Forța majoră. Clauze abuzive. Survenirea riscului asigurat. Garantarea contractului. Exonerare de plată. Limitarea răspunderii. Practici abuzive. Principiul bunei-credințe. Nulitatea clauzelor. Consumatori. Transparența clauzelor contractuale. Impreviziune. Restrângerea obiectului de activitate. Care sunt combinațiile și mai ales care sunt oare proporțiile în care aceste elemente pot coexista într-un echilibru contractual? Care este reflexia fiecărui element ca individualitate în contractul de asigurare și ce nuanțe imprimă acestuia odată cu aducerea lor în conglomerat? Despre Clauzele abuzive și impreviziunea în contractul de asigurare puteți citi în fragmentul-extras din volumul Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele

Clauzele abuzive în contractul de asigurare

Așa după cum s‑a văzut în cele ce preced, asigurătorii trebuie să‑și elaboreze propriile condiții de asigurare, care, în concret, se vor regăsi în clauzele contractelor de asigurare. Dominați de ideea obținerii de profituri cât mai consis­tente din practicarea comerțului cu asigurări, este posibil ca în contractele pe care le propun spre încheiere să fie inserate anumite clauze abuzive [1].
Clauzele abuzive constituie obiect de reglementare a Legii nr. 193/2000 pri­vind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consuma­tori [2].
Noțiunea de consumator din Legea nr. 193/2000 are aceeași semnificație juridică cu cea din O.G. nr. 85/2004, desemnând orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care încheie un contract în afara activităților autorizate, profesionale sau comerciale.
În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract în­cheiat între profesioniști (asigurători) și consumatori (asigurați) va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt nece­sare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (asiguratului).

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul următor: într‑un contract de asigurare, clauzele neclare sau ambigue se interpretează contra celui care le‑a stipulat, respectiv a asigu­rătorului (I.C.C.J, scom., decnr535 din 2 februarie 2007[3]).

Legea nr. 193/2000 [art. 1 alin. (3)] interzice profesioniștilor (asigurătorilor) stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (asigurații).
În temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul (asiguratul) va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului (asiguratului) și contrar cerințelor bunei‑credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

105. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consu­matorul (asiguratul) dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea asigu­ratului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.
Întrucât societățile de asigurare folosesc contracte standard preformulate, în temeiul art. 5 din Legea nr. 193/2000, asigurătorul are obligația să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care‑l propune spre încheiere.

În concepția Legii nr. 193/2000 (Anexa), pot fi considerate clauze abuzive acele prevederi ale contractului de asigurare care:
a) dau dreptul asigurătorului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de asigurat prin semnarea acestuia;
b) obligă asiguratul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului;
c) obligă asiguratul să‑și îndeplinească obligațiile contractuale chiar și în situațiile în care asigurătorul nu și le‑a îndeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul asigurătorului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al asiguratului, dacă perioada limită la care acesta putea să‑și exprime opțiunea a fost insuficientă;
e) dau dreptul exclusiv asigurătorului să interpreteze clauzele contractuale;
f) restrâng sau anulează dreptul asiguratului să pretindă despăgubiri în cazul în care asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile contractuale;
g) obligă asiguratul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de către asigurător;
h) restrâng sau interzic dreptul asiguratului de a rezilia contractul, în cazul în care asigurătorul nu și‑a îndeplinit obligațiile contractuale;

i) exclud dreptul asiguratului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându‑i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;
j) permit în mod nejustificat impunerea unor restricții în administrarea probelor evidente de care dispune asiguratul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părți din contract;
k) dau dreptul asigurătorului să transfere obligațiile contractuale unei terțe persoane fără acordul asiguratului;
l) interzic asiguratului să compenseze o datorie către asigurător cu o creanță pe care el ar avea‑o asupra asigurătorului;
m) dau dreptul asigurătorului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă același drept și pentru asigurat etc.

106. Clauzele abuzive cuprinse în contractul de asigurare și constatate fie personal de către asigurat, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra asiguratului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul asiguratului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua (art. 6 din Legea nr. 193/2000).

În ceea ce privește protecția consumatorilor, practica judiciară statua faptul că, luând în considerare și dezlegările C.J.U.E., dar și ale Curții Constituționale, se poate reține, în esență, că protecția consumatorilor este de ordine publică, iar sancțiunea aplicată se ridică în cadrul legislației interne la rangul de ordine publică, efectele sancțiunii fiind retroactive, similar regimului juridic al nulității absolute (C‑76/10 Pohotovosts.r.o. vs. IvetaCorckovska, § 50, Curtea Constituțională, Decizia nr. 245/2016, § 65).
Pe lângă faptul că art. 13 din Legea nr. 193/2000 se referă la acțiunile organelor de protecție a consumatorilor, ceea ce nu este cazul în speță, sancțiunea aplicabilă unei clauze abuzive conform ordinii naționale este nulitatea absolută cu întregul său regim juridic, inclusiv imprescriptibilitatea și repunerea părților în situația anterioară. Însuși legiuitorul a ales să menționeze în mod explicit în cuprinsul art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 (în urma completării produse prin Legea nr. 76/2012) că sancțiunea este nulitatea clauzei. Această nulitate nu poate fi decât cea absolută, având în vedere că Directiva nr. 93/13/CEE transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000 urmă­rește protejarea unui interes public. Întrucât dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu instituie norme derogatorii de la regimul de drept comun al nulității absolute, ci chiar face trimitere la acesta, curtea reține că intimatul era îndreptățit să invoce Legea nr. 193/2000, solicitând, urmare a declarării caracterului abuziv al clauzelor, consta­tarea nulității absolute a acestora și, deci, înlăturarea lor din contract. Nu în ultimul rând, dispozițiile Legii nr. 193/2000, respectiv ale art. 6, nu trimit la contracte cu exe­cutare succesivă, fiind evident că între consumatori și profesioniști se încheie inclusiv contracte cu executare unoictu (de exemplu, un contract de vânzare‑cum­părare), contracte care nu sunt excluse din sfera de aplicare a dispozițiilor legale în materia pro­tecției consumatorilor (C.A. Cluj,s. civ., dec. nr. 42 din 17 ianuarie 2020, portal.just.ro).

107. În măsura în care contractul de asigurare nu‑și mai poate produce efec­tele după înlăturarea clauzelor abuzive, asiguratul este îndreptățit să ceară rezi­lie­rea contractului, putând solicita, după caz, și dauneinterese (art. 7 din Legea nr. 193/2000).

Fiind sesizată cu analiza unor clauze pretins abuzive într‑o cauză, instanța a constatat că pârâta a inclus în contractul de asigurare, la pct. 6 (Exclu­deri),următoarea clauză: „în cazul acoperirii riscului de deces din boală, este exclus decesul cauzat sau influențat de afecțiuni, vătămări sau condiții medicale pre‑existente, conform definiției de la pct. 2”, iar la pct. 8 lit. a) a prevăzut obligația asiguratului „de a comunica imediat asigurătorului orice modificare intervenită în legătură cu datele luate în considerare la încheierea contractului, existența altor con­trac­te încheiate cu Asigurătorul care acoperă riscul de deces și orice cauză sau deces din boală încheiate cu Asigurătorul, precum și schimbarea împrejurărilor esențiale privind probabilitatea producerii riscurilor asigurate”, clauze ce au fost considerate de recla­manți abuzive conform Legii nr. 193/2000.
Instanța a statuat că, în mod evident, reclamanții au omis caracterul aleatoriu al acestui contract, iar excluderea prevederilor pct. 6 este în deplină concordanță cu esența contractului de asigurare, care în cazul unor afecțiuni grave preexistente ar înlătura tocmai acest caracter aleatoriu, incert al evenimentului asigurat, respectiv decesul asiguratului. Dacă clauza de excludere de la pct. 6 ar fi înlăturată, persoanele cu afecțiuni foarte grave sau aflate în faze terminale ar putea încheia contracte de asigurare de deces din boală în frauda asiguratorului. Clauza de la pct. 8 lit. a) asigură doar o comunicare corectă a datelor din partea asiguratului, pentru o apreciere obiec­tivă a evenimentelor asigurate și nu acordă pârâtei posibilitatea de a modifica unila­teral contractul de asigurare, aspect ce nu este prevăzut în condițiile speciale, fiind legal și moral ca asiguratul să prezinte corect împrejurările esențiale privind posibilita­tea producerii riscurilor asigurate. Instanța a reținut că prin includerea acestor clauze nu s‑a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ci s‑a asigurat un cadru corect relațiilor contractuale dintre asigurat și asigu­rător, fără a fi clauze abuzive conform Anexei din Legea nr. 193/2000(Judecătoria Rădăuți, sent. civ. nr. 499 din 10 februarie 2015, idrept.ro).
Foarte interesante sunt considerentele jurisprudențiale referitoare la clauzele abu­zive în materia asigurării de credite, garanții și riscuri financiare dintr‑o speță, conside­rente pe care le vom expune în continuare. În ceea ce privește constatarea caracte­rului abuziv al clauzei prevăzute de art. 12.2 din contract – potrivit căreia: „Polița de asigurare va fi cesionată în favoarea Băncii și originalul acesteia va fi depus la sediul Băncii menționat în primul paragraf al Contractului. Cesionarea poate fi realizată prin menționarea de către societatea de asigurări a expresiei «cesionare integrală în favoarea Băncii» pe poliță sau prin adresă scrisă din partea Asigurătorului prin care se certifică cesionarea”–, instanța a constatat că aceasta nu este decât aplicarea textului legal prevăzut de art. 16 din Legea nr. 190/1999. Astfel, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, „[î]n cazul ipotecării unei construcții, împrumutatul va încheia un contract de asigurare acoperind toate riscurile aferente acesteia. Contractul de asi­gurare va fi încheiat și reînnoit, astfel încât să acopere întreaga durată de vala­bilitate a creditului”. În continuare, alin. (2) al aceluiași articol arată că „Drepturile asiguratului derivând din contractul de asigurare prevăzut la alin. (1) vor fi cesionate în favoarea creditorului ipotecar pe toată perioada de valabilitate a contractului de credit ipotecar pentru investiții imobiliare.” Instanța a constatat că prevederile art. 12.2 din contract nu încalcă dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu prezintă caracter abuziv, întrucât nu impune în sarcina consumatorului o obligație excesivă. Reclamanții au obligația legală și contractuală să încheie o poliță de asigurare, iar aceasta este cesionată Băncii tocmai pentru a beneficia de eventualele sume de bani ce s‑ar plăti în cazul întâmplării unui eveniment de forță majoră ce ar duce la distrugerea sau deteriorarea gravă a imobilului. Contractul de credit ipotecar fără garantarea imobi­lului ipotecat, prin încheierea unei polițe de asigurare, nu ar mai avea aceeași eficiență pentru punerea la adăpost a singurei garanții primite de către Bancă. În cazul pro­ducerii unui eventual accident, suma încasată de către asiguratul cesionar (banca) va lua locul imobilului, iar, în caz de neplată, aceasta se va îndrepta către suma asigurată în vederea satisfa­cerii garanției. Instanța de judecată a respins argumentele părților în ceea ce privește caracterul abuziv al acestei norme contractuale, inexistența unei garanții din partea debitorului fiind irelevantă în această situație. În cadrul contrac­telor de împrumut, obligația de a preda suma totală a debitorului (banca) există și este executată încă de la începutul contractului, și, prin urmare, acest subiect civil comportă riscul neplății de către împrumutat. Aceasta este și rațiunea pentru instituirea garanțiilor în patri­moniul împrumutatului, respectiv recuperarea sumelor de bani împrumutate. Echili­brul con­trac­tual de care face vorbire reclamanta trebuie raportat și la specificul contractului de credit ipotecar. Astfel, reclamanta arată că aceasta nu beneficiază de nicio pro­tecție în cazul producerii riscului asigurat, banca beneficiind în totalitate de asigurare, deși reclamanta plătește prima de asigurare. Este adevărat că, în această situație, banca beneficiază de asigurare, dar instanța trebuie să țină cont de însăși contractul încheiat între părți, anume contractul de credit ipotecar. Prin acest contract, împrumutantul împrumută împrumutatul numai ca urmare a garantării contractului prin ipotecarea unui imobil. Or, dacă acel imobil este distrus, atunci garanția rămâne fără efect. Tocmai aceasta este rațiunea pentru care se solicită de către bancă încheie­rea unui contract de asigurare pe imobil. Este metoda împrumu­tan­tului de a‑și asigura cât mai bine investiția (Judecătoria Timișoara, s. a II‑a civ., sent. civ. nr. 17519 din 8 decembrie 2014, idrept.ro).
N.A.:Din datele speței rezultă că suntem în prezența unei asigurări a garanțiilor creditelor, mai exact a garanției reale privind riscul pieirii totale sau parțiale a bunului ipotecat în favoarea băncii creditoare. Desigur că așa cum rezultă din prezentarea factuală a situației, soluția este justă, însă în cazul în care contractul ar cuprinde o clauză care ar da dreptul băncii creditoare să cumuleze necondiționat indemnizația de asigu­rare, ca urmare a surveniriibriscului asigurat (pieirea totală sau parțială a bunului cu care s‑a garantat), cu restul ratelor de achitat potrivit graficului de rambursare, o astfel de prevedere o socotim vădit abuzivă, deoarece creează un dezechilibru semnificativ între părțile contractante. În sinteză, nu este permis băncii creditoare să încaseze mai mult în ipoteza pieirii totale sau parțiale a bunului ipotecat decât în împrejurarea în care nu s‑ar produce riscul. Cu alte cuvinte, este injust/imoral ca, în cazul survenirii riscului asigurat, banca să încaseze și despăgubirea și restul ratelor de achitat, iar în situațiile normale de derulare a raporturilor de creditare (bunul/bunurile aduse cu titlu de garanție nu pier) să încaseze/primească doar contravaloarea ratelor aferente graficului de rambursare.
Într‑o altă cauză, instanța a reținut următoarele: reclamanta (asiguratan.n.) a apre­ciat că prin clauza inserată în contract (de excludere a bolilor cardio‑vasculare n.n.) asigurătorul își limitează răspunderea, înlăturând îmbolnăvirea care reprezintă cauza cea mai răspândită a morții naturale, păstrând accidentele ca temei al răspunderii pentru plata asigurării în caz de deces, astfel încât a introdus în contractul de asigu­rare o clauză abuzivă care îl protejează pentru peste 90% din cauzele decesului. Aceste cazuri au fost clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul a avut posibili­tatea de a‑și prefigura de la început condițiile în care asigurătorul este exonerat de plata indemnizației de asigurare, astfel încât nu permiteau pârâtei să modifice cazu­rile de excludere în mod discreționar pentru motive necunoscute de asigurat, care să scape aprecierii acestuia și eventualului control al instanței. Pe cale de consecință, instanța a reținut că prevederile art. 2 din condițiile de asigurare nu sunt contrare principiului bunei‑credințe și nici nu creează un vădit dezechilibru contractual. În speță, boli­le/afec­țiunile medicale diagnosticate în perioada anterioară intrării în asigurare au fost indicate clar și inteligibil, fiind precis individualizate, astfel încât să nu depindă de voința discreționară a pârâtei (Judecătoria Sectorului 1 București, sent. civ. nr. 18707 din 30 octombrie 2014,idrept.ro).
În schimb, într‑o cauză cu obiect asigurare de credite, garanții și pierderi financiare, instanța a dat eficiență susținerii asiguratului și a constatat caracterul abuziv și nulitatea parțială a clauzei cuprinse în contractul de credit cu privire la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate agreată de bancă (C.A. București, s. a V‑a civ., dec. civ. nr. 309 din 16 februarie 2017, idrept.ro).
Tot astfel, într‑o altă speță, în care raporturile de asigurare priveau riscul inundației imobilului cu destinație de locuință, s‑a reținut că procesul‑verbal de constatare sem­nat de reclamant face trimitere numai la constatarea asociației de proprietari, fără a cuprinde alte mențiuni, iar cererea de despăgubire semnată de reclamant nu preci­zea­ză nicio sumă, ci face mențiunea „conform referat plată”. Având în vedere că suma reprezentând despăgubirea acordată de societatea de asigurare pârâtă a fost stabilită ulterior cererii de despăgubire, semnată de reclamant și, în mod unilateral, de către asigurător, fără concursul asiguratului, instanța a apreciat ca abuzivă practica societății de asigurare de a solicita asiguratului să semneze o cerere de despăgubire fără indicarea precisă a sumei acordate, cu trimitere numai la un referat de plată întocmit ulterior și unilateral de asigurător. Pentru acest motiv, instanța a apreciat ca nefondată apărarea pârâtei, în sensul că cererea de despăgubire semnată de recla­mant stipulează în mod expres faptul că „după primirea despăgubirii cuvenite, declar pe propria răspundere că nu mai am nicio pretenție materială sau de altă natură de la Societatea de A.R. A. SA sau de la alt asigurător privind evenimentul mențio­nat(Jude­cătoria Piatra‑Neamț, sent. civ. nr. 2146 din 3 iunie 2014, idrept.ro).
Problema clauzelor și a practicilor abuzive ale asigurătorilor a fost pusă și la nivelul jurisprudenței europene.
Astfel, de pildă, C.J.U.E. a fost sesizată cu privire la noțiunea „obiectul principal al contractului” și cu privire la noțiunea „redactare clară și inteligibilă”. Dat fiind modul interesant de abordare de către instanță a acestor noțiuni, vom reda în continuare cele mai importante considerente desprinse din speță.
Astfel, cu privire la noțiunea „obiectul principal al contractului, Curtea s‑a pronunțat în § 33‑36. Clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracte­rizea­ză. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul princi­pal al contractului”, în sensul acestei dispoziții (§ 33).
În ceea ce privește problema dacă o clauză se circumscrie obiectului principal al unui contract de asigurare, trebuie arătat, pe de o parte, că, potrivit jurisprudenței Curții, o operațiune de asigurare se caracterizează prin faptul că asigurătorul se obligă, în schimbul plății prealabile a unei prime, să procure asiguratului, în cazul realizării ris­cului acoperit, prestația convenită la încheierea contractului (§ 34).
Pe de altă parte, în ceea ce privește o clauză contractuală cuprinsă într‑un contract de asigurare încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al Directivei 93/13, în astfel de contracte, clauzele care definesc sau delimitează în mod clar riscul asigurat și răspunderea asigurătorului nu se supun unei aprecieri a caracterului abuziv, deoarece aceste restricții sunt luate în considerare la calcularea primei plătite de către consumator (§ 35).
În speță, instanța de trimitere precizează că respectiva clauză contractuală constă în definirea noțiunii „incapacitate totală de muncă” și stabilește condițiile necesare pentru ca un împrumutător să poată beneficia de garantarea plății sumelor datorate de acesta în contextul împrumutului său. În aceste împrejurări, nu se poate exclude ca o asemenea clauză să delimiteze riscul asigurat, precum și răspunderea asigurăto­rului și să stabilească prestația esențială a contractului de asigurare în cauză, ceea ce este însă de competența instanței de trimitere să verifice (§ 36).
Cu privire la noțiunea „redactare clară și inteligibilă”, redăm în continuare trei paragrafe (§ 40‑42) ale Curții care ni se par esențiale pentru elucidarea noțiunii:
Curtea a avut ocazia să precizeze că cerința privind transparența clauzelor contrac­tuale, consacrată de Directiva 93/13, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical. Dimpotrivă, întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, această cerință privind transparența trebuie înțeleasă în mod extensiv (§ 40).
Prin urmare, prezintă pentru consumator o importanță esențială în vederea respec­tării cerinței privind transparența nu numai informațiile furnizate înainte de în­cheierea contractului în privința condițiilor angajamentului, ci și expunerea particula­rităților mecanismului de acoperire a plății ratelor datorate împrumutătorului în caz de incapacitate totală de muncă a împrumutatului, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul respectiv să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele econo­mice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Aceasta este situația în măsura în care consumatorul ar decide, având în vedere aceste două tipuri de elemente, dacă intenționează să se oblige contractual față de un vânzător sau furnizor, aderând la condițiile redactate în prealabil de acesta (§ 41). În speță, deși instanța de trimitere consideră că termenii clauzei în discuție în litigiul principal sunt clari și preciși, ea arată, în același timp, că expresia „a relua orice activi­tate remunerată sau neremunerată”, care figurează la această clauză, poate fi înțelea­să în diferite moduri. Pe lângă interpretarea sugerată de CNP Assurances, potrivit căreia această expresie permite și asiguraților care nu exercită o activitate remu­nerată la momentul unui accident sau al unei boli să fie considerați ca fiind în stare de incapacitate totală de muncă, nu se poate exclude ca (…) expresia mențio­nată să poată fi interpretată în sensul că nu permite unei persoane care poate exercita o activitate oarecare să beneficieze de acoperirea plății ratelor pe care le datorează cocontractantului său în temeiul garanției pentru invaliditate (§ 42).
Pentru o înțelegere mai bună a explicațiilor de mai sus ale instanței, redăm în continuare și partea din paragraful 3 din speța aleasă, care prezintăCadrul juridic, Dreptul Uniunii la care se face referire în paragrafele anterioare, respectiv al nouăsprezecelea și al douăzecilea considerent ale Directivei 93/13: „întrucât, în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze; întrucât rezultă, inter alia, că, în cazul contractelor de asigurări, clauzele care definesc sau delimitează în mod clar riscul asigurat și răspunderea asigurătorului nu se supun unei astfel de aprecieri, deoarece aceste restricții sunt luate în considerare la calcularea primei plătite de către consumator; întrucât contractele ar trebui redactate într‑un limbaj clar și inteligibil, iar consuma­torului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele și, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator”.

Pentru aceste motive, Curtea a declarat:

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză stipulată într‑un contract de asigurare și care urmărește să garanteze acoperirea plății ratelor datorate împrumutătorului în caz de incapacitate totală de muncă a împrumutatului nu intră sub incidența excepției care figurează la această dispoziție decât în măsura în care instanța de trimitere constată:
– pe de o parte, că, având în vedere natura, economia generală și stipulațiile an­samblu­­lui contractual căruia îi aparține, precum și contextul său juridic și factual, această clauză stabilește un element esențial al ansamblului menționat, care, ca atare, îl caracterizează și
– pe de altă parte, că respectiva clauză este redactată în mod clar și inteligibil, cu alte cuvinte, nu numai că este inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și că acest contract expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă respectiva clauză, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul amintit să fie în măsură să eva­lueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (C.J.U.E., cauza C‑96/14, Jean‑Claude Van Hove c. CNP Assurances SA, Hotărârea din 23 aprilie 2015, http://curia.europa.eu).

 Impreviziunea în contractul de asigurare

108. În practica judiciară de specialitate s‑a pus problema impreviziunii în contractul de asigurare, cauza impreviziunii fiind restrângerea obiectului de activi­tate, invocată de către societatea asigurată.

Mai exact, instanța a constatat: împrejurarea că, ulterior încheierii con­trac­tului, reclamanta și‑a restrâns activitatea și a înstrăinat la data de 03.10.2012 cele patru autovehicule nu constituie o împrejurare ce nu putea fi avută în vedere în mod rezonabil de către aceasta la momentul încheierii contrac­tului, dat fiind că în anul 2012 economia mondială, nu doar cea a României, era în plină criză, astfel că reclamanta putea să prevadă o eventuală restrângere a acti­vității sale. Mai mult, instanța a constatat că de la data încheierii contractului până la data invocată de către reclamantă ca reprezentând momentul intervenirii cauzei de impre­vi­ziune au trecut doar două luni și nu se poate susține că în acest interval scurt de timp a intervenit o schimbare spectaculoasă, imprevizibilă a condițiilor economice și financiare, care nu putea fi prevăzută de către reclamantă. Instanța a reținut că prin contract s‑a asigurat marfa transportată cu autovehiculele, iar faptul că aceasta a vândut ulterior patru dintre ele nu echivalează cu lipsa obiectului asigurat – mărfurile trans­portate cu autovehiculele menționate în contractul de asigurare. De asemenea, în condițiile în care reclamanta a înțeles să‑și execute întocmai obligațiile contrac­tuale, până la data formulării cererii, demonstrează că executarea nu a devenit exce­siv de oneroasă și nu se pune problema restituirii sumelor achitate cu titlu de primă de asigurare ca efect al impreviziunii. Nu în ultimul rând, instanța a constatat că recla­manta avea posibilitatea, conform dispozițiilor prevăzute în Condițiile generale, să de­nunțe contractul oricând pe parcursul valabilității acestuia sau să solicite modi­ficarea acestuia (Trib. București, s. a VI‑a civ., dec. civ. nr. 1972 din 12 mai 2014, idrept.ro).

Dreptul contractelor civile si comerciale_banner blog

______________
[1] Pentru o analiză detaliată a clauzelor abuzive în contractul de asigurare, a se vedea R.N. Catană, op. cit., p. 182‑187.
[2] Republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015.
[3] I.C.C.J, Jurisprudența Secției comerciale pe anul 2007, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 154.

Please follow and like us: