Prof. univ. dr. Ovidiu UNGUREANU
Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu”,
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Conf. univ. dr. Cornelia MUNTEANU
Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu”,
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Articol apărut în lucrarea In Honorem Corneliu Bîrsan, Editura Hamangiu, Noiembrie 2013.

1. Dreptul la imagine asupra bunului[1] este oare un atribut al dreptului de proprietate? În alte cuvinte, are proprietarul un drept exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea imaginii bunului său? Sau ne putem întreba: de ce să se limiteze monopolul de exploatare la reproducerea imaginii persoanei şi să nu se extindă această prerogativă şi asupra bunurilor? În sfârşit, dacă există un asemenea drept, care sunt fundamentele sale?

Aceste întrebări s-au ridicat în doctrina şi jurisprudenţa franceză, unde însă s-au dat soluţii contradictorii[2]; dar astfel de interogaţii s-au formulat şi în doctrina noastră recentă[3], jurisprudenţa, după cunoştinţa noastră, neconfruntându-se încă cu ele; însă în mod sigur ele vor apărea.

Vom preciza în primul rând că imaginea înseamnă aparenţa vizibilă a unui individ sau a unui lucru, adică aspectul fizic al unei persoane sau al unui bun[4]; în alte cuvinte, imaginea este dimensiunea vizibilă a unei persoane sau a unui bun. Se distinge între „imaginea-sursă” şi „imaginea-reproducere”, aceasta din urmă concretizându-se într-o reprezentare grafică a formelor unei fiinţe sau ale unui bun (desen, pictură, sculptură, fotografie, film etc.). Evident, reproducerea nu se confundă cu obiectul reproducerii, deşi între ele există o strânsă legătură. Distincţia dintre „imaginea-sursă” şi „imaginea-reproducere” este necesară, deoarece „imaginea-reproducere” nu trebuie să fie în mod obligatoriu fidelă „imaginii-sursă” (de exemplu, caricatura)[5]. Vom mai preciza că, în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe[6], prin reproducere se înţelege realizarea integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.

Deoarece nu există un text de lege care să reglementeze dreptul la imagine asupra bunurilor, considerăm că soluţia trebuie extrasă din interpretarea art. 555 NCC (în fostul Cod civil, art. 480), mai precis din caracterul exclusiv al folosinţei proprietarului bunului[7]. În adevăr, dacă proprietarul este singurul stăpân al bunului său (mobil sau imobil), numai el are dreptul de a-l exploata sub orice formă, inclusiv sub forma imaginii; aşadar, nimeni nu poate să îşi aproprieze imaginea bunului altuia, în special în scopuri comerciale. Desigur, această protecţie are unele limite, deoarece ea ar aduce atingere altor drepturi sau libertăţi. În alte cuvinte, nu orice luare de imagine a proprietăţii altuia este interzisă. Menţionăm că, şi în privinţa imaginii persoanei fizice, nu există nicio îndoială că orice persoană are asupra imaginii sale un drept exclusiv şi absolut şi poate să se opună fixării sale[8], reproducerii sau utilizării sale fără autorizare prealabilă (desigur, cu unele excepţii)[9]. Această exclusivitate asupra imaginii persoanei face din ea un drept de proprietate, deşi o parte a doctrinei vede în ea un drept mixt. Chiar dacă acest drept este denumit astăzi „drept la imagine” şi este autonom, în fond el este tot un drept de proprietate.

Trebuie precizat că proprietarul, în virtutea dreptului său de proprietate, nu are asupra imaginii bunului său o prerogativă absolută de a consimţi sau de a interzice terţilor reproducerea imaginii bunului său. Bunul simţ este suficient pentru a susţine acest lucru[10]. În adevăr, dacă un bun se oferă privirii publice, nimic nu se opune în a-l privi şi chiar de a-i reproduce imaginea, dar numai dacă este vorba despre o plăcere personală[11], o amintire, pentru a ilustra un stil al unui cartier sau panorama şi farmecul unui ţinut etc.[12]; contemplarea pur şi simplu a bunurilor nu este interzisă; altminteri, ar însemna o lovitură dată turismului şi fotografiei. Uneori, trecătorii sunt chiar invitaţi să admire faţada unei case, îndeosebi pentru arhitectura şi istoria imobilului. Or, dacă proprietarul casei ar dori să ascundă trecătorilor faţada casei, atunci ar trebui să fixeze o altă limită a proprietăţii sale printr-un zid, gard sau plantarea unor arbori; evident că, dincolo de o astfel de limită, fotografia ar putea fi considerată o încălcare a dreptului de proprietate. Într-un fel, s-ar putea spune că faţada aparţine simultan proprietarului şi trecătorului: proprietarului în sens material, iar trecătorului ca imagine. Tot astfel, făcând o comparaţie cu persoana fizică, în mod firesc, contemplarea imaginii altuia este liberă dacă acesta se găseşte în spaţiul public; se consideră că cel care „intră” în spaţiul public consimte ca altul să se bucure de „spectacolul” imaginii sale[13].

 

2. În jurisprudenţa franceză s-a statuat că a te folosi de un bun mai înseamnă şi a te opune reproducerii sale fotografice[14]. O hotărâre în acest sens s-a pronunţat la data de 10 martie 1999 de prima Cameră a Curţii de Casaţie franceze, care, în baza art. 544 C. civ. francez (corespondentul art. 480 C. civ. român 1864 ori art. 555 NCC), a inclus imaginea printre utilităţile bunului, statuând că „exploatarea bunului sub formă de fotografie aduce atingere dreptului de folosinţă al proprietarului[15]. Această hotărâre nu a mers totuşi atât de departe încât să confere proprietarului un drept absolut asupra imaginii bunului său; proprietarul ar comite un abuz de drept dacă ar interzice utilizarea imaginii în scopuri private, artistice, culturale sau de informare a publicului în cadrul libertăţii de expresie şi de comunicare. Dar hotărârea citată rezervă proprietarului puterea de a decide şi de a culege fructele unei exploatări comerciale a imaginii bunului său.

O altă hotărâre a aceleiaşi supreme instanţe din 2 mai 2001 adaugă la hotărârea anterioară un element esenţial, şi anume: exploatarea trebuie să constituie o tulburare a dreptului de uz sau de folosinţă a proprietarului[16]. Prin această decizie s-a urmărit o oarecare conciliere între interesele legitime ale proprietarului şi cele ale altor autori şi a altor profesionişti ai mediei, fără a neglija drepturile publicului[17]; este de menţionat că hotărârea se referă în mod expres doar la exploatarea bunului sub formă de fotografii. Apoi, o hotărâre dată de a 2-a Cameră civilă a Curţii de Casaţie franceze la 5 iunie 2003 s-a întemeiat pe dreptul la viaţa privată (art. 9 C. civ. francez), statuând ca fiind „eronat” temeiul juridic conform căruia dreptul la imaginea bunului ar fi un atribut al dreptului de proprietate.

În sfârşit, printr-o hotărâre din 7 mai 2004 a Adunării generale a Curţii de Casaţie, se neagă orice idee de existenţă a unui drept la imaginea bunului şi se condamnă legarea imaginii bunului de proprietate; ea face inutil consimţământul proprietarului pentru reproducerea fotografică a bunului. Instanţa optează pentru un control a posteriori asupra terţilor care exploatează imaginea bunului, iar libertatea acordată acestora este însoţită de o limită care constă în existenţa unei tulburări anormale cauzate proprietarului; numai existenţa unei asemenea tulburări anormale justifică opunerea proprietarului la utilizarea imaginii bunului său[18]. În orice caz, această hotărâre statuează că proprietarul nu dispune de un drept exclusiv asupra imaginii bunului său, dar se poate opune unei utilizări care îi cauzează o tulburare anormală[19]. Un an mai târziu, prima Cameră a Curţii de Casaţie pare să fi considerat că tulburarea anormală se concretizează într-o perturbare a liniştii şi intimităţii persoanei[20]. Unii autori au propus să se aplice elemente de apreciere noi specifice imaginii bunurilor, bunăoară, să se facă o distincţie după cum bunul (obiect al imaginii) se situează într-un loc la vederea publicului sau nu, utilizarea imaginii unui bun neaccesibil la calea publică constituind o tulburare anormală pe motivul violării dreptului de îngrădire[21]. De altă parte, s-a mai spus, s-ar putea fixa un prag al anormalităţii în funcţie de frecvenţa utilizării imaginii unui bun; cu cât imaginea va fi mai frecventă, cu atât anormalitatea va fi mai conturată[22].

 

3. Această practică oscilantă şi lipsită de claritate creează nesiguranţă în rezolvarea problemei reproducerii imaginii bunurilor fără consimţământul proprietarului. În adevăr – dacă ne referim la ultima linie jurisprudenţială franceză trasată prin hotărârea din 7 mai 2004 –, criteriul vag al tulburării anormale generează arbitrariul; însăşi noţiunea de „tulburări anormale” ridică serioase probleme de definire[23]. În adevăr, prin ele trebuie să se înţeleagă doar utilizarea comercială a bunului sau trebuie să se considere că este vorba despre o tulburare a dreptului de uz sau de folosinţă al proprietarului? De altă parte, prin instituirea tulburărilor anormale în această materie se consacră, se pare, o răspundere specială construită pe modelul răspunderii pentru tulburările anormale de vecinătate, adică o răspundere obiectivă subordonată numai dovedirii unei tulburări anormale[24].

În dezacord cu soluţia expusă, pe drept cuvânt s-a arătat că, deoarece proprietarul se bucură de proprietatea sa datorită exclusivităţii dreptului său de folosinţă, în cazul în care un terţ reproduce imaginea bunului (fără consimţământul său), el îşi apropriază o parte (o porţiune) din utilitatea economică a bunului; în alte cuvinte, acest terţ se foloseşte parte in qua de bunul altuia, fără a avea acest drept[25]. Vom sublinia însă că dreptul de folosinţă al proprietarului nu va fi afectat decât dacă terţul trage un profit economic din imaginea bunului respectiv. Aceasta, deoarece numai proprietarul are monopolul de exploatare a imaginii bunului său, parte integrantă a folosinţei; bunăoară, pentru a exemplifica un caz frecvent citat, vânzarea unor cărţi poştale care reprezintă bunul altuia (faţada unui hotel, castel etc.). Aşadar, fundamentul dreptului la imagine asupra bunurilor se află în exclusivitatea dreptului de proprietate, şi nu pe terenul dreptului persoanelor, respectiv dreptul la respectarea vieţii private; „tulburarea anormală” neagă dreptul de proprietate prin aceea că refuză să reţină şi să sancţioneze atingerea dreptului de folosinţă. Desigur, fapta terţului nu priveşte proprietarul decât dacă este vorba despre reprezentarea exclusivă a bunului său, ceea ce înseamnă că vederile de ansamblu (pieţe, străzi etc.)[26] nu pot aduce atingere dreptului de folosinţă exclusivă a proprietarului; sau, într-o altă situaţie, este licită surprinderea faţadei unei case dacă în prim-plan este înfăţişat un infractor tocmai prins de poliţie; în aceste circumstanţe, imagine bunului nu este decât accesoriul locului sau evenimentului surprins prin fotografie[27]; de asemenea, cele privind monumentele istorice[28]. Tot astfel, este licită constatarea depăşirii vitezei legale stabilite de Codul rutier prin intermediul unei fotografii care reprezintă autoturismul, cât şi persoana conducătorului; de asemenea, tot licită este şi publicarea faţadelor degradate ale unor imobile cu valoare estetică şi istorică.

Acelaşi regim este aplicabil şi animalelor (care sunt bunuri mobile însufleţite), atunci când proprietarul este tulburat în uzul şi folosinţa animalului independent de orice prejudiciu patrimonial; de multe ori, în asemenea cazuri, nu numai proprietarul este tulburat în liniştea şi intimitatea sa, dar şi animalul; bunăoară, mai mulţi reporteri care prin blitz-uri surprind imaginea unui câine[29]. În ce priveşte animalele sălbatice, legea interzice tulburarea liniştii faunei de interes cinegetic în perioadele de înmulţire şi de creştere a puilor; de altă parte, este interzisă deranjarea acestor animale în scopul fotografierii şi filmării în afara traseelor turistice sau a căilor de comunicaţie[30].

Fixarea imaginii unui bun fără o autorizare a proprietarului îşi găseşte o limită importantă în dreptul publicului la informaţie, derivat din libertatea de expresie; de pildă, publicarea într-un cotidian a unor vile sau reşedinţe somptuoase aparţinând unor persoane (bugetari sau nu), însoţite de unele comentarii aluzive privind veniturile lor; desigur, tot licite trebuie considerate imaginile filmate ale unei ferme de animale care surprind condiţiile igienice cu totul precare de obţinere a laptelui, cărnii etc. Judecarea lor a posteriori este o operaţiune de multe ori dificilă; ea se face prin punerea în balanţă a celor două interese şi prin cântărirea lor având în vedere circumstanţele particulare din fiecare caz în parte[31]. După cum s-a spus, s-a creat un drept de licenţă forţată în profitul celor care exercită dreptul de informare recunoscut de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În virtutea acestui drept, mass-media poate, fără o autorizare, să reproducă imaginea unei persoane sau a unui bun pentru a furniza o informaţie. Este necesar însă ca informaţia să fie exactă şi legitimă; trebuie, de asemenea, ca alegerea imaginii să fie pertinentă cu privire la informaţie şi, evident, să existe o legătură suficientă între imagine şi informaţie.

Un caz particular trebuie să vedem în ipoteza în care imaginea-reproducere constituie o operă de artă (de pildă, pictura care reprezintă un conac boieresc), situaţie în care exploatarea acestei imagini a bunului aparţine autorului operei, sub condiţia de a fi obţinut autorizarea prealabilă a proprietarului. Este însă posibil ca autorul să transforme opera pentru a o face de nerecunoscut în raport cu imaginea bunului, situaţie în care el nu mai are nevoie de consimţământul proprietarului. Atunci când imaginea-reproducere este o operă de artă, ea este constituită prin subiectivitatea şi viziunea estetică a autorului. Menţionăm că, potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, reproducerea, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent (s.n.) în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei asemenea reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale. De asemenea, potrivit aceleiaşi legi, nu constituie o încălcare a dreptului de autor reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare (art. 34). În concepţia acestei legi, în cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. De altă parte, proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi autorului ei la preţul de cost al materialului, iar dacă nu este posibilă returnarea originalului, proprietarul va permite autorului să facă o copie a operei, într-o manieră corespunzătoare.

 

4. Imaginea-reproducere, dacă aparţine unui terţ şi este obţinută cu consimţământul proprietarului bunului, este un bun în comerţ şi ea poate face, în principiu, obiectul actelor juridice. Imaginea-sursă poate face obiectul contractelor prin care proprietarul concedează dreptul de a se folosi de imagine cu titlu oneros sau gratuit; cele mai multe asemenea contracte au ca obiect de a permite reproducerea şi publicarea unor imagini (de exemplu, ilustrarea unor bunuri în materialele publicitare). În alte cuvinte, se conferă altuia reproductibilitatea şi exploatarea imaginii bunului; această reproductibilitate îi dă imaginii caracterul de bun frugifer[32]. Întinderea folosinţei se va determina prin contract, pe o perioadă determinată[33].

În cazul bunurilor mobile sunt necesare, de asemenea, unele nuanţări. În cazul bunurilor mobile determinate generic, nu se pun probleme deosebite, deoarece ele nu au o imagine proprie, ci imaginea genului din care fac parte. În ce priveşte bunurile mobile unicat, vom distinge între situaţia în care creatorul bunului (pictor, sculptor ori alt artizan) mai este titularul dreptului de autor, caz în care prin reproducere se încalcă dreptul acestuia de proprietate intelectuală, şi situaţia în care dreptul de autor s-a stins sau nu mai există, când reproducerea bunului nu poate fi făcută, în principiu, fără acordul proprietarului.

În concluzie, credem că, de lege ferenda, ar fi util să se stabilească prin lege o dispoziţie-cadru a dreptului la imagine asupra bunurilor, conciliat cu libertatea de informare şi expresie, statuând, totodată, că oricine are dreptul la respectarea imaginii bunurilor cărora le este proprietar.

 


[1] Acest articol reprezintă varianta îmbunătăţită a articolului nostru cu titlul „Propunere de lege ferenda privind reglementarea dreptului la imagine asupra bunurilor”, publicat în R.R.D.P. nr. 1/2009.

[2] Pentru un tablou privind imaginea bunurilor, a se vedea adnotările de sub art. 544 C. civ. francez, îndeosebi pct. 55, în Code civil, 108e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2009, p. 754.

[3] A se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 39, nota 1, unde autorul, constatând o anumită jurisprudenţă a instanţelor franceze, învederează că proprietarul are un veritabil drept de imagine asupra bunurilor sale, ca atribut al dreptului de proprietate, care îi permite să se opună utilizării de către un terţ a imaginii bunului; idem, Drept civil. Drepturile reale principale – în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 45, nota 3; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 229, nota 12, autorul subliniind că dreptul de imagine asupra bunurilor cuprinde fie un element al lui ius utendi, fie un element al lui ius fruendi, după caz; pe bună dreptate autorul subliniază că nu se poate vorbi despre un drept exclusiv la imagine al proprietarului, ci numai despre dreptul de exploatare exclusivă a bunului (p. 244 şi nota 69); idem, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 45, nota 19; E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale – în reglementarea noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 39-42; O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 163: „Astfel, proprietăţii imobiliare îi este ataşată o proprietate incorporală nouă, dreptul de exploatare exclusivă a reproducerii imaginii”.

[4] Etimologie: lat. imago – reprezentare, portret, copie. Într-un alt sens, imaginea înseamnă reprezentarea unei persoane sau a unui bun printr-un mijloc oarecare (fotografie, pictură etc.); a se vedea G. Cornu, Association Henri Capitant, Vocabulaire juridique, P.U.F., Paris, 2004, p. 455.

[5] Într-un text celebru despre podul Weidenhauser, Heidegger face o distincţie subtilă între obiectul corporal, atunci când stăm lângă pod, şi reprezentarea obiectului însuşi, când ne gândim la pod. Dar, dacă privim o ilustrată cu acest pod, ne apare la modul corporal cartea poştală care conţine lucrul însuşi, adică podul, numită de Heidegger lucru-imagine. Aşadar, vom avea obiectul în corporalitatea lui atunci când trecătorul îl priveşte de pe stradă, însă obiectul însuşi poate fi privit şi prin intermediul lucrului-imagine, adică o fotografie ori o carte poştală. Heidegger insistă asupra diferenţei dintre percepţia corporală a bunului privit direct de trecător şi bunul privit prin intermediul unei imagini a bunului şi spune că aici se află serviciul pe care ni-l face fotograful şi pentru care se justifică remunerarea sa; el ne aduce prin intermediul unui lucru-imagine obiectul însuşi în reprezentarea noastră. Ceea ce vinde fotograful este acea Vergegenwärtigung (adică o re-prezent-are – de la germ. Gegenwart = prezent), care are loc datorită operei sale; fotograful îşi vinde opera sa, care este proprietatea sa, şi nu un bun care să fie proprietatea altuia (M. Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de timp, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 79-86).

[6] M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996.

[7] Pentru caracterele dreptului de proprietate privată, a se vedea V. Stoica, Natura juridică a dreptului de proprietate privată, în Culegere de studii In honorem Corneliu Bîrsan şi Liviu Pop, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2006, pp. 132-160; C. Bîrsan, P. Perju, M.M. Pivniceru, Codul civil adnotat.Vol. I. Art. 1-649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pct. 2, 3, 5, pp. 114-115; E. Chelaru, op. cit., p. 42.

[8] A se vedea C. Jugastru, Les droits de la personnalité, Editions de la Tannerie, 2006, pp. 205-218; B. Cristea, Dreptul la propria imagine, drept al personalităţii, în R.R.D.P. nr. 3/2013, pp. 81-128.

[9] În ce priveşte persoana fizică, în aplicarea art. 88 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care stabileşte că, „în lipsa unei clauze contrare, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza pentru acel portret”, a se vedea I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 7885 din 6 octombrie 2006, în O. Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală. Practică judiciară (2), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 294-299; A. Circa, Protecţia drepturilor intelectuale. Actualităţi şi perspective, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 231-242. În Germania, dreptul la propria imagine a persoanei fizice (das Recht am eigenen Bilde) a fost reglementat încă din 1907 prin legea privind dreptul de autor (Urheberrecht) privind operele de artă şi ale fotografiei (Photographie). Potrivit § 22, numai cu consimţământul persoanei în cauză ea poate fi fotografiată şi poza răspândită în public; consimţământul este prezumat dacă respectiva persoană a primit o remuneraţie pentru a se lăsa pozată; după moartea celui fotografiat, timp de 10 ani, pentru distribuirea fotografiilor, este necesar consimţământul rudelor sale. Printre excepţiile de la această regulă, § 23 alin. (1) pct. 2 din lege enumeră şi situaţia în care persoana apare pe un plan secundar, lângă un peisaj sau spaţiu local; de asemenea, imaginile luate de la adunări, defilări sau marşuri (Aufzügen) etc. Dar nici acestea nu sunt permise dacă prin ele este lezat un interes legitim al celui fotografiat sau, dacă acesta a decedat, se lezează un interes al rudelor sale. § 24 reglementează excepţiile de interes public (Ausnamen im öffentlichen Interesse); a se vedea Gesetz Betreffend das Urheberrecht an Werken der bidenden Künste und der Photographie, din 9 ianuarie 1907, cu modificările din 9 septembrie 1965, în Schönfelder, Deutsche Gesetz, Textsammlung, vol. II, Ed. C.H. Beck, München, 1984.

[10] G. Cornu, Droit civil. Les biens, 13e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2007, p. 74.

[11] Ibidem.

[12] Pentru o exploatare comercială a peisajului vulcanilor din Auvergne, considerată licită din moment ce nu aducea nicio tulburare dreptului de uz şi de folosinţă, T.G.I. Clermont-Ferrand, 23 janvier 2002, în Recueil Dalloz, 2002, p. 1226; dar s-a hotărât că un editor violează art. 9 şi art. 544 C. civ. francez „reproducând fotografia unei vile însoţită de informaţii asupra localizării sale, asupra numelui proprietarului său, ceea ce i-a cauzat acestuia din urmă o ingerinţă şi o intruziune intolerabilă din partea turiştilor, a căror indiscreţie nu avea limite” (Bordeaux, 19 janvier 2001, în Recueil Dalloz, 2002, p. 2372, obs. Ch. Caron). În legătură cu publicarea unor fotografii ale unor case aparţinând unor persoane publice, Curtea Federală a Germanei, deşi a învederat că libertatea presei şi nevoia de informare prevalează în raport cu o minimă atingere adusă prin fotografiile publicate, a considerat totuşi că nu se justifică în niciun caz publicarea modului în care se poate ajunge la imobilele în cauză, deoarece, prin furnizarea acestor informaţii, se încalcă dreptul la confidenţialitatea datelor personale (B.G.H., dec. nr. VI ZR 404/62 din 9 decembrie 2003 în cazul Christiansen, www.bundesgerichtshof.de).

[13] Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, Manuel de droit des personnes, P.U.F., Paris, 2006, p. 288; autorii adaugă că, dacă individul doreşte să îşi rezerve bucuria de a trăi retras, o va putea face trăind într-un loc privat, în special la domiciliu.

[14] S-a subliniat că, în ce priveşte latura pozitivă a dreptului de uz, titularul dreptului de proprietate este liber să aleagă întrebuinţarea bunului său sau a imaginii sale, aceasta fiind cosubstanţială lucrului; negativ, a te folosi de lucru poate însemna, de asemenea, să te opui utilizării imaginii bunului tău, chiar în scopuri nelucrative; bunăoară, constituie o tulburare ilicită comercializarea cărţilor poştale al căror subiect principal este o şalupă (Cass. fr., Civ. 1er, 25 janvier 2000); a se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 116.

[15] Cass fr., Civ. 1er, 10 mars 1999 (aff. Epoux Gondrée), în R.T.D. civ. 1999, p. 859, obs. Zenati. O parte importantă a doctrinei, în special autori ai dreptului de proprietate literară şi artistică, au manifestat o opoziţie vehementă faţă de această soluţie, afirmând că forma anumitor bunuri poate fi fructul unei creaţii intelectuale; ei au văzut în imagine o entitate distinctă a lucrului. S-a răspuns că imaginea care nu este decât conturul exterior al lucrului şi reproducerea sa manuală sau mecanică (ce este tot o imagine) nu constituie acelaşi lucru, strict vorbind (Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, Les biens, P.U.F., Paris, 2008, p. 355).

[16] Cass. fr., Civ. 1er, 2 mai 2001, în R.T.D. civ. 2001, 618, note Th. Revet; este de menţionat că această hotărâre adaugă „dreptul de uz” dreptului de folosinţă, singurul menţionat în hotărârea din 1999.

[17] N. Reboul-Maupin, Droit des biens, Ed. Dalloz, Paris, 2006, p. 110.

[18] Cass. fr., Ass. Plen., 7 mai 2004, în G. Cornu, op. cit., p. 75.

[19] L. Stasi, Droit civil. Personnes. Incapacités. Famille, Ed. Paradigmes, Orléans, 2008, p. 59. Este interesant de subliniat că legea (a se vedea § 59 din Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte din 9 sept. 1965, în Schönfelder, op. cit., vol. II, secţiunea UhrG 65) şi jurisprudenţa germană au o altă viziune asupra dreptului la imaginea bunurilor; această problemă este rezolvată pe tărâmul dreptului de autor prin instituţia „libertăţii de panoramă” (Panorama-Freiheit), prin care se apără dreptul autorului operei (adică al arhitectului), ignorând total dreptul proprietarului în cazul construcţiilor, considerând că în această materie cel din urmă nu este lezat. Conform legii, operele arhitecturale permanente aflate în locuri publice pot fi fotografiate şi comercializate în mod liber. Astfel, § 59 din lege dispune: „(1) Sunt permise multiplicarea, distribuţia şi redarea publică a operelor aflate permanent pe străzi, drumuri sau locuri publice, prin mijlocirea picturii, graficii sau fotografiei ori filmului. În cazul construcţiilor, acest drept există doar asupra exteriorului”. Proprietarul se poate apăra doar invocând încălcarea sferei private, atunci când fotografiile au ca obiect părţi din interiorul casei luate fără autorizaţie, sau invocând dreptul general la propria personalitate ori dreptul la confidenţialitatea informaţiilor cu caracter personal. Aşadar, atunci când se publică imaginea unei case în scop comercial, se pune doar problema încălcării dreptului de autor al arhitectului, drept care, conform legii germane, se stinge după 70 de ani. În concepţia germană, fotografierea bunului nu aduce atingere atributelor de posesie, folosinţă sau dispoziţie ale proprietarului. „Orice altă interpretare ar conduce la naşterea unui drept de exclusivitate asupra bunului imaterial, spiritual, încorporat în lucru şi, implicit, la ştergerea diferenţei fundamentale dintre proprietatea asupra unui bun corporal şi dreptul de autor al unui lucru imaterial. Cele două drepturi se bucură de ocrotiri legale diferite şi au conţinuturi diferite. Sentimentul pe care îl transmite privirea unui bun corporal, ca şi a unei imagini a bunului nu cade sub imperiul dreptului de proprietate, ci este doar expresia unei creaţii intelectuale, motiv pentru care este incidentă legea dreptului de autor” (B.G.H., dec. nr. I ZR 54/87 din 9 martie 1989, http: de.wikisource.org/wiki/Bundesgerichthof_Friesenhaus). Curtea Federală a Germaniei s-a pronunţat în cazul „Reichstag-ului învăluit”: în 1995, doi artişti (Christo şi Jean-Claude) au acoperit cu pânză albă Reichstag-ul. O agenţie fotografică a publicat imagini ale Reichstag-ului învăluit pe cărţi poştale, pe care le-a pus în vânzare. Instanţa a decis că prin comercializarea imaginilor a fost încălcat dreptul de autor al celor doi artişti, întrucât în speţă nu este vorba de o operă arhitecturală permanentă (bleibend), ci de una temporară, care nu cade sub incidenţa § 59 din Legea dreptului de autor (B.G.H., dec. nr. I ZR 102/99 din 24 ianuarie 2002, www.bundesgerichtshof.de).

[20] Cass. fr., Civ. 1er, 5 juillet 2005. A se vedea N. Reboul-Maupin, op. cit., p. 112. Este de observat că, şi în ceea ce priveşte dreptul la propria imagine a persoanei fizice, există o controversă, unii autori susţinând că el nu este decât o variantă a dreptului la viaţa privată, în timp ce cei mai mulţi îl consideră un drept autonom, fondat pe noţiunea de proprietate (pentru opinia că acest drept este autonom şi mixt, a se vedea O. Ungureanu, Dreptul la propria imagine, în O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 45-47); în ce priveşte bunurile, se învederează că titularul lui usus şi fructus are un drept asupra valorii de piaţă a imaginii bunurilor sale, numai că acest drept este pur patrimonial, spre deosebire de dreptul persoanei asupra imaginii sale, care este în primul rând nepatrimonial (ibidem); pe larg despre dreptul la imagine şi la viaţa privată a persoanei fizice, a se vedea E. Chelaru, Dreptul la propria imagine (art. 73 NCC), în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, coord. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 79-81; C. Jugastru, op. cit., pp. 209-220; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele – în reglementarea noului Cod civil, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 52-66.

[21] Un caz celebru ne este oferit de o casă din Viena cunoscută sub numele de Hundertwasserhaus; o fotografie a acestei case a fost luată dintr-un apartament aflat într-o casă vecină şi a fost comercializată prin intermediul unui supermarket. Curtea Federală a decis că Legea dreptului de autor nu permite fotografierea în scop comercial a unui imobil dintr-un alt loc sau dintr-o altă perspectivă decât cea deschisă publicului; dar o asemenea fotografiere este permisă în scop privat. Curtea a mai decis că, în toate actele de publicitate ale acestei case, trebuie menţionat şi numele arhitectului casei, Univ. Prof. Dipl.-Ing. Josef Krawina, care are dreptul la o parte corespunzătoare din încasările publicitare (O.G.H., dec. nr. 4Ob229/02h din 19 noiembrie 2002, www.rechtsprobleme.at/doks/urteile/100h2ohaus.html).

[22] Pentru aceste opinii, a se vedea N. Reboul-Maupin, op. cit., p. 111.

[23] În doctrina noastră, inconvenientul anormal de vecinătate a fost definit ca acea tulburare cauzată unui vecin care excede inconvenientele normale ale vecinătăţii, tulburare care antrenează răspunderea juridică chiar şi în lipsa vinovăţiei celui care o cauzează (a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Propunere de lege ferenda privind reglementarea inconvenientelor anormale de vecinătate, în R.R.D.P. nr. 4/2007, pp. 180-194; idem, Tratat de Drept civil…, p. 208).

[24] S-a mai afirmat că hotărârea discutată este criticabilă şi pentru că disociază lucrul de imaginea sa, ceea ce constituie un artificiu total: „nu este suficient să se decreteze că forma exterioară (vizibilă şi reproductibilă) a unui lucru corporal nu este un element al acestuia, pentru ca să şi fie astfel. Puterea normativă permite să se nege realitatea fizică, dar această negare este fără efect asupra acestei realităţi. Noua regulă pretoriană constituie deci o ficţiune” (Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, Les biens, p. 356). Criticându-se hotărârea din 7 mai 2004, s-a mai spus că cosubstanţialitatea imaginii cu lucrul condamnă divizarea regimului acestor două aspecte care aparţin aceleiaşi entităţi; apoi, condiţia „tulburării anormale” aduce o reducere a puterilor proprietarului în legătură cu imaginea bunului său (Th. Revet, Image des biens, în R.T.D. civ. nr. 5/2004, p. 530).

[25] G. Cornu, op. cit., p. 74.

[26]Aceste vederi generale sunt în afara proprietăţii private. Ele aparţin publicului” (G. Cornu, op. cit., p. 74).

[27] Apelând la o comparaţie cu persoana fizică, ea nu are puterea să se opună reproducerii sale atunci când aceasta este inclusă fortuit într-o altă imagine; bunăoară, reproducerea poartă asupra unei mulţimi anonime din care face parte şi subiectul; în acest caz, nu imaginea sa este obiectul reproducerii.

[28] În sensul că dreptul de exploatare a imaginii bunului trebuie conciliat cu prelucrarea artistică a imaginii, bunăoară, sub forma unui album, a se vedea J.L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Traité de droit civil. Les biens, L.G.D.J., Paris, 2000, pp. 84-85; s-a statuat că nu constituie o tulburare ilicită reproducerea imaginii unei ferme într-o lucrare culturală (Paris, 19 février 2003, J.C.P., ed. G, 2023, II, 10073, n. Bruguière, în Ph. Malaurie, L. Aynès, Les personnes. Les incapacités, Ed. Defrénois, Paris, 2004, pp. 72).

[29] Aici dreptul la informare ar putea intra în coliziune cu art. 3 din Convenţia europeană pentru protecţia animalelor de companie, ratificată prin Legea nr. 60/2004 (M. Of. nr. 400 din 5 mai 2004), care statuează că „Nimeni nu trebuie să cauzeze inutil durere, suferinţe fizice sau psihice unui animal de companie”.

[30] A se vedea art. 23 lit. w) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic (M. Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006).

[31] Pentru această problematică referitoare la imaginea persoanei fizice şi practica C.E.D.O. privind art. 10 din Convenţie, a se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 725-802; O. Ungureanu, Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, în P.R. nr. 2/2005, pp. 119-137.

[32] În doctrina franceză s-a arătat că utilitatea pe care o constituie imaginea are calitatea juridică de a fi frugiferă. Exploatarea sa de o industrie manuală sau mecanică produce unul sau mai multe lucruri, pentru că este în natura acestei utilităţi să fie sursa replicilor imaginii umane: imaginile-reproduceri (Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, Manuel des personnes, p. 285).

[33] S-a afirmat cu privire la imaginea persoanei fizice că nu este posibil ca aceasta să consimtă la o concesiune a imaginii pe viaţă, deoarece astfel ar contraveni prohibirii angajamentelor perpetue şi ar fi incompatibilă cu regimul bunurilor (Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, Manuel des personnes, p. 295). Aceeaşi concluzie credem că trebuie reţinută şi cu privire la imaginea asupra bunului.

Please follow and like us: