Lect. univ. dr. Nicolae-Horia ȚIȚ, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Drept
Judecător Roxana STANCIU, Tribunalul București
NOTĂ: Prezentul articol este un extras din lucrarea „Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă – comentarii, explicații, jurisprudență relevantă”
Potrivit art. I pct. 3 din Legea nr. 310/20183 [1], la articolul 64 CPC, alineatele (3) și (4) se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(3) Încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul.
(4) În cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanța a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție, hotărârea pronunțată este desființată de drept, iar cauza se va rejudeca de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul discutării admisibilității în principiu a acesteia”.
În forma anterioară, textul avea următoarea redactare:
„(3) Încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul.
(4) Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanță, respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanței competente să soluționeze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție.”
Spre deosebire de alte modificări legislative intervenite prin Legea nr. 310/2018, care au la bază decizii ale Curții Constituționale, cea operată la art. 64 alin. (3) și (4) CPC constituie o modificare propriu-zisă a dispozițiilor anterioare care reprezintă exclusiv voința legiuitorului. Este înlocuită soluția legislativă a atacării separate a încheierii prin care se respinge ca inadmisibilă cererea de intervenție cu cea de drept comun în privința atacării încheierilor premergătoare [posibilitatea atacării acestora doar odată cu fondul – art. 466 alin. (4) CPC], reglementându-se, în același timp, cu caracter special (derogator), soluția pe care instanța de control judiciar o va pronunța în cazul admiterii căii de atac (trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție) și efectele acesteia asupra judecării cauzei (reluarea judecății de la momentul discutării admisibilității în principiu a cererii de intervenție).
[1] Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr.1074 din 18.12.2018.
Practica judiciară a demonstrat că soluția legislativă promovată prin Legea nr. 134/2010 (atacarea separată a încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție) a fost de natură să conducă la o tergiversare nejustificată a cauzelor, raportat la faptul că judecata cererii principale era suspendată de drept până la soluționarea apelului sau recursului împotriva încheierii. Reglementarea unor termene scurte pentru soluționarea căii de atac (24 de ore pentru înaintarea dosarului în copie certificată la instanța de control judiciar, 10 zile pentru soluționarea apelului sau recursului) s-a dovedit a fi inaplicabilă în practică, apelurile ori recursurile împotriva încheierilor de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție fiind adesea soluționate în intervale de timp mult mai mari, timp în care judecata cererii principale era suspendată. Acest lucru a făcut ca formularea cererilor de intervenție inadmisibile să devină un mijloc de tergiversare a soluționării cauzelor, prin exercitarea abuzivă a dreptului de a sesiza instanța cu o astfel de cerere (observație valabilă și cu privire la cererile de intervenție forțată). Modificarea legislativă urmărește, așadar, înlăturarea „tentației” abuzului de drept în ceea ce privește formularea unei cereri de intervenție voluntară sau forțată, în scopul de a obține o suspendare de drept a judecății până la soluționarea apelului ori recursului declarat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a acesteia.
Grație trimiterilor la art. 64 pe care le fac art. 69 alin. (3), art. 74 alin. (2) și, respectiv, art. 77 alin. (2) CPC, modificarea arătată mai sus se va aplica, în mod corespunzător, și procedurii de soluționare a cererii de chemare în judecată a altei persoane, a cererii de chemare în garanție și a cererii de arătare a titularului dreptului, constituind dreptul comun în materia procedurii de încuviințare în principiu atât în ceea ce privește cererile de intervenție voluntară, cât și cele de intervenție forțată.
Este de remarcat că textul își păstrează caracterul special, derogator de la dreptul comun, dacă nu sub aspectul momentului la care poate fi formulată calea de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, cel puțin sub aspectul soluției pe care urmează să o pronunțe instanța de control judiciar.
Noua reglementare va ridica însă mai multe probleme de interpretare, referitoare la: categoriile de încheieri care pot fi atacate cu calea de atac odată cu fondul, modalitatea de exercitare a căii de atac, soluția instanței de control judiciar și efectele acesteia, instanța care va soluționa cauza ca urmare a trimiterii spre rejudecare și incidența în privința judecătorului care ar urma să rejudece pricina a unei situații de incompatibilitate.
O primă problemă de interpretare vizează obiectul căii de atac reglementate de art. 64 alin. (4) CPC, respectiv dacă acest text de lege (care, chiar și în actuala redactare, își păstrează caracterul special, derogator de la dreptul comun, sub aspectul soluției pe care urmează să o adopte instanța de control judiciar) se aplică strict încheierilor prin care cererea de intervenție este respinsă ca inadmisibilă sau, după caz, și acelora prin care este anulată ori respinsă o astfel de cerere pentru neîndeplinirea condițiilor de formă sau a altor condiții extrinseci cererii, care nu sunt specifice doar cererii de intervenție, ci sunt condiții de drept comun care caracterizează toate cererile adresate instanțelor (art. 148 și urm. CPC). [2]
În acord cu opiniile exprimate în doctrină sub imperiul redactării anterioare a art. 64 alin. (4) CPC, apreciem că acesta se aplică atât în situația în care respingerea cererii de intervenție este rezultatul analizării condițiilor specifice de admisibilitate a acesteia, cât și atunci cât cererea este anulată sau respinsă pentru neîndeplinirea unor condiții intrinseci sau extrinseci comune oricăror cereri adresate instanței (lipsa semnăturii, lipsa dovezii calității de reprezentant, neindicarea obiectului cererii, neindicarea motivelor de fapt etc.) [3].
O mențiune specială trebuie însă făcută în legătură cu anularea cererii ca netimbrată: în ipoteza în care această soluție este rezultatul aprecierii instanței cu privire la caracterul timbrabil al cererii, partea nu are deschisă calea apelului sau recursului, criticile cu privire la acest aspect putând fi formulate, eventual, doar pe calea unei cereri de reexaminare [4]. Spre exemplu, dacă partea apreciază că cererea sa de intervenție a fost anulată în mod greșit, deoarece era scutită de la plata taxei judiciare de timbru, apelul sau recursul împotriva încheierii este inadmisibil. Dacă însă partea susține că a îndeplinit cerința pusă în vedere de instanță, de a achita taxa judiciară de timbru, și, cu toate acestea, cererea sa a fost anulată (fără a contesta, prin urmare, caracterul timbrabil al cererii), calea de atac împotriva încheierii este admisibilă și îi sunt aplicabile dispozițiile art. 64 alin. (4) CPC.
[2] În legătură cu acest aspect, în doctrină, sub imperiul reglementării anterioare, au fost formulate puncte de vedere diferite cu privire la aplicabilitatea art. 64 alin. (4) CPC, chiar aceiași autori reconsiderându-și poziția cu privire la chestiunea analizată. Astfel, într-o primă variantă de interpretare, s-a reținut că, „în măsura în care cererea de intervenție nu întrunește condițiile de formă cerute de lege sau alte condiții extrinseci, aceasta va fi anulată sau respinsă tot prin încheiere motivată, însă regimul juridic al acestei încheieri va fi cel de drept comun (…)” (G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 103, nota de subsol nr. 1). Ulterior, autorii au revenit asupra acestei interpretări, reținând că, „apreciind în continuare că anularea sau respingerea cererii de intervenție pentru neîndeplinirea cerințelor de formă sau a altor condiții extrinseci poate fi dispusă prin încheiere interlocutorie, considerăm totuși că, din rațiuni practice, se poate avea în vedere aplicarea dispozițiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ. și în cazul acestei încheieri, chiar dacă dispozițiile respective fac vorbire despre încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție” (G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 115, nota de subsol nr. 1). În același sens, a se vedea D.N. Theohari, Comentariu la art. 64 CPC, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Vol. I, Art. 1-455, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 209.
[3] Cererea de intervenție, fiind o cerere incidentală, nu este supusă procedurii de verificare și regularizare reglementate de art. 200 CPC, potrivit art. 121 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012), astfel încât orice neregularitate formală a cererii nu poate fi sancționată decât în cadrul procedurii de încuviințare în principiu (G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2017, p. 114).
[4] În acest sens, prin Decizia nr. 7/2014 (publicată în M. Of. nr. 137 din 24 februarie 2015), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, a stabilit că, „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului”. Raționamentul și soluția rămân valabile și sub imperiul O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (publicată în M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013), partea având deschisă calea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru în temeiul art. 39 din acest act normativ.
O altă problemă de interpretare care ar putea apărea în legătură cu noua redactare a art. 64 alin. (4) CPC vizează modalitatea de exercitare a căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție. Astfel, potrivit art. 64 alin. (3) CPC, aceasta nu se poate ataca decât odată cu fondul, ceea ce înseamnă că, pentru a se declanșa termenul de exercitare a căii de atac împotriva încheierii, intervenientului (a cărui cerere nu a fost admisă în principiu) trebuie să i se comunice hotărârea prin care s-a dezînvestit instanța. Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție va putea fi atacată, în lipsa altor dispoziții, în același termen ca și hotărârea prin care instanța soluționează fondul sau, după caz, se dezînvestește fără soluționarea fondului; or, intervenientul a cărui cerere nu a fost admisă în principiu nu poate ataca hotărârea de dezînvestire, lui urmând a-i fi comunicată această hotărâre exclusiv în scopul declanșării termenului de exercitare a căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție. Prin urmare, în această situație cu totul specială, se va putea formula calea de atac împotriva încheierii, chiar dacă nu este atacată și hotărârea de dezînvestire, desființarea acesteia din urmă producându-se, potrivit art. 64 alin. (4) CPC, de drept.
Practic, intervenientul a cărui cerere a fost respinsă ca inadmisibilă exercită calea de atac împotriva încheierii odată cu fondul doar sub aspect temporal, neputând ataca hotărârea de dezînvestire, acest drept fiind rezervat doar părților. Din moment ce cererea de intervenție a fost considerată inadmisibilă, cel care a formulat-o nu a devenit parte [art. 65 alin. (1) CPC], astfel încât el nu are calitate procesuală pentru formularea căii de atac decât în ceea ce privește încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție. Este adevărat că admiterea căii de atac împotriva acestei încheieri conduce la desființarea de drept a hotărârii de dezînvestire, însă acest efect se produce ex lege, conform dispozițiilor art. 64 alin. (4) CPC, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.
Necesitatea comunicării către intervenientul a cărui cerere a fost respinsă ca inadmisibilă a hotărârii de dezînvestire, în vederea declanșării termenului de exercitare a căii de atac împotriva încheierii, ridică o problemă tehnică. Dacă cererea de intervenție nu este încuviințată în principiu, intervenientul nu va figura în citativ, astfel încât este posibil ca instanța să omită comunicarea hotărârii de fond către acesta, cu consecința că termenul de exercitare a căii de atac nu va începe să curgă. Prin urmare, apreciem că persoana care a formulat cererea de intervenție trebuie menținută pe citativ, însă nu va fi citată pentru termenele de judecată, neavând calitate de parte, menținerea în citativ fiind făcută exclusiv în scopul comunicării hotărârii de dezînvestire, la finalul judecății în fața instanței respective. Dacă totuși instanța omite să îi comunice și acestuia hotărârea dată pe fondul cauzei, față de acest terț nu va curge termenul de declarare a căii de atac. Desigur, instanța de apel care constată că această comunicare nu a fost realizată va putea proceda, așa cum vom arăta în continuare, în sensul de a dispune comunicarea hotărârii de fond, pentru a declanșa și pentru titularul cererii de intervenție curgerea termenului de apel.
Mai rămâne și situația acelor hotărâri pentru care termenul de apel curge de la pronunțare, nu de la comunicare (cel mai des întâlnit exemplu fiind ordonanța președințială). În aceste cazuri, în care terțul nu a fost atras în proces și, prin ipoteză, nici nu a fost citat, considerăm că devin aplicabile dispozițiile art. 186 CPC (repunerea în termen).
Apelul formulat de intervenientul a cărui cerere a fost respinsă ca inadmisibilă trebuie soluționat de același complet de judecată ca și apelul/apelurile principale, incidentale sau provocate formulate de părți împotriva hotărârii de dezînvestire, potrivit art. 4711 alin. (8) CPC. În cazul în care apelurile au fost repartizate la completuri diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit. Dacă instanța de apel, învestită cu un apel împotriva hotărârii prin care s-a dezînvestit prima instanță, observă că celui care a formulat o cerere de intervenție nu i s-a comunicat această hotărâre și că, prin urmare, față de acesta nu a început să curgă termenul de exercitare a apelului împotriva încheierii prin care i-a fost respinsă cererea de intervenție, va dispune, așa cum am arătat, amânarea cauzei și comunicarea hotărârii primei instanțe către cel care a formulat intervenția, pentru ca acesta să poată formula apel.
Tot în legătură cu exercitarea căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție se ridică și problema admisibilității acesteia în cazul în care nu este formulată, de către una dintre părți, o cale de atac împotriva hotărârii de dezînvestire. În cazul intervenției principale, ipoteza nu ridică foarte multe probleme, dreptul intervenientului în nume propriu de a ataca încheierea de respingere a cererii de intervenție neputând fi condiționat de atacarea de către părți a hotărârii de dezînvestire; așa cum am arătat, chiar dacă nu are calitatea de a ataca această din urmă hotărâre, intervenientul poate determina desființarea ei, în temeiul art. 64 alin. (4) CPC, atacând încheierea prin care cererea sa de intervenție a fost respinsă. Se ridică însă problema dacă lucrurile trebuie judecate în același fel în cazul intervenientului accesoriu. Mai exact, se pune problema dacă, în ipoteza vizată de art. 64 alin. (4) CPC, sunt aplicabile dispozițiile art. 67 alin. (4) din același cod, potrivit cu care calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunțat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond. Deși acest text de lege reglementează întinderea drepturilor procesuale ale intervenientului accesoriu după admiterea în principiu a cererii sale, apreciem că el este aplicabil și situației în care cererea de intervenție a fost respinsă ca inadmisibilă. Astfel, așa cum am arătat, potrivit art. 64 alin. (4) CPC, modificat prin Legea nr. 310/2018, în cazul admiterii căii de atac împotriva încheierii prin care instanța a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție, hotărârea prin care instanța s-a dezînvestit este desființată de drept; prin urmare, în măsura în care soluția de dezînvestire a instanței nu este atacată de partea în sprijinul căreia a fost formulată cererea de intervenție, desființarea ei nu ar putea fi cauzată, indirect, de admiterea căii de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de intervenție, o astfel de consecință fiind contrară chiar finalității urmărite prin introducerea cererii de intervenție. Prin urmare, cel care a formulat o cerere de intervenție accesorie va putea ataca încheierea prin care aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă numai în măsura în care hotărârea prin care s-a dezînvestit instanța este atacată de partea în sprijinul căreia a fost formulată cererea de intervenție respinsă.
În cazul chemării în judecată a altei persoane, al chemării în garanție și al arătării titularului dreptului, partea care a formulat cererea de intervenție forțată ar avea interes să formuleze calea de atac împotriva încheierii prin care aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă numai în cazul în care cade în pretenții. Dacă soluția de dezînvestire îi este favorabilă, iar cealaltă parte declară calea de atac împotriva ei, partea care a formulat cererea de intervenție forțată va putea ataca soluția de respingere a acesteia pe calea unui apel sau recurs incident. Spre exemplu, pârâtul chemat în judecată într-o acțiune în pretenții formulează o cerere de chemare în garanție în fața primei instanțe. Instanța respinge ca inadmisibilă chemarea în garanție, dar respinge și acțiunea în revendicare, pe fond. Neavând interes să atace soluția de fond, pârâtul nu va putea ataca încheierea de respingere a cererii de chemare în garanție. Dacă însă reclamantul formulează apel, pârâtul va putea ataca încheierea pe calea unui apel incident. La fel, în cazul în care arătarea titularului dreptului formulată de pârât este respinsă ca inadmisibilă, însă este respinsă și cererea de chemare în judecată, pârâtul nu are interes să formuleze apel; dacă declară apel reclamantul, pârâtul va putea formula apel incident împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de arătare a titularului dreptului.
În ceea ce privește soluția instanței de control judiciar, textul art. 64 alin. (4) CPC, astfel cum a fost modificat, prevede desființarea de drept a hotărârii de dezînvestire a instanței care a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceasta.
În primul rând, terminologia folosită de art. 64 alin. (4) nu concordă cu cea de la art. 480, respectiv art. 497-498 CPC, care prevăd soluția anulării în cazul admiterii apelului, respectiv pe cea a casării în cazul recursului.
Chiar trecând peste acest aspect și acceptând că prin „desființare” ar trebui să înțelegem una dintre cele două soluții specifice căilor de atac de reformare, se ridică problema dacă, în raport cu dispozițiile art. 480, respectiv art. 497-498 CPC, trimiterea spre rejudecare va fi dispusă din oficiu sau doar la cerere și, mai ales, dacă trimiterea spre rejudecare va opera independent de o eventuală soluție de trimitere spre rejudecare pronunțată anterior sau care ar trebui pronunțată ulterior.
Cu privire la prima chestiune (problema se pune doar în cazul apelului), apreciem că trimiterea spre rejudecare dispusă în temeiul art. 64 alin. (4) CPC operează din oficiu, nefiind necesară o cerere expresă a părții în acest sens. Cazul de trimitere spre rejudecare prevăzut de acest text de lege este unul cu caracter special, independent de dispozițiile art. 480 alin. (3) CPC, rolul noii reglementări fiind acela de a garanta intervenientului posibilitatea de a beneficia de calea de atac asupra soluției de fond de care ar fi privat dacă judecata ar fi reluată doar în fața instanței de control judiciar.
În ceea ce privește cea de-a doua chestiune (problemă comună apelului și recursului, având în vedere și modificarea art. 497 CPC, în sensul în care inclusiv în cazul recursului soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție este posibilă o singură casare cu trimitere), considerăm că, raportat la caracterul special al dispozițiilor art. 64 alin. (4) CPC, trimiterea spre rejudecare în ipoteza vizată de acesta este independentă de eventuale alte soluții de trimitere spre rejudecare, pronunțate pentru alte motive. Prin urmare, instanța va proceda la a dispune trimiterea spre rejudecare în temeiul art. 64 alin. (4) CPC indiferent dacă această măsură a mai fost dispusă anterior, pe un alt motiv [în temeiul art. 480 alin. (3), art. 497 ori art. 498 alin. (2) CPC]. De asemenea, o trimitere spre rejudecare dispusă în temeiul art. 64 alin. (4) CPC nu împiedică o nouă trimitere, ulterioară, în temeiul textelor sus-menționate. Această interpretare are în vedere rațiunile diferite ale textelor de lege: în cazul prevăzut de art. 64 alin. (4) CPC, trimiterea cauzei spre rejudecare are în vedere, așa cum am arătat, asigurarea posibilității terțului intervenient voluntar sau forțat de a exercita calea de atac prevăzută de lege împotriva soluției prin care instanța în fața căreia a intervenit a soluționat pe fond cererea sa. Limitarea trimiterii spre rejudecare prevăzută de art. 480 alin. (3), art. 497 ori art. 498 alin. (2) CPC nu ar trebui, așadar, să afecteze această finalitate, fiind reglementată prin raportare la un cadru procesual stabilit în fața instanței de fond.
În ceea ce privește efectele soluției instanței de control judiciar, potrivit noii reglementări a art. 64 alin. (4) CPC, în cazul admiterii căii de atac formulate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, hotărârea este desființată de drept, iar judecata este reluată la instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul discutării admisibilității în principiu a acesteia. Practic, potrivit acestei reglementări, este desființată de drept nu numai hotărârea prin care a fost soluționată cauza, ci și toate actele de procedură efectuate și probele administrate ulterior momentului discutării admisibilității cererii de intervenție. Prin urmare, toate aceste acte de procedură și probe vor trebui refăcute cu prilejul rejudecării cauzei. Apreciem că în această situație nu sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 137 CPC, care vizează exclusiv probele administrate în fața instanței necompetente. Or, în ipoteza analizată, instanța era competentă, refacerea actelor de procedură și a probelor efectuate/administrate după respingerea cererii de intervenție fiind impusă de respectarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare. În rejudecare se vor aplica, în mod corespunzător, dispozițiile art. 65 alin. (2) CPC, persoana care a formulat cererea de intervenție și al cărei apel sau recurs împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a acesteia a fost admis putând să solicite administrarea de probe noi până la primul termen de judecată stabilit în scopul rejudecării cauzei.
De asemenea, în cazul intervenției principale, potrivit art. 65 alin. (3) CPC, în vederea rejudecării, instanța de fond va stabili un termen pentru părțile inițiale în care trebuie depusă întâmpinarea la cererea de intervenție. Practic, odată cu înregistrarea dosarului în vederea rejudecării, instanța de fond va proceda în sensul art. 201 CPC, adică va comunica cererea de intervenție părților inițiale, punându-le în vedere să depună întâmpinare în termen de 25 de zile (sau mai scurt, în procesele urgente), iar după depunerea întâmpinării, aceasta va fi comunicată intervenientului (cu posibilitatea ca acesta să formuleze răspuns la întâmpinare), fixându-se, totodată, primul termen de judecată [5].
[5] Având în vedere modificarea art. 201 alin. (2)-(4) CPC prin Legea nr. 310/2018, răspunsul la întâmpinare are caracter facultativ, iar primul termen de judecată se stabilește după ce a fost formulată întâmpinarea sau, după caz, a expirat termenul de depunere a acesteia.
O situație specială trebuie avută în vedere în legătură cu cererea de chemare în garanție. Astfel, în cazul admiterii unei căi de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă ca inadmisibilă o astfel de cerere, în vederea rejudecării cauzei, instanța de fond va stabili un termen pentru ca cel chemat în garanție să formuleze întâmpinare și, eventual, o nouă cerere de chemare în garanție [art. 74 alin. (3) și art. 72 alin. (2) CPC]. Instanța de fond va aplica și în această situație, în mod corespunzător, dispozițiile art. 201 CPC, urmând ca la primul termen de judecată să fie discutată admisibilitatea cererii de chemare în garanție formulate de chematul în garanție inițial.
O mențiune importantă a textului de lege modificat este aceea că rejudecarea va avea loc la instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul discutării admisibilității în principiu a acesteia. Având caracter special față de dispozițiile art. 480 alin. (3), respectiv art. 497-498 CPC, dispozițiile art. 64 alin. (4) nu dau posibilitatea instanței de control judiciar să dispună trimiterea la o altă instanță decât cea în fața căreia a fost formulată cererea de intervenție. Cu alte cuvinte, în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare în temeiul art. 64 alin. (4) CPC, instanța de control judiciar nu va putea dispune ca trimiterea să fie făcută către o instanță de grad egal celei în fața căreia a fost formulată cererea de intervenție.
Cu toate acestea, apreciem că dispozițiile art. 64 alin. (4) CPC, modificate prin Legea nr. 310/2018, nu înlătură de la aplicare dispozițiile art. 145 alin. (3) teza a II-a CPC, conform căruia, „În caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanță din circumscripția celei care a soluționat calea de atac”. Aceste dispoziții legale, referitoare la efectele admiterii cererii de strămutare, au caracter special în raport de regula instituită de art. 64 CPC, astfel că, în ipoteza particulară a strămutării cauzei după greșita respingere a cererii de intervenție, rejudecarea va avea loc la instanța la care a fost strămutată cauza, în caz contrar măsura strămutării fiind lipsită de efect (obiectiv pe care legiuitorul nici nu l-a prevăzut, nici nu l-a urmărit prin modificarea art. 64 CPC).
Trebuie reținut, în acest context, că persoana care a formulat cererea de intervenție nu ar putea, ulterior respingerii acesteia, să formuleze o cerere de strămutare a procesului, deoarece nu a dobândit calitatea de parte [art. 65 alin. (1) CPC]. Cu toate acestea, se va putea formula de către această persoană o cerere de strămutare a apelului sau recursului declarat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție. În cazul admiterii unei asemenea cereri de strămutare, instanța de control judiciar care va soluționa respectiva cale de atac va dispune trimiterea spre rejudecare a cauzei către o instanță din circumscripția sa, prin excepție de la dispozițiile art. 64 alin. (4) CPC.
Soluția trimiterii cauzei spre rejudecare, reglementată de art. 64 alin. (4) CPC, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, ridică și problema incidenței unuia dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. Sub acest aspect, modificarea art. 64 alin. (4) CPC trebuie coroborată cu cea intervenită la art. 41 alin. (1) din același cod, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018. [6] Având în vedere noua redactare a acestuia din urmă, în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare în temeiul art. 64 alin. (4) CPC, judecătorul de la instanța de fond (prima instanță sau instanța de apel, după caz) care a respins inițial ca inadmisibilă cererea de intervenție nu devine incompatibil să soluționeze cauza în rejudecare, chiar dacă prin prima hotărâre s-a pronunțat pe fond, fiind incidentă situația de excepție prevăzută de art. 41 alin. (1) teza finală. Astfel, judecătorul de la instanța de fond urmează a se pronunța asupra unei alte chestiuni decât cea care a fost soluționată de instanța de apel ori de recurs: acestea din urmă au analizat doar chestiunea admisibilității cererii de intervenție; constatând că soluția instanței de fond cu privire la această chestiune a fost greșită, judecătorul de la instanța de control judiciar va lua act de desființarea de drept a hotărârii prin care instanța de fond s-a dezînvestit, urmând ca aceasta să rejudece cauza, intervenientul devenind parte. Prin urmare, atât timp cât în rejudecare judecătorul fondului va analiza o altă chestiune decât cea analizată în apel sau în recurs, nu este incident motivul de incompatibilitate de la art. 41 alin. (1) CPC.
[6] Potrivit art. I pct. 2 din Legea nr. 310/2018, alin. (1) al art. 41 CPC se modifică și va avea următorul cuprins: „Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs.” (Subl. ns.)
Cu toate acestea, deși art. 41 alin. (1) CPC nu va fi, ca regulă, aplicabil în această situație, există posibilitatea incidenței art. 42 alin. (1) pct. 1 CPC (judecătorul „și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece”). Poate fi cazul litigiilor în care participarea terțului la proces nu aduce schimbări fundamentale cu privire la fondul raportului juridic și dezlegarea situației conflictuale în cauză, ci mai degrabă adaugă cadrului procesual obiectiv preexistent un raport juridic suplimentar de analizat și a cărui rezolvare presupune raportarea la obiectul litigiului în primul ciclu procesual.
Nu în ultimul rând, remarcăm faptul că legiuitorul a ratat și această ocazie de modificare (completare) a dispozițiilor art. 78 CPC, pentru ipoteza în care instanța a omis introducerea în cauză a altor persoane, atunci când legea prevede expres această obligație.
De lege lata, instanța este obligată, potrivit art. 78 alin. (1) CPC, să introducă din oficiu terți în proces, atunci când legea prevede expres această necesitate, chiar dacă părțile se opun. De asemenea, în procedura necontencioasă, [7] introducerea terților în proces din dispoziția instanței poate avea loc și dacă legea nu prevede expres această obligație și chiar dacă părțile se opun. Dacă totuși prima instanță omite să procedeze în acest sens în termenul prevăzut de alin. (3) al art. 78, iar instanța de control judiciar (de apel) constată această omisiune, nici dispozițiile art. 78 și urm., nici dispozițiile art. 480 CPC nu oferă o soluție concretă. Unele instanțe au dezvoltat o practică de interpretare extensivă a art. 480 alin. (6) CPC [„când se constată că există un alt motiv de nulitate decât ce prevăzut la alin. (5)”], potrivit căreia omisiunea menționată atrage anularea hotărârii, însă cu efectul trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, în vederea întregirii cadrului procesual, cu respectarea art. 478 alin. (1) CPC, care interzice expres schimbarea cadrului procesual în apel.
De lege ferenda, este posibilă completarea art. 78 CPC în mod similar modificării aduse art. 64 din același cod, în sensul că omisiunea instanței de a face aplicarea alin. (1) poate fi sancționată expres cu anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în cadrul procesual complet.
Sub aspectul aplicării în timp, dispozițiile art. 64 alin. (4) CPC, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, vor fi aplicate numai în cauzele în care cererea de chemare în judecată a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Este irelevant, sub acest aspect, momentul la care a fost formulată cererea de intervenție voluntară sau forțată, legea aplicabilă procesului, inclusiv cererilor incidentale, fiind cea care era în vigoare la momentul formulării cererii introductive de instanță, potrivit art. 24-25 CPC.
[7] Menționăm exemplul cel mai des întâlnit al procedurii necontencioase de soluționare a plângerii împotriva încheierii de carte funciară prin care a fost respinsă cererea de reexaminare, prevăzută de art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare (republicată în M. Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015). În această situație, nu este suficientă indicarea formală ca pârât a oficiului de cadastru și publicitate imobiliară [care oricum nu are calitatea necesară pentru a sta în proces, conform Deciziei nr. LXXII (72) din 15 octombrie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. nr. 685 din 7 octombrie 2008), și care nu va fi citat, potrivit art. 32 din aceeași lege], ci, așa cum se deduce și din reglementarea Codului civil în materia mențiunilor tabulare, în funcție de mențiunile din cuprinsul cărții funciare, procesul trebuie să fie judecat în contradictoriu fie cu persoanele menționate în aceasta, fie cu orice altă persoană care ar putea justifica un drept sau un interes. În cele mai multe cazuri, aceste litigii sunt promovate pentru a obține radierea sau modificarea unor mențiuni din cuprinsul cărții funciare, caz în care întotdeauna persoana/persoanele menționată/menționate în partea a II-a și/sau a III-a a cărții funciare trebuie să figureze în proces, ca pârâți, dacă aceasta/acestea nu are/au calitatea de reclamant/reclamanți.
