicate prioritar în textul art. 17 alin. (1). Dacă, în plus, se verifică şi existenţa vinovăţiei, fapta efectiv comisă în concret va verifica toate trăsăturile esenţiale pentru a fi categorisită drept infracţiune. [Trebuie precizat faptul că nu avem, propriu-zis, în vedere această ordine de efectuare, în practică, a verificărilor privind întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, deoarece apreciem că succesiunea corectă este aceea în care, după verificarea aspectelor legate de prevederea faptei în legea penală – încadrarea juridică – se vor efectua verificările privind vinovăţia, iar abia mai apoi acelea referitoare la existenţa sau inexistenţa gradului concret de pericol social al infracţiunii, căci concluziile trase din verificarea vinovăţiei pot atrage inutilitatea acestei finale verificări ori pot influenţa decizia ce urmează a fi atinsă în cadrul ei; astfel, trebuie reafirmat faptul că, printre criteriile de evaluare a gradului concret de pericol social al unei fapte, indicate de art. 181 alin. (2) C. pen. 1968, se întâlnesc şi criterii subiective (iar nu doar obiective), printre care şi scopul urmărit, care reprezintă un element direct conexat la problematica vinovăţiei, chiar şi în cazul majoritar al infracţiunilor pentru existenţa cărora nu este esenţială relevarea unui anumit scop].
[3] Legea nr. 407/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 944/2006. Prin Legea nr. 215/2008 (pentru modificarea şi completarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006) – publicată în M. Of. nr. 757/2008 – s-a introdus în Legea nr. 407/2006 art. 461, conform căruia: „Faptele prevăzute la art. 42-45 prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, indiferent de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi de conduita făptuitorului”.
[4] Legea nr. 46/2008 – Codul silvic (publicat în M. Of. nr. 238/2008) prevede, în art. 120 o dispoziţie identică cu aceea cuprinsă la art. 461 din Legea nr. 407/2006, dar cu referire la faptele incriminate în art. 106‑113 din respectivul cod.
[5] În acest sens, a se vedea: C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a VIII-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 171; Fl. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 525-545; C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 231; V. Mirişan, Consideraţii privind unele cauze care înlătură caracterul penal al faptei, Ed. Gil, Zalău, 1996, p. 24.”
