Articole juridice, Blog Juridic, Editoriale, Jurisprudenta, Spete juridice, Stiri diverse, Stiri juridice

Cluj Tax Forum Journal: Impozitarea nomazilor digitali

Like & Share

Cluj Tax Forum Journal reprezintă una dintre cele mai importante reviste pentru specialiștii în fiscalitate din România. Autorii acestei publicații tratează subiecte deosebit de importante cu impact direct sau indirect asupra domeniului fiscalității. Cluj Tax Forum Journal aduce în numărul 2/2021 subiecte extrem de interesante, dintre care amintim:  cine sunt nomazii digitali, gig economy, prețuri de transfer, respectarea principiului securității juridice de către instanțele penale și chestiuni fiscale prealabile în procesele penale, regimul fiscal al cheltuielilor cu transportul angajaților și impozite pe serviciile digitale.

Cluj Tax Forum Journal 2/2021

Vă redăm în rândurile următoare un articol extras din Cluj Tax Forum Journal 2/2021:

IMPOZITAREA NOMAZILOR DIGITALI

COSMIN FLAVIUS COSTAȘ[1]

CLARA DOHOTAR[2]

 

Abstract

The world that we live in has undergone significant changes in the past decades. And, as compared to the world that other people have lived in a century or more ago, such changes are dramatic. The general evolution of society, the potential of globalization and digitization and, more recently, the scars of a never-ending pandemic have also influenced the way we look at other classical concepts, such as work. At the same time, national and international taxation have been forced to adapt and adopt new tools in the last years. But event such tools now seem powerless when it comes to the taxation of digital nomads (in a nutshell, people that can work from anywhere provided they have an Internet connection and that are not linked to a specific territory). Therefore, tax legislators and tax lawyers come to ask themselves a simple question: what do we do next?

Keywords: digital nomads; globalization; digitization; pandemic; work; work from anywhere; national taxation; international taxation; tax residence; stateless income.

Rezumat

Lumea în care trăim s-a schimbat semnificativ în ultimele decenii. Prin comparație cu lumea în care oamenii trăiau în urmă cu un secol sau mai multe, aceste schimbări sunt dramatice. Evoluția generală a societății, potențialul globalizării și digitizării și, mai recent, cicatricile unei pandemii fără sfârșit au influențat de asemenea modul în care ne raportăm la alte concepte clasice precum munca. În același timp, impozitarea națională și internațională au fost obligate să se adapteze și să creeze instrumente noi în ultimii ani. Dar chiar și astfel de instrumente par acum fără niciun fel de putere când se vorbește despre impozitarea nomazilor digitali (în esență, persoane care pot lucra de oriunde în măsura în care au o conexiune la Internet și care nu sunt legate de un anumit teritoriu). Prin urmare, legiuitorii fiscali și avocații specializați în materie fiscală își pun o întrebare simplă: ce facem în continuare?

Cuvinte-cheie: nomazi digitali; globalizare; digitizare; pandemie; muncă; muncă de oriunde; impozitare națională; impozitare internațională; rezidență fiscală; venit care nu aparține niciunui stat.

  1. Introducere

În urmă cu un secol, oamenii erau obișnuiți să meargă la piață în fiecare zi de marți și să cumpere ceea ce aveau nevoie. Plăteau în numerar sau făceau schimb de produse, astfel încât fiecare participant la circuitul economic să obțină ceea ce dorea. Participarea la târgul săptămânal presupunea trezirea devreme și deplasarea cu căruța sau pe jos spre locația obișnuită sau transportul produselor care urmau să fie vândute ori a celor cumpărate pe umeri.

Astăzi nimeni nu mai trebuie să urmeze acest ritual pentru că piețele digitale în care se vinde orice sunt deschise non-stop pentru cei care au o conexiune la Internet și un card de credit valid. Ofertele curg – inclusiv cele activate de istoria căutărilor noastre pe Internet, transmise direct de rețelele sociale, anunțurile de vânzare vocale din piața centrală au fost înlocuite de culori vivide și de cookies și add-ons care anunță super reduceri, virtual orice poate cumpăra orice de oriunde. PayPal este gata să asiste în ceea ce privește plățile, Amazon își extinde afacerea chiar în timp ce scriem aceste rânduri pentru a face față cererilor internaționale, Facebook și Instagram ne alimentează în fiecare zi cu idei noi despre piesele vestimentare care ne-ar putea completa garderoba, vinul pe care l-am putea bea la următoarea întâlnire cu prietenii sau aparatul de masaj care să elimine durerea de gât pentru care tocmai am cumpărat și plătit cu cardul niște medicamente. În aceste condiții, piețele vechi și oarecum ciudate rămân deschise doar pentru turiștii care s-ar putea aventura la Bruges sau Cremona într-o frumoasă dimineață de sâmbătă.

Evoluția generală a societății, potențialul globalizării și digitizării și, mai recent, urmele vizibile ale unei pandemii a coronavirusului COVID-19 care nu pare să se mai sfârșească au influențat și modul în care ne raportăm la muncă. În urmă cu doar câțiva ani, modelul de muncă de la 9.00 la 17.00 și naveta pentru un loc de muncă mai bun spre un oraș mai mare părea interesant pentru orice persoană din clasa de mijloc sau care aspira să facă parte din clasa de mijloc. Acum, în special după pandemia COVID-19, aceiași angajați par dornici să muncească – nu neapărat de la 9.00 la 17.00 – de pe propria terasă, cu cana de cafea favorită de-o parte și cu bichon-ul familiei în apropierea nou-creatului „loc de muncă”. Sau dintr-o vie din Napa Valley, de pe cea mai bună plajă pentru surfing din Australia sau dintr-o mânăstire din Tibet. În esență, din orice alt loc decât un birou dintr-o clădire a unui zgârie-nor la care este greu de ajuns datorită aglomerației rutiere matinale și locurilor de parcare limitate și scumpe din centrul orașului[3].

Chiar dacă fiscalitatea internațională s-a adaptat în ultimii ani pentru a încerca să găsească soluții (și) la probleme de acest tip[4], unele dintre instrumentele uzitate – schimbul de informații de natură fiscală[5], convențiile de evitare a dublei impuneri și mai recentul acord privind alocarea veniturilor la nivel internațional – par să fie și ele inutile sau dificil de utilizat atunci când vine vorba de impozitarea veniturilor care nu pot fi atribuite niciunui stat și, mai recent, de impozitarea veniturilor nomazilor digitali.

În cadrul unei cercetări incipiente, vom încerca să clarificăm mai întâi câteva concepte și să verificăm în ce măsură și cum ar putea fi impozitate în prezent veniturile realizate de nomazii digitali.

  1. Scurtă discuție privind conceptul de „venituri care nu aparțin niciunui stat”

În doctrina europeană s-a arătat că legea este destinată să regleze conduita umană în raza de acțiune a unui legiuitor statal și că astfel ea este legată intrinsec de un teritoriu specific în care statul își exercită prerogative, inclusiv dreptul de a impozita[6]. Însă, în special în acest secol, globalizarea și universalitatea relațiilor economice fac mult mai dificilă concilierea teritorialității regulilor cu globalizarea relațiilor economice și financiare pe care ele încearcă să le reglementeze. Nu este greu de înțeles că, în același timp, impozitarea este supusă unor schimbări radicale datorită fenomenului de globalizare economică[7]. Prin urmare, se acordă extrem de mult interes și se muncește serios pentru a se restabili un sistem de impozitare global mai corect și mai eficient[8]. Din moment ce globalizarea a transformat contextul în care legislația fiscală intervine și ceea ce era considerat acceptabil în urmă cu ceva vreme a devenit insuficient, demodat și nepotrivit, societatea fiscală trebuie să se adapteze și să furnizeze reguli mai adecvate pentru a-și putea atinge obiectivele.

În contextul cercetării noastre, ne-a atras atenția un articol în care autorul s-a concentrat pe explicitarea noțiunii de „stateless income” (în traducerea cea mai apropiată, „venit care nu aparține niciunui stat”), cu următoarele trăsături caracteristice:

– venitul aparține unei întreprinderi multinaționale;

– venitul a fost obținut prin activități care nu s-au desfășurat în statul de reședință al beneficiarului real al venitului (ultimate parent entity – UPE);

– venitul nu a fost impozitat în statul unde au fost localizați factorii de producție (de exemplu, terenul, munca, capitalul și antreprenoriatul);

– venitul nu a fost impozitat în statul de reședință al beneficiarului real;

– venitul a fost eventual impozitat într-o jurisdicție cu fiscalitate redusă etc.[9]

Sau, într-o manieră mult mai simplă, inclusă în critica constructivă a autorului citat, veniturile care nu aparțin niciunui stat au fost în general asociate cu:

– o lipsă de impozitare substanțială a veniturilor;

– o lipsă de impozitare în jurisdicția în care s-a creat plusvaloarea.

În timp însă, această concepție s-a modificat. La acest moment, cineva sau ceva devine fără o legătură cu un stat pentru că migrează sau este de regulă în mișcare, întocmai precum un nomad. În asemenea cazuri, punctele de legătură cu locul de origine lipsesc sau sunt slabe, ceea ce împiedică impozitarea. Desigur că nu toate tipurile de venituri vor fi în situația de a nu aparține niciunui stat, dar această concluzie va fi valabilă în cazul fluxurilor de venituri suficient de flexibile sau mobile (dematerializate sau dematerializabile)[10].

Existența unor categorii de venituri care nu sunt supuse impozitării unui stat are implicații atât la nivel național, cât și la nivel internațional.

La nivel național, în primul rând, în astfel de cazuri se erodează baza de impozitare a statului care ar fi avut dreptul de a impozita, adică al teritoriului în care s-a creat plusvaloarea prin invenție, producție, furnizare sau orice altă contribuție efectivă la profit, conform normelor fiscale naționale sau tratatelor de evitare a dublei impuneri. Prin resursele sale, acest teritoriu a contribuit – mai mult decât orice alt teritoriu – la crearea profitului, venitul fiscal fiind contraprestația unei asemenea contribuții. În acest sens, după cum s-a indicat în literatura de specialitate, impozitarea permite statului sau teritoriului în discuție să continue să ofere resurse și chiar să îmbunătățească resursele oferite[11]. Pierderea dreptului statului de a impozita presupune o pierdere anticipată de venituri fiscale și subminează potențialul de dezvoltare economică, cu rezultatul (predictibil) că această pierdere va fi compensată de ceilalți contribuabili, care vor plăti impozite mai mari. În plus, o asemenea stare de lucruri afectează și concurența la nivel național, întrucât societățile rezidente, care nu se bucură de privilegiul neimpozitării unor venituri, nu pot concura cu întreprinderile multinaționale (care, în mod real, își reduc costurile prin mecanismul descris mai sus).

La nivel internațional, lipsa conexiunii între impozitare și crearea plusvalorii are efect asupra alocării optime a veniturilor fiscale în ceea ce privește jurisdicțiile cu o fiscalitate ridicată (acelea în care valoarea este produsă), care pierd teren în beneficiul paradisurilor fiscale[12]. Iar, într-un plan mai larg, dincolo de pierderea de resurse fiscale, existența unor venituri care nu aparțin niciunui stat este în sine o probă pentru faptul că regulile pot fi încălcate într-o manieră legală și oficială[13].

Câteva remedii pentru combaterea acestui fenomen au fost sugerate în doctrină[14]. Ele ar putea fi sintetizate astfel:

Determinarea unei legături stabile între elementele de venit flexibile și dreptul unui stat de a impozita asemenea elemente. În cuvinte puține, pentru a elimina sau a reduce situațiile în care există venituri care nu aparțin niciunui stat, trebuie stabilită o legătură clară (nexus) cu locul originii venitului. Această legătură trebuie să fie suficient de puternică pentru că nicio tranzacție pe hârtie sau fără conținut să nu o poată rupe. De exemplu, se arată, din moment ce locul nașterii unei persoane nu poate fi niciodată schimbat, locul în care a fost creată plusvaloarea unui flux de venit ar trebui să fie, de asemenea, neschimbat, cunoscut și sigur[15].

Identificarea unei legături adecvate. După cum se menționează în documentele internaționale disponibile[16], modelul de afaceri actual se regăsește cu greu în modelele de afaceri de acum două decenii și cu atât mai puțin în modelele de afaceri existente atunci când principiile care stau la baza sistemelor fiscale au fost configurate. Prin urmare, realitatea actuală forțează legiuitorul să aibă abordări originale și să creeze noi principii fiscale pe care să edifice norme juridice noi. Digitizarea, economiile colaborative și companiile multinaționale sunt constante ale noii lumi în care trăim. Prin urmare, din perspectiva statelor și administrațiilor fiscale, noile tehnologii trebuie privite ca un amic și nu ca un dușman. De exemplu, prin colectarea și analiza unui volum uriaș de date, administrațiile fiscale vor fi în măsură să determine cu precizie locul în care este creată plusvaloarea și jurisdicția competentă să impoziteze.

Obținerea consensului internațional cu privire la punctul sau punctele de legătură selectate. Din această perspectivă, ar trebui să învățăm din lecțiile trecutului, pentru că actuala stare de lucruri este în fapt efectul direct al lipsei de coordonare la nivel internațional. Prin urmare, cu cât va dura mai mult obținerea unui acord asupra unor criterii de determinare a sursei veniturilor, cu atât se vor resimți mai mult efectele lipsei de impozitare a veniturilor care nu aparțin niciunui stat. Niciun stat nu va reuși să-și protejeze singur baza de impozitare și prin urmare cooperarea este unica soluție ce se poate dovedi funcțională.

În prezent, la nivelul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică se discută o asemenea abordare, pe baza unei propuneri formulate la finalul anului 2019[17]. Propunerea în discuție[18], bazată pe o „abordare unificată”, se concentrează pe modelele de afaceri intens digitalizate sau pe alte modele de afaceri extrem de profitabile care interacționează cu consumatorii. Se propune un nou nexus, distinct și separat de conceptul actual de sediu permanent, care ar face posibilă impozitarea companiei în discuție atunci când vânzările sale depășesc un anumit plafon, chiar dacă respectiva companie nu este prezentă într-un anumit teritoriu. Pornind de aici, se propune realocarea către jurisdicțiile de piață a unei părți din profitul rezidual estimat – profitul care depășește un anumit plafon – pe baza unei formule matematice și a rezultatelor financiare consolidate ale întreprinderii.

Aceste considerații au apărut ca absolut necesare pentru a înțelege mai bine care sunt evoluțiile recente la nivel internațional în materia impozitării veniturilor care scapă impozitării oricărui stat. Ele sunt necesare și pentru a se înțelege mai bine faptul că filosofia fiscală globală se schimbă. Dacă în urmă cu două sau trei decenii era un loc comun faptul că unele venituri pot scăpa ochiului vigilent al fiscului, iar paradisurile naturale erau acceptate și ca paradisuri fiscale, mai noile abordări sunt total opuse acestei linii de gândire. Eforturile comunității internaționale sunt dedicate combaterii evaziunii și fraudei fiscale internaționale, inclusiv a celei comise cu ajutorul profesioniștilor, în scopul impozitării unei cât mai mari părți din plusvaloarea obținută la nivel mondial. Pandemia coronavirusului COVID-19 n-a făcut decât să accentueze această abordare, în condițiile în care statele s-au confruntat cu o lipsă de resurse fiscale, iar previziunile pentru viitor accentuează nevoia de asemenea resurse pentru a putea combate în plan sanitar o altă pandemie sau pentru a putea face față altor provocări[19].

Prin urmare, se naște de aici și fireasca întrebare dacă nomazii digitali ar putea fi exonerați de impozite sau, mai precis, dacă veniturile lor vor fi incluse în aceeași categorie de venituri (de data aceasta ale persoanelor fizice) care nu sunt supuse niciunei impozitări.

  1. Cine sunt „nomazii digitali”?

Pandemia coronavirusului COVID-19 a devenit acum, la mai bine de un an de la recunoașterea sa oficială, principalul catalizator care determină oamenii să abandoneze modelul de muncă referit în introducerea noastră. De exemplu, în New York aproximativ 44% dintre navetiștii care locuiesc în statele New Jersey și Connecticut și călătoreau înainte de pandemie spre Manhattan cel puțin 5 zile pe săptămână doresc să lucreze în continuare de acasă și după ce restricțiile vor fi ridicate[20].

În lipsa unei definiții legale – pentru că vorbim de concepte noi, care nu au fost încă prinse nici între copertele dicționarelor – vom spune că nomazii digitali sunt persoane care nu sunt dependente de vreo locație și care folosesc tehnologia pentru prestarea propriilor servicii, în cadrul unui stil de viață nomadic. Nomazii digitali lucrează remote, păstrând legătura cu angajatorii lor (în sens larg) prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță mai degrabă decât prin prezența fizică la sediul companiei sau într-un birou. Acest stil de viață nomadic a devenit posibil datorită unor inovații precum software pentru managementul conținutului, acces ieftin la Internet prin intermediul rețelelor Wi-Fi, apariția și dezvoltarea telefoanelor smart, protocoale de tip Voice-over-Internet (VoIP) pentru contactarea clienților și angajatorilor. Creșterea unei așa-numite „economii de angajament” (gig economy)[21] a jucat un rol important în dezvoltarea categoriei nomazilor digitali.

În fapt, termenul de nomad digital pare să fi fost folosit sau adus în lumină în 1997, o dată cu publicarea cărții Tsugio Makimoto, David Manners, The Digital Nomad, Ed. Chichester Willy, Londra. Într-o descriere sumară, The Digital Nomad ne spune cum posibilitățile tehnice curente și viitoare, combinate cu o dorință inerentă a omului de a călători, vor ajuta din nou omenirea să trăiască, să muncească și să existe în mișcare. Sau, cu alte cuvinte, autorii au fost adevărați profeți care au intuit crearea unui instrument unic și puternic de comunicare, care să ofere angajaților abilitatea de a lucra de oriunde, printre altele.

În secolul al XXI-lea, nomazii digitali își folosesc abilitățile pentru a lucra folosind calculatoarele personale portabile, rețelele sociale și telefoanele mobile. Prin urmare, aceștia s-ar putea să muncească pentru câteva luni pe plajă în Costa Rica, iar apoi să accepte un job part-time în Londra sau Roma. La nivel mondial apar tot mai multe posibilități de a închiria locuințe și birouri pentru câteva zile, săptămâni sau luni, cu ajutorul platformelor online, ceea ce face mai ușoară activarea unor asemenea opțiuni. În general însă, cel puțin în teorie, nomazii digitali nu se bazează doar pe angajamentele pe care le pot obține în timp ce călătoresc, ci și pe o sursă permanentă de venit, ceea ce le-ar permite să reducă presiunea financiară și să se bucure și de călătorie.

Nomazii digitali par să fie în general persoane mai tinere care muncesc în majoritatea industriilor unei economii bazate pe cunoaștere: marketing, design, tehnologia informației, publicistică, media, educație și consultanță[22]. De regulă, ei sunt angajați să lucreze remote sau în regim de outsourcing. Unii nomazi digitali au o paletă largă de clienți și își câștigă existența printr-o combinație de angajamente, în timp ce alții au un angajament formal sau semi-formal cu clienți care le garantează un anumit număr de ore de facturat în fiecare lună[23].

Multe dintre persoanele care la un moment dat au adoptat un asemenea stil de viață se atașează la un moment dat unui birou sau unei locații fixe. Practic, atunci când călătoria s-a încheiat, portofoliul de clienți pe care un nomad digital l-a dezvoltat poate reprezenta tranziția spre un freelancer full-time care să lucreze oriunde în lume. Urmarea unei anumite strategii îi poate pune pe acești nomazi digitali în situația de a se stabili într-o locație unde costurile vieții sunt semnificativ mai mici decât banii pe care îi câștigă, ceea ce le permite să reducă timpul în care lucrează. Unii dintre nomazi se opresc din călătorie atunci când întemeiază o familie, în timp ce alții călătoresc împreună cu familia și copiii (iar, în acest caz, copii fie sunt educați acasă, fie sunt înscriși la ore virtuale[24]).

În aceeași încercare de a determina cine sunt nomazii digitali, vom spune că aceștia sunt persoane care doresc să aibă libertatea și flexibilitatea de a munci și călători în același timp. De obicei, nomazii digitali au o existență bogată în experiențe și se atașează mai puțin de lucruri. Ajung în situația de a explora culturi noi prin stabilirea unor baze temporare în locații noi în fiecare an. Iar acest stil de viață nu este potrivit pentru oricine. De exemplu, dacă nu câștigă suficient de bine în timp ce călătoresc, ar putea fi obligați să se întoarcă acasă faliți. Stilul de viață descris presupune muncă la ore neconvenționale și gestionarea unui portofoliu cu clienți multipli, impune accesul la Internet de calitate și obligă la respectarea unor termene-limită pe fusuri orare diferite. Riscul dezvoltării unor depresii pe fond de singurătate este semnificativ, iar achiziționarea unei asigurări de sănătate active la nivel mondial poate fi costisitoare.

La începutul lui 2020, atunci când pandemia coronavirusului COVID-19 a lovit întreaga planetă, foarte multe state au impus izolarea (lock down) și multe locuri de muncă au devenit remote. Practic, o nouă categorie de nomazi digitali a fost creată pentru a răspunde pandemiei. Populația de nomazi digitali a crescut semnificativ în această perioadă (50% față de 2019[25]). Totuși, unii dintre nomazii digitali s-au aflat în situația de a concura pentru resurse ca urmare a faptului că toată activitatea a trecut în online, în timp ce alții au fost nevoiți să se întoarcă acasă, împreună cu familiile, ca urmare a faptului că statele și-au închis frontierele pentru a reduce incidența virusului[26].

Conform unui sondaj efectuat la nivelul anului 2018 (cu cele mai recente cifre făcute publice în 2021) de către FlexJobs, 18% dintre nomazii digitali au raportat venituri anuale cu șase cifre sau mai mari (în dolari americani), iar 22% câștigă între 50.000 – 99.999 dolari. Totuși, per ansamblu, 60% dintre respondenți câștigă mai puțin de 50.000 dolari pe an[27].

Există mai multe pagini web care permit identificarea de oportunități de muncă remote. We Work Remotely, Flex Jobs, LinkedIn sau Stack Overflow, de exemplu, oferă oportunități pentru industria IT.

  1. Repere privind impozitarea nomazilor digitali

 

În fine, în condițiile descrise mai sus, va trebui să oferim repere privind impozitarea nomazilor digitali în condițiile în care, pe de-o parte, ei au devenit o realitate care nu mai poate fi ignorată, iar, pe de altă parte, nu mai poate fi acceptată nici ideea ca nomazii digitali să realizeze venituri care să nu fie impozitate de niciun stat. Câteva clarificări sunt însă necesare.

Nu vom include aici salariații care în fapt prestează activitate în regim de telemuncă. De exemplu, în România, telemunca este reglementată prin Legea nr. 81/2018[28] și este definită de art. 2 lit. a) din această lege drept forma de organizare a muncii prin care salariatul, în mod regulat şi voluntar, îşi îndeplineşte atribuţiile specifice funcţiei, ocupaţiei sau meseriei pe care o deţine în alt loc decât locul de muncă organizat de angajator, folosind tehnologia informaţiei şi comunicațiilor. Prin urmare, în multe dintre regulamentele de ordine interioară ale companiilor se prevăd posibilități pentru angajați de a-și desfășura activitatea într-un alt loc decât locul de muncă organizat de către societate, folosind resursele tehnice puse la dispoziție de către companie, pentru o perioadă limitată de timp (de exemplu, 3 zile în fiecare lună). De asemenea, se prevede posibilitatea extinderii perioadei în care se prestează telemuncă, de exemplu în cazurile în care se impune sau se recomandă de către autoritățile publice prestarea activității în regim de telemuncă, ca urmare a unor situații excepționale. Desfășurarea activității unui salariat în regim de telemuncă nu-l transformă însă pe acesta într-un nomad digital pentru că situația este esențialmente temporară, iar angajatorul păstrează toate prerogativele de direcție și control din contractul individual de muncă (de exemplu, dreptul de a impune angajatului condițiile tehnice în care să se desfășoare telemunca – program de lucru, sarcini de lucru, parametri tehnici ai conexiunii de Internet, modul de solicitare a conexiunii VPN; dreptul de a controla activitatea telesalariatului prin intermediul unui manager direct; dreptul de a interzice salariatului copierea în calculatorul personal a unor documente cu caracter confidențial ș.a.m.d.). Din punct de vedere fiscal, veniturile realizate în regim de telemuncă sunt în continuare venituri salariale, impozitate conform regulilor specifice[29].

Desigur, ca efect al pandemiei, desfășurarea activității în regim de telemuncă pentru o perioadă mai mare de timp poate ridica și probleme de natură fiscală, în special în materia impozitului pe venit și contribuțiilor sociale obligatorii, dar acestea nu fac obiectul studiului nostru pentru că nu sunt intrinsec legate de fiscalitatea nomazilor digitali[30].

Strict, în privința persoanelor fizice care fac obiectul studiului nostru – nomazii digitali – se pot pune în discuție următoarele ipoteze de lucru:

  1. a) Nomadul digital este rezident al unui stat

În introducerea acestui articol, am indicat faptul că nomazii digitali ar putea fi persoane ale căror venituri să nu fie impozitate de niciun stat. Ideea este, desigur, bazată pe asumpția că, din moment ce nomazii călătoresc în permanență și nu petrec mai mult de 183 zile în niciun stat, aceștia nu datorează impozit niciunui stat. Totuși, această ipoteză se poate dovedi dificil de îndeplinit în condițiile în care ultima țară de rezidență poate solicita contribuabililor înregistrați în evidențele naționale să depună declarații fiscale și să furnizeze certificate de rezidență fiscală pentru a determina exact dacă domnul X sau doamna Y plătesc undeva impozite.

De exemplu, legislația fiscală din România stabilește și condițiile în care un rezident fiscal român încetează a mai fi un contribuabil în România pentru toate veniturile sale din țară și din străinătate (pentru „beneficiul mondial”). Din lectura alin. (4) – (7) ale art. 59 C. fisc. rezultă faptul că atitu­dinea administrației fiscale este influențată de destinația fiscală a contribuabilului, respectiv de împrejurarea dacă acesta își schimbă rezidența fiscală într-un stat cu care România are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri sau, dimpotrivă, într-un stat care nu a încheiat încă o convenție de evitare a dublei impuneri. În prima ipoteză de lucru, contribuabilul datorează impozit pentru „beneficiul mondial” în România până la data schimbării rezidenței fiscale. În schimb, în al doilea caz, contribuabilul păstrează obligația de a plăti impozit în România pentru anul schimbării rezidenței fiscale și pentru încă trei ani în plus[31].

În aceste situații, pentru a evita orice discuții, nomazii digitali aleg o jurisdicție cu un nivel redus de impozitare (de pildă Emiratele Arabe Unite sau Andorra) pentru a beneficia de un domiciliu fiscal și de certificatele de rezidență fiscală asociate[32].

Un articol recent avut în vedere cu ocazia cercetării noastre s-a concentrat pe problema impozitului pe venit și contribuțiilor sociale obligatorii[33]. Aceasta pare în fapt abordarea corectă pentru că, mai devreme sau mai târziu, nomazii digitali au nevoie de îngrijiri și servicii sociale, fără să mai luăm în calcul o pensie atunci când capacitatea lor de a călători și munci sau de a munci și călători se va diminua.

Conform unui principiu de bază, regula principală pentru alocarea și perceperea impozitelor și contribuțiilor diferă în ceea ce privește impozitul pe venit și respectiv contribuțiile sociale obligatorii. Astfel, impozitul asupra veniturilor transfrontaliere din salarii sunt adeseori alocate atât statului de rezidență, cât și statului-sursă, conform art. 15 parag. (1) din Convenția-Model OCDE privind Impozitele pe Venit și Capital (21 noiembrie 2017). O excepție a celor 183 de zile este adesea prezentă în tratate – art. 15 parag. (2) – cu efectul că impozitul se plătește doar în statul de rezidență. În privința contribuțiilor sociale obligatorii însă, spre deosebire de impozite, alocarea dreptului de a percepe contribuțiile se face doar în favoarea unui stat. Regula principală, cel puțin pentru Uniunea Europeană, se găsește în art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială[34]: o persoană este asigurată în sistemul de securitate socială și, simetric, plătește contribuții în statul în care lucrează (lex loci laboris)[35].

Doctrina europeană citată a abordat regulile fiscale sub impactul pandemiei coronavirusului COVID-19 doar pentru ipotezele (i) lucrătorilor transfrontalieri blocați în statul de plecare; (ii) lucrătorilor detașați; (iii) lucrătorilor pe termen scurt; (iv) expaților care se întorc în statul de origine[36]. Taxarea nomazilor digitali nu a putut fi încadrată în niciunul dintre aceste scenarii, în principal datorită faptului că aceștia lucrează de regulă independent.

Observăm, cu privire la această chestiune, că această noţiune a fost mai clar explicată în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de avocatul general Tesauro, în opinia căruia activitatea economică a unei persoane este considerată că are un caracter independent atunci când:

– activitatea este exercitată de o persoană care nu este organic integrată într‑o întreprindere sau într‑un organ al administraţiei publice;

– persoana în cauză dispune de o libertate de organizare corespunzătoare, cât priveşte resursele materiale şi umane folosite pentru exerciţiul activităţii în discuţie;

– riscul economic inerent acestei activităţi este suportat de această persoană[37].

Or, prin raportare la cele prezentate mai sus, aceasta pare ipoteza-tip de discuție în cazul nomazilor digitali, care nu sunt integrați organic în nicio întreprindere, își valorizează și cultivă libertatea, folosesc resurse materiale și umane proprii și își asumă indiscutabil riscul desfășurării activității. Desigur, pentru o mai bună fixare pot fi utilizate și regulile naționale, ca, de pildă, cele cuprinse în art. 7 pct. 1 și 3 C. fisc. român, cu privire la distincția dintre activitățile dependente și activitățile independente[38].

Prin urmare, în opinia noastră, în cazul nomazilor digitali care sunt rezidenți ai unui stat, regulile de impozitare vor fi cele specifice veniturilor din activități independente [de exemplu, în România aceste reguli sunt cuprinse în art. 67 – 73 C. fisc.][39].

Ca regulă generală, impozitarea veniturilor se va face în sistem real. În acest caz, având în vedere specificul activității nomazilor digitali, sunt utile câteva observații cu caracter special:

– Datorită mobilității nomazilor digitali, sursele de venit pot fi diverse, inclusiv în sensul că ele provin de la clienți din state și teritorii diferite[40]. Prin urmare, în cadrul organizării unei contabilități în partidă simplă, este esențială identificarea veniturilor și a eventualelor impozite reținute la sursă. Persoana care se află într-o asemenea situație va fi constrânsă de propriile obligații de declarare să solicite documente care să ateste veniturile realizate din fiecare sursă de venit[41].

– În privința cheltuielilor deductibile, acestea se vor determina potrivit legislației fiecărui stat. Într-o ipoteză de lucru de tip nomadic, pot fi asemenea cheltuieli deductibile: cheltuieli pentru achiziționare laptop și accesorii, inclusiv echipament de transport; consumabile; contravaloarea serviciilor de Internet; cheltuielile cu telefoanele mobile, inclusiv cele pentru achiziție telefoane, achiziție cartele SIM și diverse servicii; cheltuielile pentru închirierea unor spații de muncă în comun (coworking); comisioanele bancare, inclusiv celor plătite unor procesatori de plăți precum PayPal; cheltuielile cu servicii contabile sau servicii de asistență juridică; cheltuielile profesionale precum achiziționarea de licențe sau asigurări necesare pentru o anumită activitate; cotizațiile la diverse asociații profesionale; cheltuielile cu educația specifică domeniului; cheltuielile pentru website hosting și rezervări domenii Internet (ex. Host Gator pentru paginile web mai mari, Performance Foundry pentru servicii de hosting etc.); cheltuieli cu programe de tip newsletter care să asigure publicitatea serviciilor furnizate de nomazii digitali (de exemplu: Aweber, MailChimp, Convertkit, BirdSend; diverse platforme digitale pentru vânzarea de produse) și alte servicii de marketing; cheltuielile de publicitate propriu-zise (de exemplu, servicii furnizate de Facebook); cheltuieli cu cursuri de blogging sau similare, destinate să conducă la îmbunătățirea managementului afacerii; cheltuieli cu orice colaboratori sau angajați ai nomazilor digitali (inclusiv asistenți virtuali); cheltuielile de cazare și transport[42].

Ca urmare a avansului tehnologic, pentru o mai bună gestiune a veniturilor și cheltuielilor, nomazii digitali obișnuiesc să apeleze și la diverse aplicații care să-i ajute să țină evidența cheltuielilor și a documentelor justificative. Freshbooks, Quicken, Quickbooks sau alte aplicații similare pot ajuta pe partea de management financiar a unei afaceri independente în mișcare. Există unele aplicații mai sofisticate care identifică informațiile relevante din documentele fiscale și le convertesc într-un format tabelar (spreadsheet). De exemplu, o aplicație pentru urmărirea cheltuielilor, Trail Wallet, are abilitatea de a adăuga imagini pentru a determina cheltuielile. Procesul presupune o fotografie a documentului fiscal din care Trail Wallet extrage informațiile relevante și le include într-un tabel care poate fi folosit atunci când se pregătesc declarațiile fiscale.

Prin excepție, în cazul statelor care prevăd un sistem de impozitare distinct, pe bază de norme de venit, pot deveni incidente aceste reguli. De exemplu, în România, conform delimitărilor făcute prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1847/2003, se încadrează la impozitarea pe bază de norme de venit activitățile de consultanță în tehnologia informației (cod CAEN 6202) și respectiv activitățile de management (gestiune și exploatare) a mijloacelor de calcul (cod CAEN 6203).

Regulile de declarare și plată a impozitului pe venit (și eventual a contribuțiilor sociale obligatorii[43]) rămân cele prevăzute de legislația statului în care nomadul digital este rezident fiscal. De exemplu, în România, pentru veniturile din activități independente orice nomad digital este obligat să depună anual, până la data de 25 mai, Declarația unică privind veniturile realizate. Data depunerii declarației este și termen de plată a impozitului.

  1. b) Nomadul digital nu este rezident al niciunui stat

Așa cum menționam mai sus, ipotezele în care o persoană nu este rezidentă a niciunui stat sunt rare. Putem folosi, pentru exemplificare, regulile din Codul fiscal român.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 58 şi art. 59 C. fisc., putem distinge între două mari categorii de contribuabili ai impozitului pe venit: persoanele fizice rezidente şi persoanele fizice nerezidente. Astfel, în temeiul art. 7 pct. 28 NCF, calitatea de persoană fizică rezidentă o are orice persoană fizică ce îndeplineşte cel puţin unul dintre următoarele criterii:

  1. i) are domiciliul în România[44];
  2. ii) are centrul intereselor vitale amplasat în România[45];

iii) este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depăşesc în total 183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;

  1. iv) este cetăţean român care lucrează în străinătate, ca funcţionar sau angajat al României într‑un stat străin[46].

Legislaţiile altor state europene folosesc uneori şi alte criterii pentru a determina calitatea de rezident a unei persoane fizice: deţinerea în proprietate sau închirierea unei locuinţe în acea ţară (Danemarca); exercitarea principalei activităţi profesionale în acel stat (Franţa); faptul că persoana fizică în cauză a locuit în respectivul stat cel puţin 280 de zile în cursul anului de referinţă şi al anului fiscal anterior (Irlanda).

Printr‑o interpretare per a contrario, orice persoană fizică ce nu înde­plineşte măcar unul dintre criteriile de rezidenţă prevăzute de legea română are cali­tatea de persoană fizică nerezidentă. Dintre persoanele fizice nerezidente, conform art. 58 C. fisc., vor fi supuse prevederilor privind impozitul pe venit acelea care: desfăşoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România; desfăşoară activităţi dependente în România; obţin venituri dintre cele prevăzute la art. 129 C. fisc.

Astfel, deși nu este exclus ca o persoană fizică să nu mai aibă domiciliul în România – ca urmare a emigrării sale într-un alt stat – acest lucru este puțin probabil. În lipsa domiciliului, un nomad digital ar obține mai greu sau nu ar obține deloc un pașaport, astfel încât călătoria în căutarea unei experiențe noi nu ar mai fi posibilă. Mai ales datorită modificărilor aduse art. 59 alin. (4) – (7) Cod fiscal, renunțarea la domiciliul din România și, implicit, la domiciliul rezidența fiscală din România implică un proces administrativ complicat și este condiționată de indicarea unui domiciliu și a rezidenței fiscale într-un alt stat.

În egală măsură, orice alt stat în care nomadul digital își desfășoară activitatea va fi tentat să identifice el însuși un punct de legătură pentru a-și revendica dreptul de a impozita. Sigur, regula celor 183 de zile poate fi eludată dacă un nomad digital își planifică deplasarea de așa manieră încât să nu rămână în niciun teritoriu mai mult de 183 de zile și nu intervine niciun eveniment extern perturbator (de exemplu, o pandemie care să justifice restricții de circulație). Dar, finalmente, orice persoană obține venituri într-un anumit teritoriu, închiriază un spațiu de lucru, deschide un cont bancar, constituie un depozit sau solicită și utilizează un card bancar ș.a.m.d. Aceste operațiuni, indicatori ai existenței unei activități economice, pot fi suficiente pentru a se determina că o anumită persoană are centrul intereselor vitale într-un anumit stat.

  1. Concluzii

Considerațiile din secțiunile anterioare ne îndreptățesc să credem că, în viitorul apropiat, fiscalitatea veniturilor persoanelor fizice poate evolua, la nivel mondial și probabil sub presiunea Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, spre constituirea unui profil fiscal unic al persoanei fizice care realizează venituri din două sau mai multe state. Acest profil ar presupune, în primul rând, atribuirea unui identificator unic, care să fie utilizat de toți plătitorii de venituri, înscris pe documentele fiscale și pe declarațiile fiscale puse la dispoziția administrațiilor fiscale. Tehnologia informației poate oferi remedii pentru această situație aparent complicată. Dacă, la nivelul anului 2021, reușim să avem un profil unic de Facebook, Instagram sau Twitter, iar mai recent ne putem identifica în plan sanitar printr-un cod QR de pe certificatul digital de vaccinare, identificatorul fiscal unic nu pare atât de departe. Iar odată identificat subiectul impunerii și veniturile care îi sunt asociate (cu determinarea teritoriului din care aceste venituri provin), interpretarea convențiilor de evitare a dublei impuneri și atribuirea competenței de impozitare se pot face automatizat.

În opinia noastră – care poate și trebuie dezvoltată în cercetări viitoare – un sistem de impozitare unitară a veniturilor la nivel internațional se poate dovedi mult mai eficient, poate înlătura disputele cu privire la competența de impozitare, reduce costurile de administrare, contribuie la combaterea evaziunii și fraudei fiscală și evită, finalmente, erodarea bazei de impozitare.

[1] Cosmin Flavius Costaș este conferențiar universitar doctor la Facultatea de Drept a Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca şi asociat coordonator al societăţii civile de avocaţi „Costaș, Negru & Asociaţii”. Poate fi contactat la adresa de e-mail: cosmin.costas@costas-negru.ro.

[2] Clara Dohotar este avocat colaborator al societăţii civile de avocaţi „Costaș, Negru & Asociații” și masterand – International and Comparative Business Law – la Facultatea de Drept a Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Poate fi contactată la adresa de e-mail: clara.dohotar@costas-negru.ro.

[3] Pentru o problemă recentă din acest domeniu, a se vedea editorialul C.F. Costaș, Zoom pe impozit sau impozit pe Zoom, Cluj Tax Forum Journal nr. 1/2021, p. 1-2. Pe baza unui articol publicat în 2 ianuarie 2021 de către prestigioasa revistă britanică The Economist, anume A tri-state wrestle over tax revenues compounds New York’s financial difficulties, autorul comentează cu privire la bătălia (juridică) dintre statele New York, New Jersey și Connecticut pentru impozitele angajaților care au decis să nu se mai întoarcă în Big Apple (supranumele orașului New York sau mai precis a districtului Manhattan din New York).

[4] Pentru o viziunea generală, a se vedea M. Tofan, State Right to Rule Tax System vs. Multilateral Regulation on New Nexus and Income Allocation, Cluj Tax Forum Journal nr. 5/2019, p. 7-14.

[5] De exemplu, conform informațiilor disponibile la nivelul OCDE, un număr de 141 state au semnat deja Convenția privind Asistența Administrativă Reciprocă în Materie Fiscală (Convention on Mutual Administrative Assistance in Tax Matters). Pentru informații pe această temă, a se vedea http://www.oecd.org/ctp/exchange-of-tax-information/convention-on-mutual-administrative-assistance-in-tax-matters-htm), consultat la data de 30 aprilie 2021.

[6] P. Valente, Taxless Corporate Income: Balance against White Income, Grey Rules and Black Holes, European Taxation, 2017, p. 271.

[7] După cum s-a menționat în doctrina noastră, contextul internațional al impozitării este sub o continuă presiune pentru a identifica regulile apte să susțină lupta împotriva planificării fiscale agresive și evaziunii fiscale, în special în ceea ce privește activitățile întreprinderilor multinaționale (M. Tofan, State Right …, op. cit., p. 7).

[8] De exemplu, la data de 25 februarie 2021, în cuprinsul unui raport intitulat Ending the Shell Game: Cracking Down on the Professionals who Enable Tax and White Collar Crimes, OCDE a solicitat statelor să ia măsuri pentru a limita, descoperi și întrerupe activitatea profesioniștilor care facilitează evaziunea fiscală și alte infracțiuni financiare. Raportul menționat explorează diferitele strategii și măsuri pe care statele le pot adopta împotriva acelor prestatori de servicii care joacă un rol crucial în planificarea și desfășurarea unor activități infracționale, considerați în raport „facilitatori profesionali” (professional enablers). Raportul este disponibil în engleză, franceză și spaniolă aici: https://www.oecd.org/tax/crime/ending-the-shell-game-cracking-down-on-the-professionals-who-enable-tax-and-white-collar-crimes.htm (pentru detalii, a se vedea Cluj Tax Forum Journal nr. 1/2021, secțiunea Noutăți fiscale).

[9] P. Valente, Taxless Corporate Income: Balance against White Income, Grey Rules and Black Holes, European Taxation 2017, p. 272.

[10] Idem, p. 273.

[11] R. Knuutinen, Corporate Social Responsability, Taxation and Aggressive Tax Planning, Nordic Tax Journal, 2014, citat de P. Valente, Taxless Corporate Income: Balance against White Income, Grey Rules and Black Holes, European Taxation 2017, p. 276.

[12] Pentru o descriere sintetică a paradisurilor fiscale, a se vedea C.F. Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 232-233.

[13] Pentru o opinie în același sens, a se vedea și The Economist, What are the Panama Papers and why do they matter, 5 aprilie 2016.

[14] P. Valente, Taxless Corporate Income: Balance against White Income, Grey Rules and Black Holes, European Taxation 2017, p. 278.

[15] De exemplu, dacă un fotograf român face fotografii în România și apoi le oferă spre vânzare prin intermediul Shutterstock sau a altor platforme economice similare, locul unde a fost creată plusvaloarea ar trebui să fie în România, indiferent dacă potențialii cumpărători sunt cetățeni americani (caz în care Shutterstock reține la sursă un impozit de 10% și furnizează informații detaliate despre venituri) sau cetățeni non-americani (caz în care Shutterstock furnizează doar informații generale despre veniturile realizate și nu reține la sursă niciun impozit).

[16] OECD, Addressing Base Erosion and Profit Shifting (2013), document disponibil în format electronic la adresa http://www.oecd.org/tax/addressing-base-erosion-and-profit-shifting-9789264192744-en.htm, consultat la data de 30 aprilie 2021.

[17] Pentru detalii, a se vedea M. Tofan, State Right …, op. cit., passim.

[18] Documentul este disponibil pe site-ul OCDE, la adresa https://www.oecd.org/tax/beps/public-consultation -meeting-secretariat-proposal-unified-approach-pillar-one-21-22-november-2019.htm, consultată la 30 aprilie 2021.

[19] De exemplu, la data de 14 iulie 2020, Comisia Europeană a recomandată statelor membre să nu acorde suport financiar societăților care au legături cu statele care se află pe lista Uniunii Europene a jurisdicțiilor fiscale non-cooperante (de exemplu, Samoa Americană, Fiji, Guam, Oman, Samoa, Trinidad-Tobago, Insulele Virgine Americane, Vanuatu, Insulele Cayman, Palau, Seychelles și Panama). De asemenea, Comisia Europeană a recomandat aplicarea unor restricții și în cazul companiilor care au fost sancționate pentru infracțiuni financiare severe (fraudă financiară, corupție, neplata impozitelor și contribuțiilor sociale obligatorii). Comisia recomandă totuși reglementarea unor excepții pentru a proteja contribuabilii onești. Chiar dacă are legături cu jurisdicțiile aflate pe lista neagră a Uniunii Europene, o societate ar trebui să aibă totuși posibilitatea de a accesa ajutorul financiar în anumite condiții. Spre pildă, ar fi cazul reglementării unei asemenea excepții atunci când societatea poate face dovada că a plătit impozite în statul membru în cauză pentru o perioadă adecvată de timp (de exemplu, 3 ani) sau că aceasta are o prezență economică reală în statul vizat de restricții (pentru detalii, a se vedea Cluj Tax Forum Journal nr. 4/2020, secțiunea Noutăți fiscale).

[20] Conform unui sondaj Gallup, două treimi dintre americanii care au muncit online în timpul pandemiei vor continua să facă același lucru și după ridicarea totală a restricțiilor la nivel național, regional sau statal (sondaj disponibil la adresa https://news.gallup.com/poll/321800/covid-remote-work-update.aspx, consultat la 30 aprilie 2021).

[21] Unele pagini web precum Investopedia (consultată de autorii acestui articol) explică faptul că într-o economie de angajament (gig economy) există multe oportunități de angajare pentru poziții temporare și flexibile, iar companiile preferă să angajeze contractori independenți și freelancers în locul unor angajați cu normă întreagă. O asemenea economie subminează economia tradițională a lucrătorilor cu normă întreagă care se concentrează adeseori pe dezvoltarea în carieră. Practic, într-o economie de angajament un număr mare de oameni lucrează pe poziții part-time sau temporare ca și contractori independenți. Rezultatul unei asemenea economii de angajament este reprezentat de serviciile mai ieftine și mai eficiente, precum cele oferite de Uber, Bolt sau Airbnb și utilizate de cei interesați. În general, persoanele care nu folosesc serviciile societății informaționale riscă să piardă beneficiile pe care le oferă economia de angajament. Arealul unor asemenea slujbe este uriaș, de la poziția de șofer Lyft la cea de livrator de mâncare, scriitor de coduri informatice sau autor de articole pentru domeniul jurnalismului de investigație. Inclusiv din perspectiva educației, asemenea abordări ar putea facilita acoperirea posturilor din educație, prin angajarea unor profesori part-time.

[22] Conform unui studiu din anul 2020 furnizat de către MBO Partners, există 10,9 milioane de nomazi digitali doar în Statele Unite și alte 19 milioane de americani care au declarat că iau în calcul adoptarea unui stil de viață nomad (MBO Partners, COVID-19 and the Rise of the Digital Nomads, https://www.mbopartners.com/state-of-independence/2020-digital-nomads-report/, consultat la data de 30 aprilie 2021.

[23] De exemplu, Outsite este o comunitate online de nomazi digitali care oferă acces la oportunități pentru spații de locuit în comun (coliving) sau pentru spații de lucru în comun (coworking) și, de asemenea, oferă servicii pentru a-i susține pe cei care lucrează remote. Outsite raportează faptul că vârsta media a membrilor este de 35 de ani, iar 65% dintre membri sunt singuri sau divorțați (pentru anumite detalii, a se vedea articolul publicat aici: https://www.outsite.co/blog/outsite-survey-2020-the-state-of-remote-work, accesat la 30 aprilie 2021).

[24] Pentru unele detalii, a se vedea informațiile disponibile pe site-ul World Travel Family Blog (https://worldtravelfamily.com/).

[25] MBO Partners, COVID-19 and the Rise of the Digital Nomad, https://www.mbopartners.com/state-of-independence/2020-digital-nomads-report/, raport consultat la 30 aprilie 2021.

[26] Articol publicat în ziarul New York Times la data de 8 noiembrie 2020, The Digital Nomads Did Not Prepare For This, https://www.nytimes.com/2020/11/08/business/digital-nomads-regret.html, accesat la 30 aprilie 2021.

[27] Pentru aceste informații, a se vedea informațiile disponibile aici: https://www.flexjobs.com/blog/post/flexjobs-digital-nomad-survey-insights-remote-lifestyle/?utm_source=cj&utm_medium=Skimlinks&utm_campaign=affiliates&cjevent=4a8ed0019aed11eb834c013b0a82b838, consultate la 30 aprilie 2021.

[28] Publicată în M. Of. nr. 296 din 2 aprilie 2018.

[29] Pentru detalii, a se vedea C.F. Costaș, Drept fiscal, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 243-255.

[30] Pentru unele observații în ceea ce privește influențele fiscale ale telemuncii în Spania, a se vedea C. Carbajo Nogal, Tax Aspects of Teleworking in the Personal Income Tax, în Cluj Tax Forum Journal nr. 5/2020, p. 8-16. Autorul explorează teme interesante, cum ar fi schimbarea reședinței fiscale a unui angajat care, în timpul pandemiei, este împiedicat să părăsească un anumit stat pentru o perioadă mai lungă de 183 zile în cursul a 12 luni consecutive.

[31] C.F. Costaș, Drept fiscal, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 207.

[32] În unele contribuții recente au fost indicate și alte soluții: înființarea și utilizarea unei societăți într-un stat cu un regim de impozitare redus, precum Estonia (care impozitează doar profitul distribuit sub formă de dividende); stabilirea într-un teritoriu cu impozite mici precum Panama, Dubai, Thailanda, Portugalia, Cipru, Malta, Bulgaria sau Paraguay (pentru detalii, a se vedea articolul 6 Ways for Digital Nomads to Save Big on Taxes, disponibil online la adresa https://www.entrepreneur.com/article/297623, consultat la data de 30 aprilie 2021.

[33] K. Cejie, New Problems Caused by the COVID-19 Pandemic – Income Taxes and Social Security Contributions (An Overview), European Taxation 2021, p. 185-193.

[34] J.O. L 166 din 29 aprilie 2004.

[35] Excepțiile privesc muncitorii detașați și persoanele care desfășoară activități în două sau mai multe state membre pentru o perioadă de cel mult 24 de luni.

[36] K. Cejie, New Problems Caused by the COVID-19 Pandemic – Income Taxes and Social Security Contributions (An Overview), European Taxation 2021, p. 186-193.

[37] Opinia avocatului general Tesauro în cauza C‑202/90, Ayuntamiento de Sevilla c. Recaudadores de Tributos de las Zonasprimera y segunda, în Culegere 1991, p. I‑4247.

[38] Pentru detalii, a se vedea C.F. Costaș, Drept fiscal, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 204-205.

[39] Idem, p. 220-242, pentru comentarii asupra regulilor specifice privind impozitarea veniturilor din activități independente.

[40] De exemplu, un blogger și scriitor freelancer nomad poate încasa onorarii din state diferite și în monede diferite.

[41] Spre pildă, o persoană care călătorește pentru a fotografia în întreaga lume și își vinde fotografiile unor platforme de distribuție va trebui să solicite evidențe de plăți de la fiecare dintre platformele în discuție.

[42] Desigur, în funcție de specificul legislațiilor naționale, unele dintre aceste categorii de cheltuieli vor suscita discuții. Autorii acestui articol exprimă de pe acum opinia că fiscul român va digera greu un model de business în care contribuabilul este constant în mișcare și înregistrează cheltuieli cu bilete de avion între diverse locații din Thailanda sau cazări la Singapore, în condițiile în care inspectorii fiscali români sunt obișnuiți să cenzureze chiar și banalele cheltuieli de cazare și transport în România, în contextul specific al unei delegații.

[43] Pentru regulile și condițiile de plată a contribuțiilor sociale obligatorii, inclusiv în cazul persoanelor care realizează venituri din activități independente, a se vedea C.F. Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 377-403.

[44] În lipsa unei prevederi contrare exprese, este vorba despre domiciliul unei persoane în sensul legii civile şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la respectarea domiciliului (art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului), şi nu despre domiciliul fiscal al contribuabilului, aşa cum este acesta determinat de Codul de procedură fiscală.

[45] Pentru o bună perioadă de timp, noţiunea de „centru al intereselor vitale” nu a fost definită de legea română. În mod uzual, prin „centrul intereselor vitale ale persoanei” se înţelege statul în care se află legăturile personale şi economice cele mai strânse (relaţii familiale şi sociale, ocupaţii, activităţi politice şi culturale, sediul afacerilor). În această materie, de pildă, Franţa acordă preponderență fie unui criteriu de ordin economic (situarea în Hexagon a centrului de interes economic), fie unui criteriu de ordin profesional (exercitarea principalei activităţi profesionale pe teritoriul francez). În Olanda, centrul intereselor vitale ale unei persoane este determinat în concret, de la caz la caz, fie de organele fiscale, fie de către instanţă.

Doar de la începutul anului 2012, în cuprinsul Normelor metodologice aferente vechiului Cod fiscal s‑a statuat faptul că prin „centrul intereselor vitale” se înţelege statul cu care relaţiile personale şi economice ale persoanei fizice sunt mai apropiate. Astfel, se va acorda atenţie familiei sale, soţului/soţiei, copilului/copiilor, persoanelor aflate în întreţinerea persoanei fizice şi care sosesc în România împreună cu aceasta, relaţiilor sale economice şi relaţiilor sale sociale. Prin relaţii economice se poate înţelege: angajat al unui angajator român, implicarea într‑o activitate de afaceri în România, conturi la bănci în România, carduri de credit/debit la bănci în România. Prin relaţii sociale se poate înţelege: membru într‑o organizaţie caritabilă, religioasă, participări la activităţi culturale sau de altă natură.

[46] De pildă, un diplomat român aflat în misiune în străinătate sau un funcţionar român în cadrul unei misiuni a României pe lângă instituţiile europene.”

Click aici pentru abonamentul 2022 la Cluj Tax Forum Journal>>>

Like & Share

S-ar putea să te intereseze și