Fragmente din Șueta Despre patrie și patriotism. Valeriu STOICA, 2013, în volumul Șuete culturale la Facultatea de Drept, 2018 | Coordonatori: Andra Roxana Trandafir, Flavius-Antoniu Baias
Valeriu Stoica:
Domnule Decan, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, patria este ceea ce nu se vede, dar se simte în tot ceea ce se vede între granițele unei țări. Patria este cetatea invizibilă care susține cetatea vizibilă.
După aceste două propoziții, care rezumă concepția despre patrie în care eu cred, este momentul să ne punem o întrebare, probabil că v-ați pus-o și dumneavoastră atunci când ați văzut tema acestei conferințe: cât de potrivită este o asemenea temă despre patrie și patriotism cu această serie de „Șuete – este adevărat – culturale”? Pentru că a vorbi despre patrie și patriotism nu este chiar o simplă șuetă.
Întrebarea este următoarea: de ce am ales această temă? Cel mai simplu răspuns este ușor de găsit. Criza economică și financiară care tulbură din temelii lumea de astăzi ne obligă să gândim. Nu numai pe noi, românii. În toată lumea există o interogație foarte serioasă legată de structurile care guvernează astăzi lumea, legată de rolul națiunii în acest context istoric, de rolul statului-națiune în acest context istoric. Mai sunt formulele de integrare comunitară, vechi de mai bine de 200 de ani, apte să facă față provocărilor lumii de astăzi? Acest răspuns simplu poate fi însoțit de unul mai complicat. Pentru că nu doar criza economică și financiară pune astăzi sub semnul întrebării ideea de stat-națiune și ideea de națiune și, prin aceasta, ideea de patrie și sentimentul care pentru unii poate să pară vetust sau chiar rușinos – sentimentul de patriotism. Punerea în cauză a acestor idei este rezultatul a trei procese complementare care se desfășoară de multe secole. Le voi rezuma, deși fiecare dintre ele poate ar necesita o conferință separată.
Primul proces este procesul globalizării. În termeni foarte simpli, globalizarea este trecerea de la stadiul relațiilor locale, în care indivizii sunt integrați în comunități restrânse, la stadiul global, planetar. Dintr-un sat mic în care locuiam până mai deunăzi ne-am trezit într-un sat mare, care este satul planetar. Cum s-a întâmplat aceasta? Au fost trei valuri de globalizare. Cei care sunt iubitori de descoperiri geografice știu că totul a început cu [Cristofor] Columb în 1492 și, de atunci, treptat, granițele cunoscute ale lumii s-au extins până când ceea ce noi cunoșteam despre lume a acoperit suprafața întregului glob. Au fost câteva secole ale acestui prim val de globalizare. El a durat până în preajma anului 1800, adică până în zorii modernității. Cine au fost jucătorii, cine au fost agenții acestei globalizări, ai acestui val de globalizare? Statele. Ele au susținut și explorările geografice, și descoperirile, și cuceririle geografice. Care a fost principala armă? Războiul. În această perioadă, conflictele au fost nenumărate, iar atunci când lumea s-a terminat de cucerit, războiul a continuat pentru reîmpărțirea lumii.
Pe la anul 1800, când totul era cucerit și era greu de reîmpărțit, a început un alt val de globalizare. A fost globalizarea determinată de jucătorii economici în primul rând, de industriași și de comercianți. În acest moment, în locul statului care promova globalizarea în etapa anterioară au apărut marile corporații și de atunci au început să se constituie și s-au dezvoltat până astăzi corporațiile multinaționale. Jucătorii economici au fost deci principalii agenți ai acestui val de globalizare. El a durat până aproape de anul 2000, până în pragul secolului XXI, când a început al treilea val de globalizare.
Este doar începutul, suntem cu toții martorii acestui val de globalizare. Care sunt jucătorii, care sunt agenții acestei noi globalizări? Nici statele, nici comercianții, nici corporațiile multinaționale, ci, oricât vi s-ar părea de ciudat, indivizii sunt promotorii acestui nou val de globalizare. Cum este posibil ca indivizii să devină ei cei mai importanți jucători, agenți ai acestui nou val de globalizare? Știți foarte bine cu toții, fiecare dintre noi are la îndemână de dimineață și până seara o uriașă rețea de comunicații, rețelele de fibre optice împânzesc lumea, comunicarea virtuală, comunicarea online, comunicarea în timp real este la îndemâna oricăruia dintre noi, iar cei mai inteligenți, cei mai inventivi, cei mai creativi chiar profită de această oportunitate. Cei mai inventivi profită nu doar acolo unde încep să opereze. Această rețea uriașă, globală, virtuală de comunicare permite oricăruia dintre noi să fie eficient în orice colț al lumii, dacă are suficientă inteligență și suficientă creativitate. Indivizii devin jucători în acest proces de globalizare și într-un sens bun, și într-un sens rău. Indivizii au la îndemână această oportunitate pe care înainte și statele membre, agenții economici o foloseau și într-un sens bun, și într-un sens rău. Vă reamintesc o întâmplare care într-un fel pare amuzantă, dar care într-un alt fel arată că, într-adevăr, indivizii sunt promotorii acestui nou val de globalizare, uneori în sensul rău: acum câțiva ani ați auzit cu toții, ați citit în ziare că niște hackeri din Drăgășani au spart baza de date de la NASA. Este o dovadă de inteligență, în orice caz, și de eficiență. Din Drăgășani, unde lumea știe că se face doar vin, iată că apar și oameni foarte inteligenți; este adevărat că își folosesc inteligența într-un sens rău. Și, de altfel, să știți – în paranteză vă spun – că în tot județul Vâlcea există o rețea de hackeri cum poate nu există în altă parte în lume. Închid paranteza pentru a concluziona: acest val de globalizare este doar la început, suntem martorii lui, îl trăim și, într-un fel sau altul, dacă vrem, putem să fim agenții, jucătorii lui.
Acest prim proces al globalizării este dublat de un proces complementar, al doilea proces despre care vreau să vă vorbesc foarte pe scurt. Este procesul transformării statului. Dacă în prima perioadă despre care vorbeam statul avea un caracter teritorial, aceasta înseamnă că resursa cea mai importantă în acea perioadă era teritoriul; de altfel, de aceea s-a și vorbit despre cucerirea lumii. Aceasta însemna cucerirea lumii: cucerirea teritoriilor. Evident că ele erau cucerite pentru resurse, resursele naturale erau cea mai importantă bogăție. S-a trecut însă de la statul teritorial, odată cu al doilea val de globalizare, al liberalizării circulației bunurilor, al producției dincolo de granițele naționale ale exportului, la statul comercial. Când nu a mai fost nimic de cucerit și de împărțit sub aspect teritorial, statele au descoperit că pot începe o nouă luptă pentru o altfel de împărțire a lumii: împărțirea piețelor. Și s-a dovedit că piețele erau mult mai bogate decât teritoriile, pentru că pe piețe circulă valoarea adăugată. Marea bogăție nu există în primul rând în resursele naturale, deși ele sunt importante, ci marea bogăție există în primul rând în valoarea adăugată. Piețele erau acelea care puneau în lucru această valoare adăugată. Prin urmare, în al doilea val de globalizare, statul comercial cu asta s-a ocupat: crearea, cucerirea și reîmpărțirea piețelor.
În al treilea val de globalizare despre care am spus mai devreme, apare un alt tip de stat: în locul statului comercial apare statul virtual. Statul virtual, pentru a fi înțeles, poate fi comparat cu o societate multinațională. Cine lucrează în societăți multinaționale? Este un termen încetățenit: „expații”. Cine sunt expații? Oameni care vin dintr-o țară, lucrează în altă țară și acolo sunt priviți ca expați. Dar, de fapt, în ultimul timp, expat nu mai înseamnă un om care vine dintr-o țară și lucrează într-o altă țară, ci înseamnă omul care nu are nicio țară, nicio patrie. Statul virtual urmează treptat acest model. Pentru că în această perioadă nu piețele sunt cele mai importante, nu mai contează unde produci valoarea adăugată. Cele mai importante instrumente pentru crearea bogăției sunt creativitatea și tehnologia. Cele mai puternice sunt statele creative, statele care dispun de cea mai importantă tehnologie. Ca și într-o corporație multinațională, nu mai contează unde ai corpul, contează unde ai creierul. Capul contează mai mult decât mușchii. Sunt puternice statele care pun în lucru inventivitatea, care încurajează dezvoltarea proprietății intelectuale, în primul rând a celei industriale. Sunt puternice statele care inovează, care în competiția creativității se află pe primul loc. Acesta este statul virtual.
Dar aceste două prime procese – procesul de globalizare și procesul de trecere de la statul teritorial la cel virtual – sunt însoțite de al treilea proces, în care au evoluat concepțiile cu privire la națiune și cu privire la statul național și, implicit, în care s-au transformat și națiunea, și statul național. Ce transformări s-au produs? La o extremă în timp – din punct de vedere istoric, o extremă corespunzătoare primului val de globalizare -, aflăm o concepție despre națiune care a încurajat naționalismul de sumă nulă. Ce înseamnă? Este un joc în care identitățile comunitare se confruntă, în care fiecare națiune își afirmă propria identitate în competiție cu celelalte, în confruntare și chiar în război cu celelalte. Este o competiție bazată pe principiul „ori tu, ori eu”. Acesta este jocul de sumă nulă. Din cauza aceasta s-a vorbit despre un naționalism de sumă nulă. La cealaltă extremă în timp, la extrema în care trăim noi astăzi, complementară statului virtual, complementară celui de-al treilea val de globalizare, găsim o destrămare a identităților de fond, o dizolvare a conștiinței comunitare, o dizolvare a ideii de națiune, de stat-națiune, a ideii de patrie, o dizolvare a sentimentului de apartenență la o anumită identitate comunitară. Ca și în cazul expaților, foarte mulți dintre cei care trăiesc astăzi în lume nu mai simt că aparțin unei comunități. Nu aparțin neapărat unei comunități locale, chiar dacă locuiesc într-un sat, într-un oraș, lucrează poate la mii de kilometri depărtare și nu este vorba numai despre exodul creierelor. Există milioane de români, după cum știți, care lucrează în Italia, în Spania, în alte țări, unii dintre ei foarte inteligenți, dar alteori folosiți ca mână de lucru necalificată. Dizolvarea sentimentului de apartenență la o comunitate a generat însă o fragilitate a tuturor structurilor instituționale. Lumea a devenit mai slabă, pentru că nu mai are coloană vertebrală. Acesta să fie viitorul nostru, al lumii, al națiunilor, al statelor naționale? Destrămarea, dizolvarea – în ce? Și, atunci, întrebarea care se pune este următoarea: între aceste două extreme – naționalismul de sumă nulă, pe de o parte, și destrămarea identităților comunitare, pe de altă parte – putem găsi o soluție? Aceasta este întrebarea pe care nu ne-o punem doar noi, românii, ci este o întrebare care se pune de câteva decenii, dar mai ales după anul 2000, mai ales în această perioadă a celui de-al treilea val de globalizare, în perioada statului virtual, în perioada destrămării identităților comunitare. Lumea simte nevoia de o refondare comunitară, pentru că, fără o asemenea refondare comunitară, fără sentimentul de apartenență la o comunitate, oamenii devin cu toții străini unii de alții. Familia, care este ultimul reazem al acestei identități comunitare, nu o duce nici ea prea bine, după cum bine știți.
Pentru a răspunde la această întrebare – este posibilă o altă refondare comunitară în România, în Europa și în lume? -, ar trebui să mai facem o scurtă reflecție cu privire la ce înseamnă națiunea și statul național, cu privire la ce înseamnă naționalismul și patriotismul. Pentru că, dacă spunem că în ultimele două secole și mai bine, într-un fel sau altul, jucătorii economici și politici au fost națiunile și statele naționale, trebuie să ne întrebăm dacă ele mai sunt valabile sau nu. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să vedem ce sunt ele. Națiunea ca formă de integrare comunitară nu a apărut de foarte multă vreme; statul național ca expresie a națiunii nu a apărut de foarte multă vreme. De la apariție și până astăzi, și națiunea, și statul național se află într-o mare ambiguitate. Care este această ambiguitate? Din zorii epocii moderne și până astăzi, nu știm dacă națiunea este integrată pe baze etnice sau pe baze civice.
Există două criterii de integrare comunitară în sânul națiunii, care au alternat în istorie, care au conviețuit în istorie, care uneori au predominat într-un sens sau altul și care nu s-au stins niciodată. Simplificând, sunt două modele de integrare comunitară în națiune: modelul francez, care este modelul cetățeniei, și modelul german, care este modelul etnic. Dacă urmărim ce au produs în istorie aceste două tipuri de integrare comunitară, vom vedea că modelul etnic, accentuând identitatea bazată pe tradiție, limbă, cultură, sânge, a dus la conflicte permanente și la războaie planetare, regionale sau civile; din acest punct de vedere, sunt istorici care spun că în secolul XX nu am avut un singur război, că acest secol este scena unui război civil în Europa. Nu avem două războaie mondiale, nu avem războaie regionale. Secolul XX este secolul unui nesfârșit război civil în Europa, determinat, în primul rând, de această concepție etnică asupra națiunii. Celălalt model, care presupune integrarea civică bazată pe cetățenie, ar părea să fie străin de o asemenea virtute conflictuală. Ar părea să aibă un potențial de negociere și de colaborare, iar nu un potențial conflictual.
Așa ar fi dacă lucrurile ar putea să existe într-o formă ideală, pentru că, în realitate, nu avem un model pur de stat etnic și un model pur de stat civic, nu avem un model pur de națiune etnică și un model pur de națiune civică. În cadrul fiecărei națiuni, aceste două tipuri de integrare, aceste două criterii de integrare au coexistat. Este adevărat că în unele națiuni predomină criteriul etnic, în celelalte națiuni predomină criteriul civic. Iar acolo unde predomină criteriul etnic, de exemplu, în Germania, chiar atunci când era foarte puternic acest criteriu, cetățenia ca atare exista, deși era legată de sânge. Criteriul cetățeniei rămânea un criteriu subsidiar de integrare foarte important. Invers, în statele care au afirmat criteriul civic de integrare, cum este Franța, nu s-a putut ignora fondul etnic al națiunii. Până la urmă, când Revoluția franceză a afirmat cu tărie criteriul civic de integrare, când a afirmat cetățenia ca factor de integrare comunitară, națiunea franceză era deja formată și era formată în primul rând pe un criteriu etnic, nu pe unul civic. Legea salică în Evul Mediu francez și până la Revoluție a permis această formare etnică a națiunii franceze. Este adevărat că, ulterior, acest criteriu civic de integrare a predominat și astăzi, de exemplu, în Franța nu sunt recunoscute minoritățile naționale. Francezii spun: „Nu avem minorități naționale, pentru că la noi sunt numai cetățeni francezi și cetățenii francezi sunt independenți de identități comunitare altele decât națiunea franceză”, ceea ce în teorie este frumos, dar întotdeauna rămâne o structură organică de integrare în oricare națiune, oricât de puternică ar fi integrarea comunitară bazată pe criteriul civic. Iar aceasta înseamnă că, în realitate, în orice națiune nu se stinge niciodată focarul potențialului conflictual. Aceasta înseamnă că în orice națiune, undeva în adâncuri, rămâne acest potențial conflictual și în anumite momente iese la iveală.
Această ambiguitate conceptuală care caracterizează națiunea și statul național – oscilația între integrarea etnică și integrarea civică – este dublată de o ambiguitate afectivă, de o ambiguitate sentimentală. Atunci când vorbim despre sentimentul de apartenență la o națiune, el se manifestă într-un fel când este vorba despre integrarea etnică și în alt fel când este vorba despre integrarea civică. Pentru a înțelege mai bine, vă voi da un exemplu. Să ne imaginăm o scenă din al Doilea Război Mondial, în care principalii beligeranți au fost germanii, pe de o parte, rușii, pe de altă parte, și americanii, pe de altă parte. Ce a animat, de exemplu, trupele Waffen-SS pe câmpul de luptă? Ele erau exponentele cele mai tipice pentru ideologia războiului german din perioada respectivă. După cum bine știți, era o ideologie a rasei. Cultura lor instituțională și de integrare națională era bazată pe ideologia de rasă. În ce credeau americanii? În Constituția lor. Dacă facem un efort de imaginație și ne situăm chiar în interiorul unei asemenea scene de luptă, este foarte greu să facem evaluări. Evaluarea morală asupra acestor tipuri de apartenență națională și de sentimente naționale este posibilă prin distanțare în timp. Istoricii pot să facă o evaluare morală. Astăzi, după multe decenii de la al Doilea Război Mondial, putem să spunem că și ideologia de clasă, și cea de rasă au fost dezastruoase, falimentare, au născut dezastre. Astăzi putem să spunem că, dimpotrivă, cultura constituțională este aceea care oferă cel mai solid fundament unei națiuni.
Spunând aceasta, mă grăbesc să fac o precizare: până la urmă, când vorbim despre o națiune și despre statul național, avem în vedere un tip de cultură: cultura care exprimă fondul națiunii. Avem apoi în vedere statul care promovează această cultură și o oficializează prin sisteme multiple. Mai întâi sistemul de educație, mass-media, propaganda și mai departe – când este vorba mai ales despre națiunile integrate etnic – apare ideea de excludere a străinilor, cei care sunt altfel decât cetățenii care împărtășesc cultura majoritară. Cum este posibil să eviți această excludere? Într-un singur fel: cultura națională trebuie disjunsă în două segmente diferite. Primul segment este cel al limbii, al tradițiilor, al literaturii, al religiei, al artei, dar tot de natură culturală este un alt segment: cultura juridică și cultura politică. Dacă se face această disjungere, vom observa că, treptat, cultura politică și cultura juridică au vocația universalității, în timp ce religia, limba, literatura, tradițiile, cutumele au vocație particulară, locală, redusă la un grup mai restrâns sau mai larg. Atunci, această disjuncție poate să permită o relație directă între modul de organizare a națiunii, pe de o parte, și cultura care stă la baza organizării națiunii. Limba, tradițiile, obiceiurile rămân la locul lor, nu sunt abandonate, dar trebuie să își păstreze dimensiunea pur culturală; nu trebuie ca aceste elemente, care uneori accentuează separațiile identitare, să treacă în zona culturii politice și a culturii juridice și mai ales în zona instituțională construită pe cultura politică și pe cultura juridică. Ideea aceasta a apărut de mult în Europa.
Vă rog să mai faceți un efort de imaginație, să vă închipuiți că sunteți pe malurile râului Tamisa, în urmă cu câteva secole, la 10 iunie 1215, și veți vedea că între castelul Windsor, unde era reședința regelui Ioan fără de Țară, și o mică localitate, Staines, unde era tabăra baronilor rebeli ridicați împotriva regelui, între aceste două puncte, aproape la mijloc, s-au întâlnit reprezentanții baronilor cu reprezentanții regelui Ioan fără de Țară. Ce au făcut acolo? Nu au vorbit nici despre tradiții, nici despre limbă, nici despre obiceiuri, ci au vorbit despre drepturi și au negociat aceste drepturi. Mai mult decât atât, au negociat un contract, care a fost semnat cinci zile mai târziu, la 15 iunie 1215, bine cunoscut de dumneavoastră: „Magna Charta Libertatum”. De atunci, ideea că prin contract, prin aranjamente instituționale de natură constituțională poți să reîntemeiezi comunitatea și să diminuezi potențialul ei conflictual a început să își croiască drumul în cultura juridică și în cultura politică europeană până astăzi, când așa-numita cultură constituțională tocmai aceasta înseamnă.
Spunând că în cadrul națiunii moderne, în cadrul statului național cel mai important temei este cultura constituțională, cultura juridică, cultura politică, subliniez, pe de o parte, vocația universală a acestui tip de cultură, iar, pe de altă parte, adaptarea ei la orice tip de comunitate națională.
Astfel, trec la următoarea întrebare: pe acest temei putem refonda lumea? Putem refonda România? Știți că în gândirea utopică s-a vorbit despre republica universală. În gândirea utopică s-a conceput o republică în care toți cetățenii lumii se asociază în mod liber și formează această mare comunitate a egalității. Evident că orice gândire utopică eșuează, dar ideea asocierii libere a cetățenilor pentru a fonda o comunitate s-a mutat din planul global, din planul planetar în planul comunitar. Și care a fost cea mai potrivită comunitate pentru a permite întemeierea acestei asocieri libere de cetățeni? De peste două secole, această comunitate este națiunea. Oricât de mult a fost pusă în cauză națiunea, oricât de mult a fost contestată, s-a constatat că nici astăzi nu există alternativă comunitară viabilă pentru a constitui corpul politic al democrației. Democrația ca tip de organizare politică are nevoie de un corp. În absența unui corp politic, nu se poate organiza democrația. Aranjamentele constituționale se fac în interiorul unei comunități preexistente. Vorbeam despre Revoluția franceză; prima Constituție a Revoluției franceze a permis fondarea unor instituții într-un cadru comunitar preexistent, care era națiunea franceză. Același lucru s-a întâmplat ulterior cu toate constituțiile, indiferent de natura lor. Democrația și, mai ales, democrația constituțională nu pot exista fără un corp politic și deocamdată în lume nu a fost inventat un alt corp politic în afara națiunii. Mai mult decât atât, când este vorba despre formule de integrare regională, cum este Uniunea Europeană, care este cea mai adâncă formă de integrare regională, încă nu se poate vorbi despre înlocuirea corpului politic care este națiunea pentru organizarea politică printr-o alternativă mai largă, deși vorbim despre o așa-numită națiune europeană. În realitate, nu există o națiune europeană. Vorbim despre cetățenia europeană, dar încă nu avem o națiune europeană. Până la urmă, gestionarea procesului de reformă a Uniunii Europene, pentru ca ea să devină competitivă în raport cu celelalte centre mari de putere ale lumii, este posibilă tot prin intermediul națiunilor și prin intermediul statelor naționale. Chiar dacă ele transferă o parte din suveranitatea lor la nivel european, rămân în continuare principalii jucători, principalii actori ai jocului politic. Aceasta înseamnă, cum spunea Pierre Manent, că, dacă nu putem inventa altceva mai bun decât națiunea, trebuie să ne întoarcem la ea.
Un gânditor care a fost mult la modă când s-a prăbușit comunismul și care mereu încearcă să fie la modă prin idei foarte îndrăznețe – este vorba despre Francis Fukuyama – a scris o carte despre construcția națiunilor și despre modul de guvernare în secolul XXI. El spune în această carte că nu avem altă șansă pentru organizarea lumii decât să refondăm națiunile. Poate că această formulă – „construcția națiunilor” – pare o formulă inginerească, dar, când vorbim despre instituții, avem nevoie de o viziune aproape inginerească. Dacă nu avem alternativă, dacă nu avem alt corp politic pentru democrația constituțională, trebuie să ne întoarcem la națiune și la statul național. Evident, nu cultivând din nou naționalismul de sumă nulă, ci, dimpotrivă, bazându-ne pe cultura politică și juridică aflată la temelia națiunii civice. Aceasta nu înseamnă că vom dizolva cu totul limba, literatura, cultura, artele ș.a.m.d. Ele se vor manifesta în continuare într-un cadru particular, într-un cadru local. Dar cultura juridică și cultura politică permit refondarea comunităților naționale și a statelor naționale, astfel încât să devină agenți de negociere și de cooperare. Să dizolvăm potențialul conflictual care există la nivelul reprezentanților de grup și să dezvoltăm potențialul lor de cooperare.
Dacă așa stau lucrurile, să mai punem o întrebare: poate România să facă acest lucru? Pentru a răspunde, trebuie să vedem care este situația națiunii române și a statului național român. Să facem din nou puțină istorie. Nu știu dacă vă place istoria, dar fără ea nu putem înțelege multe lucruri. Așa cum bine știți, națiunea română modernă s-a format în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XlX-lea, prin câteva procese politice, economice și sociale; după aceea, la jumătatea secolului al XIX-lea, am putut vorbi într-adevăr despre un proiect național românesc, proiectul pașoptist, care este în vigoare și astăzi. Este un proiect vechi, un proiect care a avut o dimensiune națională, o dimensiune democratică și o dimensiune de modernizare. Cum s-a ajuns la el? În „Istoria civilizației române moderne” Eugen Lovinescu vorbește despre un concept care nu este doar cultural, este și unul de natură politică: sincronismul. El a utilizat acest concept nu doar pentru sincronizarea culturală între națiunile europene și ale lumii, ci și pentru a explica modul în care, prin influențe reciproce, structurile politice se propagă dincolo de granițele naționale și pătrund în alte zone. El spune că România este rezultatul unui proces de sincronizare. Apoi adaugă că, până la urmă, lumea se bazează pe două procese foarte simple: invenția și imitația. Dacă nu poți inventa ceva de unul singur, nu este o rușine să imiți ceea ce au făcut alții foarte buni; când nu ai inventat tu însuți forme politice și structuri politice în care libertatea poate să se dezvolte, nu este nicio rușine să le împrumuți de la alții. Pentru că, dacă nu faci astfel, riști să pieri. Ceea ce au făcut românii în secolul al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea a fost să aleagă între a pieri sau a se adapta, între a pieri sau a se moderniza, între a păstra forme tradiționale de organizare politică sau a împrumuta formele de organizare politică occidentală.
Articolul complet Despre patrie și patriotism poate fi descărcat de AICI.
Vă așteptăm la lansarea volumului Șuete culturale la Facultatea de Drept!