Capitolul al VIII-lea. Convenţiile cu privire la competenţă | Extras din Competenţa în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I bis (nr. 1215/2012) | Gheorghe-Liviu Zidaru
Secţiunea a 4-a. Condiţiile de fond
§1. Corelaţia cu condiţiile de fond ale actului juridic
Articolul 25 din Regulament reglementează – cel puţin explicit – doar condiţiile în care poate fi încheiată o convenţie cu privire la competenţă, precum şi cerinţele de formă aplicabile acesteia.
Convenţia cu privire la competenţă constituie însă un act juridic, iar potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie, începând cu cauzele Segoura şi Estasis Salotti (precitate), cerinţele de formă sunt menite să asigure că clauza de jurisdicţie a făcut cu adevărat obiectul unui acord de voinţă al părţilor; cu alte cuvinte, cerinţele de formă trebuie să asigure existenţa reală a consimţământului, ori a actului juridic, în sensul de negotium juris.
Cerinţele de formă au, prin urmare, o anumită ambivalenţă, scopul lor nefiind numai acela de a asigura dovada convenţiilor cu privire la competenţă, precum şi uniformizarea regulilor formale aplicabile unor astfel de convenţii, ci ele sunt de asemenea menite să asigure existenţa reală a consimţământului părţilor; astfel, formele prevăzute (alternativ) de art. 25 din Regulament realizează o funcţie de avertizare a părţii asupra convenţiei încheiate, precum şi asigură cel puţin posibilitatea rezonabilă a luării la cunoştinţă a acesteia, dacă nu luarea la cunoştinţă însăşi.
Întrebarea care se pune însă este aceea dacă art. 25 reglementează, într-o manieră conexă, şi condiţiile de fond aplicabile consimţământului părţilor, de vreme ce existenţa reală a consimţământului constituie, potrivit jurisprudenţei Curţii, o cerinţă distinctă de condiţiile de formă instituite de text [cu excepţia art. 25 alin. (1) lit. c), unde respectarea uzanţei existente în comerţul internaţional face să se prezume existenţa consimţământului; admiţând însă că această prezumţie are caracter relativ, nici în acest caz forma şi fondul nu se pot identifica].
În tot cazul, nu este deloc simplă delimitarea chestiunilor de formă, privite ca premisă a existenţei unui consimţământ real, de chestiunea de fond a existenţei şi validităţii consimţământului însuşi.
Pentru a ilustra problemele ce se pot ivi, vom face trimitere la o hotărâre a Curţii de Apel din Montpellier[974], prin care s-a decis că instanţele franceze sunt competente potrivit art. 7 pct. 1 lit. a) din Regulament, iar clauza de jurisdicţie (redactată într-o limbă străină, respectiv engleza) este nevalabilă, întrucât reclamanta nu a înţeles semnificaţia acesteia şi deci nu a dorit să încheie o clauză cu acest conţinut. Curtea de Apel s-a raportat la teoria generală a contractelor, potrivit căreia clauzele contractuale care derogă de la dispoziţii legale au efecte doar dacă se stabileşte că partea şi-a exprimat consimţământul în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză. Reclamanta –
profesoară, iar nu comerciant – ştia destulă engleză pentru a pricepe contractul, dar nu şi clauza de jurisdicţie, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a fost evidenţiată în mod deosebit, aşa încât atenţia părţii să fie direcţionată asupra clauzei prin care se derogă de la regulile legale în materie; dacă legiuitorul francez a cerut, prin art. 48 CPC francez, ca o clauză prin care se derogă de la regulile de competenţă teritorială să fie evidenţiată în mod deosebit, cu atât mai mult această dispoziţie se aplică, atunci când clauza respectivă este redactată într-o limbă străină. Curtea de Casaţie a casat decizia menţionată, reproşând Curţii de Apel că a ignorat aplicarea art. 23 din Regulamentul din 2001, care nu poate fi completat cu alte reguli naţionale, precum art. 48 CPC francez.
În comentariul la această decizie s-a arătat că decizia Casaţiei franceze este lacunară, întrucât deşi s-a reţinut în mod just că legile naţionale care instituie condiţii de formă cu privire la clauzele de jurisdicţie sunt inaplicabile în completarea art. 25 din Regulament, care reglementează exhaustiv forma acestor clauze, s-a ignorat argumentul principal al deciziei instanţei de apel, şi anume lipsa consimţământului părţii cu privire la clauza respectivă. Ca urmare, se ridică problema de a şti dacă art. 23 din Regulament (art. 25 n.R.) se aplică, fie şi parţial, condiţiilor de fond ale actului juridic, îndeosebi consimţământului părţii şi efectelor, spre pildă, ale erorii asupra semnificaţiei clauzei cu privire la competenţă[975].
În cauza Powell Duffryn[796], Curtea de Justiţie a statuat că o clauză cu privire la competenţa instanţei de la sediul social, cuprinsă în actul constitutiv al unei societăţi comerciale, constituie o „convenţie” în înţelesul Convenţiei de la Bruxelles, acest termen urmând a fi interpretat autonom, indiferent de calificările relevante ale dreptului naţional (nu toate statele califică raporturile juridice dintre asociaţi şi societate, decurgând din dispoziţiile statutului, ca fiind contractuale). S-a statuat, de asemenea, că această clauză respectă cerinţele de formă prevăzute de art. 17 din Convenţie în privinţa (şi este deci opozabil) oricărei persoane care dobândeşte ulterior acţiuni sau părţi sociale la respectiva societate, numai actul constitutiv să fie publicat, ori să fie depus într-un loc unde poate fi consultat de persoana interesată.
Ideea interpretării autonome a clauzei atributive de jurisdicţie, laolaltă cu ideea autonomiei aceleiaşi clauze faţă de contractul principal, exprimată (indirect) de Curtea de Justiţie în cauza Sanicentral c. Collin[977], ridică întrebarea de a şti dacă art. 23 trebuie interpretat autonom inclusiv în ce priveşte condiţiile de fond ale actului juridic, cu privire la care, totuşi, acest articol nu prevede nimic.
[974] Situaţia de fapt din speţă este următoarea: o profesoară din sudul Franţei cumpără de la o doamnă din Viersen (Germania) un motan persan, pentru suma de 1 600 de euro. Contractul a fost încheiat în limba engleză; după semnături, el cuprinde menţiunea: „place of jurisdiction is Viersen, Germany”. Cumpărătoarea a descoperit „vicii ascunse” şi a introdus acţiune în justiţie la Montpellier, solicitând desfiinţarea contractului şi daune-interese. C.A. Montpellier (hotărârea din 23 octombrie 2006) a constatat nevalabilitatea clauzei atributive de competenţă (pentru motivele ce vor fi arătate în text), hotărârea fiind însă casată prin decizia din 23 ianuarie 2008 a Cass. fr., civ. 1-ere. Hotărârile sunt rezumate după comentariul deosebit de instructiv al lui U. Spellenberg, Der Konsens in Art. 23 EUGVVO – Der kassierte Kater (Consensul în art. 23 din Regulamentul Bruxelles I – motanul casat), în IPRax, 2010, p. 464 şi urm. Acesta arată, incidental, că „deşi nu este relevant sub aspect juridic, comentatorul ar vrea să ştie ce vicii ar fi putut avea motanul: a refuzat să se încalţe cu cizme, ori să procure noii posesoare bogăţii, sau să scrie un Bildungsroman precum Motanul Murr, era nesimţit ca Garfield sau rânjea permanent, ori – lăsând în urmă acelaşi rânjet – dispărea pur şi simplu ca în Alice’s Cheshire Cat, nu putea procrea, ori pur şi simplu nu era de descendenţa nobilă asumată?”. [975] A se vedea U. Spellenberg, loc. cit., p. 465. [976] Hotărârea din 10 martie 1992, C-214/89. [977] Hotărârea din 13 noiembrie 1979, C-25/79.
În doctrina germană, consimţământul (consensul) a fost definit ca fiind declaraţia de voinţă emisă de o parte în mod liber şi în exerciţiul autonomiei sale de voinţă, prin care aceasta acceptă o clauză cu privire la competenţă. Dacă problemele referitoare la mecanismele de includere în contract a CGA practicate de o singură parte sunt acoperite de art. 25 din Regulament, fiind aşadar exclusă aplicarea complementară a dreptului naţional, există alte chestiuni de fond complexe, precum viciile de consimţământ (eroare, dol, violenţă), revocabilitatea actului juridic, prorogarea contractelor încheiate cu termen, chestiunea succesiunii în drepturile unei părţi, efectele actului faţă de terţi etc. (lista nefiind limitativă) care sunt reglementate de dreptul naţional, întrucât dreptul european nu oferă soluţii în această privinţă[978].
În raportul Hess/Pfeiffer/Schlosser s-a arătat că, deşi art. 23 v.R. cere o anumită „calitate” a consimţământului şi pare a lăsa puţin loc pentru o aplicare complementară a reglementărilor naţionale, jurisprudenţa instanţelor din statele membre pune accentul pe dreptul naţional (substanţial) aplicabil formării valabile a consimţământului, ceea ce se explică prin faptul că, deşi Regulamentul încearcă să uniformizeze condiţiile de validitate ale clauzelor de jurisdicţie, lasă totuşi neatins dreptul naţional în ce priveşte formarea contractelor[979]. Raportul învederează totodată că în anumite state membre, condiţiile de fond ale clauzelor de jurisdicţie sunt supuse lex fori, în considerarea naturii procedurale a convenţiei, în vreme ce alte state preferă o calificare lege causae[980].
S-a arătat, de asemenea, că acordul de prorogare a competenţei este privit de art. 23 din Regulament ca un contract de drept privat cu efecte în plan procesual; convenţia atributivă de competenţă este vulnerabilă, întrucât dreptul european (procesual civil ori al contractelor) nu reglementează aspectele de drept substanţial care privesc acest tip de acord. O calificare pur procesuală este însă de asemenea nerealistă, cu atât mai mult cu cât convenţiile cu privire la competenţă se încheie de regulă în contextul unor contracte de drept privat.
Ca urmare, art. 23 din Regulamentul din 2001 nu era cu adevărat reuşit din punctul de vedere al tehnicii juridice, întrucât ar trebui oferită şi o soluţie de drept internaţional privat cu privire la legea aplicabilă fondului acestor convenţii; aceasta ar trebui să fie legea instanţei în favoarea căreia s-a prorogat competenţa (lex fori)[981].
De lege lata, art. 25 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles I bis complineşte carenţa reglementării anterioare, arătând că legea aplicabilă nulităţii – şi deci şi condiţiilor de fond care privesc validitatea – clauzei atributive de competenţă este legea forului, cu precizarea deosebit de importantă că, potrivit considerentului 20 al noului Regulament, „în cazul în care există dubii dacă o convenţie de alegere a instanţei în favoarea unei instanţe sau a unor instanţe dintr-un stat membru este nulă şi neavenită în ceea ce priveşte validitatea sa, chestiunea ar trebui să fie tranşată în conformitate cu legislaţia statului membru în care se află instanţa sau instanţele desemnate în convenţie, inclusiv cu normele privind conflictul de legi din statul membru respectiv”.
Aşadar, n-ar fi exclusă situaţia în care dreptul internaţional privat al forului trimite la altă lege (substanţială) aplicabilă pentru a guverna condiţiile de fond ale convenţiei[982].
[978] A se vedea Rauscher/Mankowski, p. 569-572; U. Spellenberg, loc. cit., p. 467-470; autorul încearcă să argumenteze că hotărârile Curţii de Justiţie, pronunţate cu privire la art. 23 din Regulament, pot fi citite şi ca instituind o cerinţă de sine stătătoare a unui consimţământ „efectiv” (deci real) şi că s-ar putea, dezvoltând acest raţionament, ajunge la dezvoltarea unor condiţii de fond autonome în dreptul european, desprinse îndeosebi de soluţiile naţionale cu privire la viciile de consimţământ şi al discordanţei dintre voinţa reală şi cea declarată, care sunt adesea foarte diferite. Acelaşi autor arată însă (ibidem, p. 467) că ar fi mai înţelept ca art. 23 să privească doar admisibilitatea şi condiţiile de formă ale condiţiilor referitoare la competenţă, întrucât chestiunile de fond nu-şi găsesc, practic, nicio reglementare. Apreciem că această din urmă perspectivă este singura corectă, întrucât, în afara enunţului corect că cerinţele de formă au dublul scop de a asigura şi de a dovedi caracterul serios, efectiv al consimţământului cu privire la respectiva clauză de competenţă, din art. 23 nu pot fi deduse cerinţe referitoare la condiţiile de fond propriu-zise ale actului juridic, fie el şi cu efecte de ordin procesual. [979] A se vedea raportul Hess/Pfeiffer/Schlosser, pct. 376 şi urm. [980] Pentru expunerea controversei în dreptul francez, a se vedea Gaudemet-Tallon, p. 141. [981] A se vedea B. Hess, p. 312 şi 314. [982] În acest sens, Thomas/Putzo/Hüßtege (2016), p. 2047.
În ceea ce priveşte aceste condiţii, se arată cu temei că, dacă existenţa acordului de voinţă însăşi constituie o cerinţă imanentă a art. 25, consensul urmând a fi definit autonom, printr-o analogie cu art. 7 pct. 1 n.R.[983], chestiunile mai complexe, precum viciile de consimţământ, reprezentarea, asanarea nulităţii, prelungirea (reînnoirea) contractelor, sfera persoanelor faţă de care clauza produce efecte şi determinarea succesorilor părţilor iniţiale, cesiunea contractului etc. sunt supuse legii naţionale a forului.[984]
O altă problemă delicată este incidenţa regulilor şi practicilor naţionale referitoare la controlul conţinutului convenţiei atributive de jurisdicţie asupra validităţii şi efectelor acesteia, control care să privească caracterul echitabil şi rezonabil ori, dimpotrivă, caracterul abuziv al clauzei cu privire la competenţă. Raportul Hess/Pfeiffer/Schlosser menţionează succint că asemenea reguli şi standarde naţionale sunt inaplicabile sub imperiul art. 23 v.R., care permite alegerea liberă de către părţi a instanţei competente[985].
Am arătat deja că părţile, atunci când aleg competenţa unei instanţe dintr-un stat membru (determinând astfel şi competenţa teritorială) ori a instanţelor dintr-un stat membru (rezumându-se astfel la alegerea competenţei internaţionale) beneficiază de o libertate mare de alegere, libertate care priveşte şi maniera de redactare a clauzei atributive de competenţă. După cum rezultă îndeosebi din hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în cauza Coreck Maritime (precitată), părţile se pot rezuma la a prevedea criteriile pe temeiul căruia instanţa competentă să poată fi determinată, eventual chiar cu ajutorul unor elemente extrinseci clauzei (precum sediul uneia dintre părţi la data introducerii acţiunii etc.); aşadar, simpla determinabilitate a instanţei competente este suficientă.
Nu este necesar ca părţile să justifice existenţa unei legături obiective a litigiului cu instanţa aleasă de ele (ori cu statul instanţelor alese in globo, dacă este determinată doar competenţa internaţională). Alegerea părţilor este liberă, nefiind cenzurabilă de către instanţa sesizată, pe temeiul lipsei unei legături rezonabile cu litigiul – nu sunt, aşadar, permise aprecieri de tipul forum non conveniens[986].
Această soluţie rezultă cu claritate din hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în cauza Zelger, în care s-a decis că art. 17 din Convenţie (art. 23 din Regulament), care instituie competenţa exclusivă a instanţei alese de părţi, este aplicabil indiferent de orice criteriu de conexiune obiectivă a litigiului cu instanţa aleasă, spre deosebire de art. 5 pct. 1 din Convenţie (art. 7 pct. 1 n.R.), care deschide o competenţă alternativă a instanţei de la locul executării contractului, în considerarea legăturii dintre litigiul referitor la executarea acelui contract şi instanţa locului respectiv[987].
Trebuie subliniat că această soluţie, similară celei prevăzute anterior de Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat[988], diferă semnificativ de regula preconizată în această materie de noul Cod de procedură civilă. Astfel, potrivit fostului art. 154 din Legea nr. 105/1992, competenţa jurisdicţională (internaţională) aleasă de părţi este recunoscută fără alte rezerve, mai puţin în ipoteza
[983] A se vedea Rauscher/Mankowski (2016), p. 765 şi urm. [984] În acest sens, ibidem, p. 771 şi urm.; Thomas/Putzo/Hüßtege (2016), p. 2047. [985] A se vedea raportul Hess/Pfeiffer/Schlosser, pct. 379-380. [986] A se vedea Gaudemet-Tallon, p. 140. [987] Hotărârea din 17 ianuarie 1980 în cauza Siegfried Zelger c. Sebastiano Salinitri, C-56/79 (îndeosebi pct. 4), disponibilă pe www.curia.europa.eu. În hotărârea pronunţată la data de 17 iulie 2008 în cauza Equitas Ltd/Allstate Insurance Company, [2008] EWHC 1671 (Comm), disponibilă pe www.bailii.org, High Court of England and Wales a reţinut că „The effect of Article 4(1) and Article 23 of the Judgments Regulation is that in a case such as this the jurisdiction of this court is exclusive, the clause has mandatory effect, and the weight of the authorities suggests the court is deprived of its common law discretion to stay proceedings in favour of another jurisdiction on classic forum non conveniens grounds (…)”. Hotărârea este relevantă, întrucât provine de la o jurisdicţie care admite, în general, aplicabilitatea teoriei forum non conveniens (cum rezultă şi din considerentele subsecvente, pe care nu le-am mai citat), dar care a sesizat incompatbilitatea acesteia cu sistemul Regulamentului, în general, şi al art. 23, în special. [988] Abrogată prin art. 230 lit. q) din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și prin art. 83 lit. e) din Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
competenţei exclusive: a) a instanţelor române, dacă a fost aleasă o instanţă străină; b) a instanţelor străine, dacă a fost aleasă o instanţă română[989].
Dimpotrivă însă, art. 1067 alin. (3) NCPC permite instanţei (române) alese de părţi să cenzureze alegerea acestora şi să respingă cererea, chiar dacă pârâtul s-a prezentat în faţa instanţei şi nu a contestat competenţa acesteia, dacă litigiul nu prezintă nicio legătură semnificativă cu România. Această opţiune legislativă constituie o concretizare a unei abordări de tipul „forum non conveniens”, întrucât instanţa verifică dacă este „adecvată” să soluţioneze litigiul, după criteriul unei conexiuni a litigiului cu România.
Aşadar, reglementarea se raportează numai la competenţa internaţională, iar nu la cea teritorială. Cu alte cuvinte, chiar dacă părţile au ales o anumită instanţă (e.g., instanţa competentă după materie din Târgu-Mureş), aceasta nu va verifica dacă litigiul prezintă o legătură semnificativă doar cu circumscripţia sa teritorială, ci cu întreaga ţară; în lipsa unei astfel de legături, ea va respinge cererea, ca nefiind de competenţa instanţelor române. Dacă însă o asemenea legătură există – fie şi cu alt oraş din România, spre exemplu, locul executării contractului se află în Galaţi, domiciliul uneia dintre părţi se află în Timişoara etc. – instanţa trebuie să accepte alegerea părţilor şi nu şi-ar putea declina competenţa teritorială în favoarea instanţei la circumscripţia căreia s-ar raporta punctul de legătură.
În măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a art. 25 din Regulament, acesta se va aplica cu prioritate faţă de art. 1067 NCPC, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie în cauza Zelger, fiind aşadar nepermis instanţei române alese de părţi să se desesizeze sub cuvânt că litigiul nu prezintă legături cu România. Bref, art. 1067 NCPC nu se aplică în completarea art. 25 din Regulament.
Având însă în vedere că, în noua redactare a art. 25 din Regulament, acesta este aplicabil ori de câte ori este aleasă competenţa instanţelor unui stat membru sau a unei instanţe dintr-un astfel de stat, indiferent de domiciliile părţilor, iar România este un stat membru, rezultă că art. 1067 NCPC a căzut în desuetudine, fiind întotdeauna înlăturat de la aplicare de art. 25 n.R. De lege ferenda se impune abrogarea sa, pentru a nu crea confuzii – respectiv ocultarea prevederilor art. 25 din Regulament.
S-a învederat în mod just că această reglementare permite părţilor să convină o judecată pe „teren neutru”, această soluţie (e drept, de regulă, mai costisitoare şi mai complicată pentru ambele părţi) fiind preferabilă pentru partea care nu vrea să se judece în faţa instanţelor din ţara părţii adverse (evitând astfel aşa-numitul forum bias ori tendinţa, poate adesea doar inconştientă, de a-l favoriza pe „conaţional”), dar nici nu reuşeşte să impună alegerea jurisdicţiilor din propriul său stat[990].
[989] Se observă un liberalism deosebit al Legii nr. 105/1992, care recunoaşte implicit teoria „efectului reflex”, întrucât admite luarea în considerare a competenţei exclusive a unei instanţe străine. Desigur, formularea legii – „una dintre părţi învederează că o instanţă străină este exclusiv competentă” – trebuie înţeleasă în sensul că acea competenţă exclusivă trebuie şi dovedită; mai precis, partea va invoca şi dovedi faptele care fundamentează aplicarea normei de competenţă, după cum va invoca şi dovedi inclusiv dreptul străin, cu privire la care adagiul iura novit curia nu operează. A se vedea, cu privire la proba dreptului străin, şi art. 253 NCPC.
[990] A se vedea Rauscher/Mankowski (2011), p. 543; Gaudemet-Tallon, p. 140.
CITEȘTE CONTINUAREA EXTRASULUI AICI!
