Extras din volumul Executarea silită în Codul de procedură civilă. Practică judiciară adnotată. Autor: Ruxandra Sîrghi
27. Încuviinţarea executării silite în privinţa creanţei reprezentate de penalităţi de întârziere, în cazul în care facturile emise în temeiul unor contracte pentru furnizare de utilităţi publice sunt titluri executorii, însă penalităţile de întârziere nu sunt stabilite în factură, ci în contract Art. 42 alin. (61) din Legea nr. 51/2006 prevede că „Factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice constituie titlu executoriu”. Astfel, conform legii, are caracter de titlu executoriu factura, iar nu contractul părţilor.
În condiţiile în care factura fiscală emisă de către furnizorul de utilităţi nu include şi penalităţi de întârziere şi nici nu a fost emisă de creditoare o factură pentru penalităţi, rezultă că pentru penalităţile de întârziere cuprinse exclusiv în contract, furnizorul de utilităţi nu are un titlu executoriu.
Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, înch. din 15.02.2019, neapelată, nepublicată
Prin cererea înaintată instanţei de petentul BEJ A.N.V., privind pe creditoarea P.M.H. SRL şi debitoarea C&A C.I. SRL, în cadrul dosarului de executare nr. […]/2019, instrumentat de biroul anterior menţionat, s‑a solicitat încuviinţarea executării silite prin toate modalităţile prevăzute de lege, la cererea creditoarei P.M.H. SRL, în baza titlului executoriu constând în factura seria RV nr. […]/10.09.2018, până la realizarea debitului şi a penalităţilor de întârziere, la care se adaugă cheltuielile de executare. (…)
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut următoarele: Potrivit art. 632 NCPC, executarea silită se va efectua numai în temeiul unui titlu executoriu. Constituie titluri executorii: hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare. Conform art. 666 alin. (5) NCPC, „Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: 1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege; 4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; 5. debitorul se bucură de imunitate de executare; 6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; 7. există alte impedimente prevăzute de lege”.
Instanţa a constatat că, în cauză, creditoarea deţine titlul executoriu constând în factura nr. seria RV nr. […], emisă de P.M.H. SRL la data de 10.09.2018 şi scadentă la data de 25.09.2018. Instanţa a reţinut că se impune admiterea în parte a cererii, doar în privinţa facturii depuse la dosar, conform art. 42 alin. (61) din Legea nr. 51/2006. În privinţa penalităţilor, instanţa a constatat că societatea creditoare nu deţine un titlu executoriu.
Astfel, art. 42 alin. (61) din Legea nr. 51/2006 prevede că „factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice constituie titlu executoriu”. Conform legii, are caracter de titlu executoriu factura, iar nu contractul părţilor. Întrucât factura depusă la dosar nu include şi penalităţi de întârziere şi nici nu a fost emisă de creditoare o factură pentru penalităţi, instanţa a constatat că pentru penalităţile de întârziere creditoarea nu are un titlu executoriu.
Prin urmare, în baza art. 666 NCPC, instanţa a admis, în parte, cererea şi a încuviinţat executarea silită a dispoziţiilor titlurilor executorii, respingând ca neîntemeiată cererea în privinţa penalităţilor de întârziere.
NOTE
1. Problema încuviinţării executării silite în privinţa creanţei reprezentate de penalităţi de întârziere, în cazul în care facturile emise în temeiul unor contracte pentru furnizare de utilităţi publice sunt titluri executorii, însă penalităţile de întârziere nu sunt stabilite în factură, ci în contract, a fost supusă dezbaterii în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din data de 29.06.2018, astfel cum s‑a prezentat în minuta întâlnirii, publicată pe site‑ul www.inm‑lex.ro.
Institutul Naţional al Magistraturii a expus următoarele argumente:
Potrivit art. 42 alin. (61) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006,factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice constituie titlu executoriu. În cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 188/2017 (publicată în M. Of. nr. 380 din 22.05.2017), aceasta a statuat că legiuitorul a optat pentru o atare soluţie legislativă (conferirea caracterului de titlu executoriu facturii fiscale – n.n.), având în vedere domeniul specific al serviciilor publice, pentru a se putea asigura recuperarea cu celeritate a contravalorii serviciilor furnizate, împrejurare faţă de care se poate asigura şi continuitatea acestora.
Prin urmare, pornind de la raţiunea atribuirii caracterului de titlu executoriu facturii fiscale pentru serviciile de utilităţi publice, menţionată în cuprinsul deciziei anterioare, s‑a apreciat că factura fiscală nu constituie titlu executoriu şi pentru penalităţile de întârziere stabilite în contract pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a contravalorii serviciilor furnizate. De altfel, penalităţile de întârziere nici nu pot fi stabilite prin intermediul unei facturi fiscale, care nu are natura unui act juridic, însuşit de către ambele părţi, ci a unui mijloc de probă în dovedirea executării obligaţiilor de către furnizorul de servicii de utilităţi publice, în cazul analizat.
În conformitate cu art. 666 alin. (5) pct. 2 NCPC, instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite dacă hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu.
În concluzie, opinia Institutului Naţional al Magistraturii a fost în sensul că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de încuviinţare a executării silite în privinţa creanţei reprezentate de penalităţile de întârziere aferente contravalorii serviciilor de furnizare de utilităţi publice, în temeiul art. 666 alin. (5) pct. 2 NCPC, întrucât facturile nu constituie titlu executoriu şi în privinţa penalităţilor de întârziere. În unanimitate, participanţii şi‑au însuşit soluţia expusă în opinia Institutului Naţional al Magistraturii.
2. Apreciem că, în situaţia analizată, pentru valorificarea penalităţilor de întârziere aferente contravalorii serviciilor de furnizare de utilităţi publice, creditorul are deschisă procedura reglementată de dispoziţiile art. 628 alin. (4) NCPC, care prevăd că, dacă titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalităţi sau alte sume, însă ele se cuvin de drept creditorului, potrivit art. 1535 NCC sau altor dispoziţii legale speciale, acestea vor fi stabilite de către instanţa de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părţilor, încheiere ce constituie titlu executoriu, conform art. 628 alin. (5) NCPC.
61. Contestaţie la executare. Analiza valabilităţii contractului de fideiusiune materializat într‑o anexă a contractului de credit
Potrivit art. 713 alin. (2) NCPC, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui.
Dispoziţiile art. 2280 NCC definesc fideiusiunea ca fiind „contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într‑un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlul gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”. Totodată, conform art. 2282 NCC, „fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr‑un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Din conţinutul acestor prevederi reiese că garanţiile personale iau naştere în cadrul unui raport obligaţional prin care fideiusorul îşi asumă faţă de creditor responsabilitatea executării unei obligaţii a debitorului principal, fiind necesară, ad validitatem, încheierea contractului în formă scrisă, prin act autentic sau înscris sub semnătură privată.
Astfel, este valabil contractul de fideiusiune materializat în anexa la contractul de credit, intitulată „Giranţi”, în măsura în care prezintă caracteristicile cerute de lege pentru încheierea valabilă a unui contract, fiind îndeplinite condiţiile esenţiale prevăzute de art. 1179 alin. (1) şi (2) NCC, respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală, precum şi forma expres indicată de lege, respectiv forma scrisă.
În condiţiile în care anexa „Giranţi” şi contractul de credit formează un întreg, menţiunile şi elementele de identificare prevăzute în conţinutul actului principal devin incidente şi sunt asumate şi cu privire la cel accesoriu.
Chiar şi în situaţia în care contractul principal s‑ar fi încheiat separat, fideiusiunea îndeplineşte cerinţele de valabilitate. Din această perspectivă, relevantă este împrejurarea că în cuprinsul anexei este precizat creditorul faţă de care se naşte creanţa, fiind inserată menţiunea garantării creditului de nevoi personale în favoarea debitorului principal, fiind individualizată persoana debitorului principal.
Contractul de fideiusiune vizează manifestarea acordului părţii de a executa, faţă de creditor, obligaţia principală, în cauză, obiectul contractului de fideiusiune fiind determinat generic prin stipularea elementelor de identificare ale contractului principal. În acest sens, prin instituirea dispoziţiilor art. 2289 NCC, sub denumirea marginală „Limitele fideiusiunii”, s‑a urmărit reglementarea cazului neprecizării în mod expres a cuantumului datoriei principale, situaţie în care fideiusorul nu va putea fi obligat la mai mult decât ceea ce prevede contractul principal. Totodată, dacă numai intenţia de a garanta este expres menţionată în cuprinsul contractului de fideiusiune, devin aplicabile prevederile art. 2290 NCC, introdus cu scopul de a stabili întinderea obligaţiei girantului.
Reiese astfel că legea nu sancţionează neindicarea în cuprinsul contractului de fideiusiune a creanţei principale, atâta timp cât aceasta poate fi determinată. Neconcordanţa, în timp, a exprimării acordului părţilor nu afectează valabilitatea contractului, întrucât manifestarea unui consimţământ valabil nu presupune, în mod necesar, exprimarea acestuia concomitent de către părţile contractante.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s. a II‑a civ.,
sent. nr. 331 din 23.01.2018, neapelată, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 29.08.2017, contestatoarea […] a chemat în judecată pe intimata […], solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea executării silite începute împotriva sa de către pârâtă, în cadrul dosarului nr. […]/2017, aflat pe rolul BEJ […] şi anularea încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. […]/30.03.2017, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat, în esenţă, că, în luna august 2014, la rugămintea numitei […], a acceptat să participe la contractarea de către aceasta din urmă, în calitate de girant, a unui credit de nevoi personale. Contestatoarea a susţinut că s‑a obligat, în calitatea menţionată, prin completarea a două formulare, respectiv „Adeverinţă de venit” şi „Anexă – Giranţi”, fără a participa la încheierea contractului de împrumut, astfel cum convenise cu debitorul principal, şi necunoscând suma ce făcea obiectul acestuia sau persoana creditorului. Totodată, s‑a arătat că, la data de 18.08.2017, a primit de la BEJ […] înştiinţarea de înfiinţare a popririi, ca urmare a punerii în executare a titlului executoriu, reprezentat de contractul de împrumut nr. […]/29.08.2014, în care contestatoarea figura ca girant.
În considerarea celor precizate, contestatoarea a susţinut, în continuare, nelegalitatea executării, motivând că este incidentă nulitatea absolută a contractului de fideiusiune, întrucât fideiusiunea nu a fost asumată în mod expres, ci prezumată. În acest sens, titularul cererii de chemare în judecată a subliniat că nu a participat la încheierea efectivă a contractului de împrumut.
În ceea ce priveşte titlul executoriu, contestatoarea a învederat nulitatea executării silite, prin prisma faptului că, raportat la dispoziţiile legale, contractuale, precum şi la practica judiciară în materie, creanţa nu era exigibilă, nefiindu‑i comunicat, în mod legal, faptul că aceasta a devenit scadentă. (…)
Intimata a formulat, la data de 12.10.2017, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei la executare ca neîntemeiată. În susţinerea apărării, intimata a arătat, în esenţă, că motivele de nelegalitate a executării silite invocate de reclamantă sunt nefondate. În acest sens, a indicat nedovedirea susţinerilor privind încheierea contractului de împrumut în lipsa sa şi fără a avea cunoştinţă de prevederile contractuale, caracterul unilateral al contractului de fideiusiune, precum şi existenţa unei prezumţii de cunoaştere a drepturilor şi obligaţiilor specifice contractului de împrumut, raportat la calitatea de debitoare deţinută anterior de contestatoare într‑un contract încheiat cu intimata.
De asemenea, prin întâmpinare, intimata a combătut argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată privind neîndeplinirea, în privinţa creanţei ce face obiectul executării silite, a condiţiei de a fi exigibilă, prin prisma notificărilor efectuate către contestatoare şi debitorul principal, conform somaţiilor din 29.12.2016. (…)
Prin răspunsul la întâmpinare formulat, contestatoarea a învederat, faţă de apărările susţinute de pârâtă, lipsa semnăturii sale din cuprinsul contractului de împrumut, precum şi a menţiunilor de valabilitate din „Anexa I – Giranţi”, respectiv a identităţii părţii, a valorii împrumutului garantat, a semnăturii creditorului, precum şi a datei certe, indicând că nu‑i aparţine stipulaţia referitoare la numărul contractului şi ziua încheierii acestuia, considerente prin care înţelege să probeze faptul că nu a existat o prezenţă reală şi efectivă a fideiusorului la momentul încheierii contractului principal.
Totodată, s‑a invocat, prin răspunsul la întâmpinare, lipsa consimţământului părţilor la încheierea contractului, prin prisma faptului că, atât din cuprinsul contractului principal, cât şi din cel al contractului accesoriu, nu rezultă identitatea părţilor, reieşind astfel neasumarea obligaţiilor prin semnătura părţilor contractante.
În ceea ce priveşte notificarea realizată prin somaţie, contestatoarea a indicat lipsa unei confirmări reale de primire care să fie atestată prin semnătura sa.
În continuare, contestatoarea a menţionat că executarea silită contestată se efectuează cu privire la o creanţă care nu este lichidă, aspect motivat prin faptul că somaţia a fost emisă pentru plata unei creanţei în cuantum de 23.000 lei, executarea se realizează pentru suma de 25.000 lei, iar din prevederile contractuale reiese o altă valoare a creanţei, de 22.741,70 lei. (…)
Analizând ansamblul materialului probator, instanţa a expus următoarele considerente:
Prin contractul de împrumut nr. […]/29.08.2014, intimata […] a acordat, cu titlu de împrumut, numitei […] suma de 15.000 lei, constituindu‑se un credit cu o valoare totală plătibilă, raportat la dobânda anuală, în cuantum de 20.087,46 lei. Conform contractului menţionat, precum şi a „Anexei 1 – Giranţi”, parte integrantă din contractul nr. […]/29.08.2014, împrumutul a fost însoţit de o garanţie personală, asumată de contestatoarea […], în mod solidar.
Prin somaţiile nr. 56 şi nr. 57 din data de 29.12.2016, au fost înştiinţaţi debitorul principal şi fideiusorul din contractul având numărul precizat cu privire la existenţa
unui debit scadent, în cuantum de 23.000 lei, ca urmare a încălcării clauzelor contractuale, prin neachitarea la termen a ratelor şi dobânzii aferente, fiind somaţi să procedeze la rambursarea sumei restante.
La data de 01.03.2017, în baza cererii de executare din aceeaşi dată, formulată de pârâtă, prin încheierea nr. 32, BEJ […] a dispus înregistrarea cererii de executare silită în registrul general şi deschiderea dosarului de executare silită nr. […]/2017 împotriva debitorului principal din contractul de împrumut menţionat, precum şi împotriva reclamantei.
Prin încheierea pronunţată la data de 30.03.2017 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. […], a fost încuviinţată punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut nr. […]/29.08.2014, împotriva reclamantei, pentru suma de 25.000 lei, actualizată la data plăţii, cu cheltuieli de executare, instanţa reţinând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
La data de 18.08.2017, conform procesului‑verbal de înmânare, contestatoarea a fost înştiinţată cu privire la înfiinţarea măsurii popririi asupra sumelor de bani/conturilor deţinute de aceasta, până la concurenţa valorii de 25.000 lei, reprezentând creanţa datorată în baza titlului executoriu, la care se adaugă suma de 3.365 lei, cu TVA, reprezentând cheltuieli de executare, conform încheierii de cheltuieli emise la data de 21.07.2017.
Prin acţiunea formulată, contestatoarea a solicitat instanţei anularea executării silite, motivând nelegalitatea procedurii de executare desfăşurate împotriva sa prin prisma nulităţii contractului de fideiusiune şi a neîndeplinirii condiţiilor de legalitate care să permită încuviinţarea executării silite.
Faţă de aceste motive, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 712 alin. (1) NCPC, cererea de chemare în judecată încadrându‑se în categoria contestaţiei împotriva executării silite înseşi. De asemenea, în considerarea argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată, raportat la art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, care conferă contractului ce face obiectul executării silite calitatea de titlu executoriu, devin aplicabile dispoziţiile art. 713 alin. (2) NCPC, ce prevăd că „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlul executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui”.
În ceea ce priveşte valabilitatea contractului de fideiusiune, relevante sunt dispoziţiile art. 2280 NCC, prin intermediul cărora fideiusiunea este definită ca fiind convenţia prin care „o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într‑un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlul gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”. Totodată, conform art. 2282 NCC, „fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr‑un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Din conţinutul acestor prevederi reiese că garanţiile personale iau naştere în cadrul unui raport obligaţional prin care fideiusorul îşi asumă faţă de creditor responsabilitatea executării unei obligaţii a debitorului principal, fiind necesară, ad validitatem, încheierea contractului în formă scrisă, prin act autentic sau înscris sub semnătură privată.
În considerarea dispoziţiilor menţionate, instanţa a reţinut valabilitatea contractului de fideiusiune încheiat. Argumentele invocate de contestatoare nu sunt justificate din perspectivă legală, având în vedere că „Anexa 1 – Giranţi” ataşată dosarului cauzei prezintă caracteristicile cerute de lege pentru încheierea valabilă a unui contract, fiind îndeplinite condiţiile esenţiale prevăzute de art. 1179 alin. (1) şi (2) NCC, respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală, precum şi forma expres indicată de lege.
Referitor la critica formulată de reclamantă vizând neasumarea în mod expres a obligaţiei de garantare, instanţa apreciază, prin prisma anexei menţionate, că nu există îndoială că aceasta a acceptat să garanteze împrumutul debitoarei, fiind totodată respectată forma cerută pentru valabilitate, şi anume forma scrisă. În motivarea acestui aspect, se reţine că „Anexa 1 – Giranţi” şi contractul de împrumut nr. 5901 formează un întreg şi, prin urmare, menţiunile şi elementele de identificare prevăzute în conţinutul actului principal devin incidente şi sunt asumate şi cu privire la cel accesoriu.
Chiar şi în situaţia indicată de contestatoare privind întocmirea separată a contractului principal, fideiusiunea îndeplineşte cerinţele de valabilitate. Din această perspectivă, se remarcă faptul că, în cuprinsul anexei, se regăseşte precizat creditorul faţă de care se naşte creanţa, respectiv […], fiind specificată expres menţiunea garantării unui credit de nevoi personale în favoarea debitorului principal, individualizat în persoana numitei […].
Cu privire la nestipularea cuantumului creanţei garantate, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor legale, contractul de fideiusiune vizează manifestarea acordului părţii de a executa, faţă de creditor, obligaţia principală, în cauză, obiectul contractului de fideiusiune fiind determinat generic, prin stipularea elementelor de identificare ale contractului principal. În acest sens, prin instituirea dispoziţiilor art. 2289 alin. (1), sub denumirea marginală „Limitele fideiusiunii”, s‑a urmărit, astfel cum s‑a indicat în doctrina de specialitate, reglementarea cazului neprecizării în mod expres a cuantumului datoriei principale, situaţie în care fideiusorul nu va putea fi obligat la mai mult decât ceea ce prevede contractul principal. Totodată, dacă numai intenţia de a garanta este expres menţionată în cuprinsul contractului de fideiusiune, devin aplicabile prevederile art. 2290 NCC, introdus cu scopul de a stabili întinderea obligaţiei girantului. Reiese astfel că legea nu sancţionează neindicarea în cuprinsul contractului de fideiusiune a creanţei principale, atât timp cât aceasta poate fi determinată.
Referitor la data stipulată în anexa la contractul de împrumut, instanţa reţine, pe de o parte, nedovedirea susţinerii inserării acesteia ulterior completării de către contestatoare, iar, pe de altă parte, lipsa caracterului de condiţie esenţială a elementului menţionat, care să afecteze valabilitatea obligaţiei asumate.
În ceea ce priveşte lipsa consimţământului părţilor la încheierea contractului, instanţa apreciază ca fiind nefondată susţinerea contestatoarei, având în vedere faptul că în cuprinsul contractului de împrumut, care formează corp comun cu contractul de fideiusiune, se regăsesc semnăturile părţilor, iar potrivit art. 268 alin. (1) NCPC, „semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l‑a semnat cu privire la conţinutul acestuia”. De asemenea, din perspectiva analizată, prin prisma caracterului unilateral al contractului de fideiusiune, relevantă este manifestarea consimţământului celui care se obligă a garanta creanţa principală, în situaţia de faţă nefiind contestată existenţa semnăturii fideiusorului, ci doar neconcordanţa, în timp, a exprimării acordului părţilor. Or, potrivit dispoziţiilor legale, manifestarea unui consimţământ valabil nu presupune, în mod necesar, exprimarea acestuia concomitent de către părţile contractante.
Faţă de considerentele enunţate, instanţa a reţinut valabilitatea contractului de fideiusiune încheiat de contestatoare. (…)
NOTE
1. În ceea ce priveşte posibilitatea formulării, în cadrul contestaţiilor la executare, de apărări de fond cu privire la dreptul cuprins în titlul executoriu altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, menţionăm că prin Legea nr. 310/2018 a fost modificat art. 713 alin. (2) NCPC, în prezent fiind redusă posibilitatea invocării, în cadrul contestaţiilor la executare, de apărări de fond cu privire la dreptul cuprins în titlul executoriu.
Astfel, conform modificării operate prin Legea nr. 310/2018, art. 713 alin. (2) NCPC are următorul cuprins: „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun” (s.n.).
În forma anterioară modificării, textul prevedea că, „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui” (s.n.).
Din analiza comparativă a celor două formulări, se poate observa că, în prezent, pentru executările silite declanşate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 – 21.12.2018 –, în baza unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească (sau arbitrală), se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu doar în măsura în care debitorul nu are deschisă în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv acţiunea de drept comun, excluderea de la formularea în cadrul contestaţiei la executare a acestor apărări nemaioperând doar în ipoteza căilor procedurale specifice puse la dispoziţie de lege pentru desfiinţarea titlului executoriu, cum erau, spre exemplu, plângerea contravenţională [1], contestaţia specială în materie fiscală, astfel cum era prevăzut anterior modificării. Apreciem, în acord cu opinia exprimată în doctrină (H. Ţiţ, R. Stanciu, Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Comentarii, explicaţii, jurisprudenţă relevantă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2019, p. 128), că modificarea legislativă analizată nu aduce atingere dreptului părţilor de a formula contestaţie la titlu, deoarece prin aceasta se urmăreşte doar lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu [art. 712 alin. (2) NCPC], nu desfiinţarea acestuia.
În prezent, pe calea contestaţiei la executarea silită însăşi pot fi invocate, în principiu, neregularităţi referitoare la executarea silită, respectiv motive de fapt şi de drept care privesc condiţiile de declanşare şi continuare a procedurii execuţionale ori actele de executare.
Faţă de modul actual de redactare a normei analizate, se poate invoca pe calea contestaţiei la executare, spre exemplu, lipsa caracterului de titlu executoriu al unui contract, însă, de principiu, nu şi nulitatea acestuia.
Astfel cum s‑a precizat în doctrină (G. Boroi, M. Stancu, Fişe de procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2019, p. 705), s‑ar mai putea invoca în cadrul contestaţiei la executare, ca apărări de fond, spre exemplu, excepţia de neexecutare a contractului sinalagmatic, plata, compensaţia legală etc., nu însă nulitatea actului juridic constatat prin înscrisul ce constituie titlu executoriu.
De asemenea, sub acest aspect, s‑a apreciat [G. Boroi, D.N. Theohari, Sinteza principalelor modificări şi completări aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, în Codul de procedură civilă şi 12 legi uzuale (ediţie actualizată la 03.01.2019), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2019, p. LVI‑LVII] că nulitatea relativă pentru vicii de consimţământ a unui contract de locaţiune ce constituie titlu executoriu pentru plata chiriei nu poate fi invocată de către locatar (debitor), în cadrul contestaţiei la executare, ca motiv de drept privitor la fondul dreptului locatorului (creditor) de a percepe chiria şi, subsecvent, de a recurge la executarea silită, căci locatarul are deschisă calea acţiunii de drept comun în desfiinţarea titlului executoriu, şi anume acţiunea în anularea contractului de locaţiune. În acest caz, dacă singurul motiv al contestaţiei la executare este reprezentat de nulitatea relativă menţionată, contestaţia la executare se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.
Însă, în ipoteza în care acţiunea de drept comun ar fi prescrisă extinctiv (acţiune respinsă ca prescrisă prin hotărâre judecătorească definitivă), contestaţia la executare, prin intermediul căreia s‑ar invoca, ca motiv al anulării executării silite înseşi, nulitatea relativă a contractului de locaţiune ar putea fi considerată admisibilă.
Invocarea nulităţii relative a titlului executoriu ca motiv al contestaţiei la executare în scopul anulării titlului executoriu nu va fi permisă în cazul în care acţiunea în anulare de drept comun ar fi prescrisă extinctiv, căci adoptarea soluţiei contrare ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor edictate în materia prescripţiei extinctive a acţiunii în declararea nulităţii relative a unui act juridic.
În schimb, în măsura în care locatarul (debitor) invocă nulitatea relativă a titlului executoriu ca motiv al contestaţiei la executare în scopul anulării executării silite înseşi, în acest caz, nulitatea relativă este invocată sub forma excepţiei de drept substanţial, apărare de fond împotriva executării silite demarate împotriva sa, fiind incident art. 1249 alin. (2) teza a II‑a NCC, care prevede că partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.
Prin urmare, s‑a apreciat că, atunci când dreptul material la acţiunea în nulitate relativă a titlului executoriu este prescris extinctiv, nulitatea relativă poate constitui motiv valabil al contestaţiei la executare având ca obiect anularea executării silite înseşi.
În studiul citat a fost analizată şi ipoteza în care acţiunea de drept comun nu ar fi fost promovată la momentul soluţionării contestaţiei la executare, apreciindu‑se că, în acest caz, s‑ar putea considera că invocarea de către intimatul‑creditor a inadmisibilităţii contestaţiei la executare pentru considerentul încălcării art. 713 alin. (2) NCPC (creditorul afirmând, ca atare, existenţa acţiunii de drept comun pentru anularea titlului executoriu) are semnificaţia unei renunţări tacite la prescripţia împlinită, în condiţiile art. 2507 şi art. 2508 NCC. Dacă s‑ar adopta o interpretare contrară, s‑ar ajunge la soluţia ca debitorul, deşi poate opune oricând nulitatea relativă a contractului sub forma apărării de fond, independent de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, să nu mai poată beneficia de un astfel de drept (contestaţia la executare s‑ar respinge ca inadmisibilă, iar acţiunea în anularea titlului ca prescrisă).
Totodată, s‑a apreciat că partea executată ar avea la dispoziţie calea contestaţiei la executare pentru invocarea unor motive vizând fondul dreptului cuprins în titlul executoriu dacă invocă excepţia de neexecutare a contractului, întrucât în această ipoteză nu are deschisă calea unei acţiuni de drept comun în desfiinţarea titlului.
De asemenea, s‑a apreciat că, în cazul unor nulităţi amiabile ori al unor rezoluţiuni/ rezilieri unilaterale sau de drept intervenite în privinţa titlului executoriu, acestea pot fi invocate ca motive ale contestaţiei la executare, căci nu este necesară demararea unei acţiuni de drept comun pentru desfiinţarea titlului executoriu prin hotărâre judecătorească, din moment ce acest efect a operat deja ca urmare a cauzelor specificate.
2. O problemă distinctă în aplicarea art. 713 alin. (2) NCPC în noua formă constituie regimul clauzelor abuzive, întrucât posibilitatea de invocare în cadrul contestaţiei la executare a caracterului abuziv al clauzelor din contractul ce constituie titlul executoriu trebuie analizată într‑un cadru mai larg decât cel trasat de legislaţia internă.
În acest context, apreciem că, faţă de regimul instituit prin normele europene şi jurisprudenţa C.J.U.E. în materia protecţiei consumatorului, dispoziţiile art. 713 alin. (2) NCPC, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, nu împiedică invocarea pe calea contestaţiei la executare a caracterului abuziv al clauzelor contractului ce reprezintă titlul executoriu vizat de procedura contestată.
În acelaşi sens, a se vedea şi R.I. Orza, Clauze abuzive în contestaţia la executare. Repere procedurale de ordin intern şi dreptul Uniunii, în R.R.E.S. nr. 1/2019, în cuprinsul căruia s‑a realizat următorul examen jurisprudenţial:
Potrivit jurisprudenţei Curţii de la Luxemburg (cauza C‑618/10, Banco Español de Crédito SA c. Joaquín Calderón Camino), s‑a constatat deja faptul că o legislaţie naţională care nu permite instanţei sesizate cu o cerere să aprecieze din oficiu, deşi dispune deja de toate elementele de drept şi de fapt necesare în acest scop, caracterul abuziv al clauzelor cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator este de natură să aducă atingere efectivităţii protecţiei pe care urmăreşte să o asigure Directiva 93/13.
Mai mult decât atât, în cauza C‑415/11, Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), Curtea a conturat un raţionament potrivit căruia, pentru a asigura eficienţa sistemului de protecţie a drepturilor consumatorului, remediile procesuale de drept intern trebuie să treacă testul echivalenţei, iar acest lucru nu se întâmplă atunci când posibilitatea invocării caracterului abuziv al unor clauze contractuale nu este asociat cu opoziţia generată de executarea silită, ci cu un demers de drept comun, care însă nu produce efecte concrete asupra executării silite, generând riscul producerii unor consecinţe ireversibile asupra patrimoniului consumatorului.
În concret, a stabilit faptul că: „Directiva trebuie interpretată în sensul că se opune reglementării unui stat‑membru, precum cea în discuţie în litigiul principal, care, în condiţiile în care nu prevede, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, motive de contestaţie întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul titlului executoriu, nu permite instanţei sesizate cu procedura de fond, competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze, să adopte măsuri provizorii, printre care, în special, suspendarea procedurii de executare menţionate, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacităţi a deciziei sale finale” (considerentul 64).
Faţă de aceste hotărâri, s‑a reţinut necesitatea aplicării directe şi prioritare a dreptului Uniunii, cu înlăturarea dreptului naţional contrar, ce nu respectă exigenţele impuse de principiul efectivităţii.
În legătură cu aceeaşi problemă, a se vedea şi A. Groza, O analiză a dispoziţiilor art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310 din 17 decembrie 2018, din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind protecţia consumatorilor, în Revista Română de Drept European (Comunitar) nr. 1/2019, în care, în rezumat, s‑a reţinut că, prin raportare strictă la instituţia contestaţiei la executare, noul conţinut al art. 713 alin. (2) NCPC se află în conflict cu Directiva nr. 93/13, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Mai mult, s‑a apreciat că norma nu va produce efectele dorite în cazul acestor titluri executorii, debitorul‑consumator putând invoca, în cadrul contestaţiei la executare, caracterul abuziv, ca motiv legat de fondului dreptului cuprins în titlul executoriu, în temeiul supremaţiei dreptului Uniunii.
JURISPRUDENŢĂ C.J.U.E.
În legătură cu posibilitatea invocării caracterului abuziv al unei clauze contractuale în cadrul contestaţiei la executare şi termenul în care se poate formula o astfel de cerere, a se vedea C.J.U.E., cauza C‑75/19, MF împotriva BNP Paribas Personal Finance SA Paris Sucursala Bucureşti şi Secapital Sàrl, Ordonanţa din 06.11.2019, https://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/RO/TXT/?qid=1575272681468&uri=CELEX:62019CO0075, prin care s‑a stabilit că: „Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contracte încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune unei norme de drept naţional în temeiul căreia un consumator care a încheiat un contract de credit cu o instituţie de credit şi împotriva căruia acest profesionist a început o procedură de executare silită este decăzut din dreptul de a invoca existenţa unor clauze abuzive pentru a contesta procedura menţionată după expirarea unui termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte ale acestei proceduri, chiar dacă acest consumator are la dispoziţie, în temeiul dreptului naţional, o acţiune în justiţie în scopul constatării existenţei unor clauze abuzive a cărei introducere nu este supusă niciunui termen, dar a cărei soluţie nu produce efecte asupra celei care rezultă din procedura de executare silită şi care îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluţionarea acţiunii în constatarea existenţei unor clauze abuzive”.
Curtea a reţinut, între altele:
„25. Trebuie amintit că protecţia efectivă a drepturilor care decurg din Directiva 93/13 nu poate fi garantată decât cu condiţia ca sistemul procedural naţional să permită, în cadrul procedurii de emitere a ordonanţei de plată sau în cel al procedurii de executare a unei asemenea ordonanţe, un control din oficiu de către instanţă al caracterului potenţial abuziv al clauzelor cuprinse în contractul în cauză (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 18.02.2016, Finanmadrid EFC, C‑49/14, EU:C:2016:98, punctul 46, şi Hotărârea din 20.09.2018, EOS KSI Slovensko, C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 45).
26. Astfel, în ipoteza în care în stadiul executării ordonanţei de plată nu este prevăzut niciun control din oficiu de către instanţă al caracterului potenţial abuziv al clauzelor cuprinse în contractul în cauză, trebuie să se considere că o reglementare naţională este de natură să aducă atingere efectivităţii protecţiei urmărite de Directiva 93/13 în cazul în care aceasta nu prevede un asemenea control în stadiul emiterii ordonanţei de plată sau atunci când un astfel de control este prevăzut numai în stadiul opoziţiei formulate împotriva ordonanţei de plată dacă există un risc care nu este neglijabil ca consumatorul în cauză să nu formuleze opoziţia necesară fie din cauza termenului deosebit de scurt prevăzut pentru aceasta, fie având în vedere costurile pe care le‑ar presupune o acţiune în justiţie în raport cu cuantumul creanţei contestate, fie pentru că legislaţia naţională nu prevede obligaţia comunicării tuturor informaţiilor necesare acestuia pentru a‑i permite să stabilească întinderea drepturilor sale (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 14.06.2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 54, Hotărârea din 18.02.2016, Finanmadrid EFC, C‑49/14, EU:C:2016:98, punctele 52 şi 54, precum şi Hotărârea din 20.09.2018, EOS KSI Slovensko, C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 46).
27. În acest context, instanţa de trimitere ridică problema dacă Directiva 93/13 se opune unei norme de drept naţional precum cea care rezultă din art. 712 şi urm. din capitolul VI din Codul de procedură civilă, care prevede un termen de 15 zile, care începe să curgă de la data la care debitorului îi este comunicată procedura de executare silită, în care acesta poate, pe calea contestaţiei la executarea silită, să invoce caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în condiţiile în care o acţiune în constatarea existenţei unor clauze abuzive cuprinse în titlul executoriu nu este supusă niciunui termen.
28. În această privinţă, este necesar să se arate că menţinerea efectului util al Directivei 93/13 se opune unei reglementări naţionale care permite emiterea unei ordonanţe de plată împotriva unui consumator fără ca acesta să fie în măsură să beneficieze în cursul procedurii de garanţia că un control al inexistenţei unei clauze abuzive în contractul în cauză va fi efectuat de către o instanţă (Hotărârea din 20.09.2018, EOS KSI Slovensko, C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 49 şi jurisprudenţa citată).
29. În speţă, deşi instanţa de trimitere a arătat în cererea sa de decizie preliminară că există în dreptul naţional o procedură distinctă de calea contestaţiei la executare,
care nu este supusă unui termen de prescripţie, care permite invocarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, această instanţă a precizat că o astfel de împrejurare nu produce efecte asupra procedurii de executare silită, în măsura în care aceasta din urmă îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluţionarea acţiunii în constatarea existenţei unor astfel de clauze abuzive.
30. Or, astfel cum s‑a amintit la punctul 26 din prezenta ordonanţă, existenţa unui control efectuat de o instanţă cu privire la absenţa unei clauze abuzive în contractul vizat numai în stadiul opoziţiei la executarea silită nu este susceptibilă să menţină efectul util al Directivei 93/13 decât dacă consumatorii nu sunt descurajaţi să formuleze o asemenea opoziţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 20.09.2018, EOS KSI Slovensko, C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 51).
31. În speţă, deşi reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal prevede un termen strict de 15 zile în care consumatorul poate formula contestaţie la somaţia de plată, este cert că, dincolo de acest termen, caracterul abuziv al unor clauze ale contractului care constituie temeiul unei astfel de somaţii nu mai poate fi examinat înainte de executarea acestei somaţii.
32. În această privinţă, în ipoteza în care procedura de executare silită ia sfârşit înaintea pronunţării deciziei instanţei de fond prin care se declară caracterul abuziv al clauzei contractuale aflate la originea acestei executări silite şi, în consecinţă, nulitatea acestei proceduri, această decizie nu ar permite să i se asigure consumatorului respectiv decât o protecţie a posteriori de natură financiară, care s‑ar dovedi incompletă şi insuficientă şi nu ar constitui un mijloc nici adecvat, nici eficient pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare, contrar prevederilor articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 14.03.2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 60).
33. În consecinţă, o reglementare precum cea în discuţie în litigiul principal generează un risc care nu este neglijabil ca consumatorul în cauză să nu formuleze opoziţie în termenul strict de 15 zile de la comunicarea procedurii de executare silită şi, prin urmare, ca controlul de către o instanţă al inexistenţei unei clauze abuzive în contractul vizat să nu poată fi efectuat (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 20.09.2018, EOS KSI Slovensko, C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 53)”.
[1] A se vedea Tribunalul Bucureşti, Secţia a III‑a civilă, decizia civilă nr. 1810/A din 25.05.2018, publicată în R.R.E.S. nr. 3/2018: Întrucât legiuitorul a prevăzut o procedură specifică de contestare a menţiunilor din procesul‑verbal de contravenţie, aceste motive de fapt sau de drept pot fi invocate doar prin acest mijloc, iar nu pe calea contestaţiei la executare. Necomunicarea legală a procesului‑verbal de contravenţie conduce la lipsirea acestuia de caracterul executoriu, aspect care poate fi invocat pe calea contestaţiei la executare, după cum se poate invoca în procedura contestaţiei şi prescripţia dreptului de a executa sancţiunea contravenţională, acestea fiind ulterioare întocmirii actului administrativ şi nu ţin de legalitatea acestuia, ci de punerea în executare a procesului‑verbal de contravenţie ca titlu executoriu.
