Discutam din nou despre dreptul muncii si astazi am ales un extras interesant din una dintre cele mai solicitate lucrari din aceasta materie. Asa cum bine stiti, in cadrul acestui blog juridic ne-am propus sa atacam mici subiecte, mici spete, aspecte care sa ne deschida orizontul cunoasterii, pagina cu pagina. Va oferim in acest sens extrase din cele mai bune carti juridice la Editura Hamangiu.
Vă oferim în rândurile următoare un scurt extras din lucrarea :
Constituţia României, prin art. 40, consacră dreptul de asociere, menţionând expres în alin. (1): „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”. Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 147/2004[1], că „art. 40 alin. (1) din Constituţie prevede dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Acest drept fundamental, social‑politic, care nu este însă un drept absolut, se exercită prin participare la constituirea asociaţiilor sau prin aderare la asociaţii existente”. Totodată, prin decizia nr. 25/2003[2], Curtea Constituţională a subliniat că activitatea sindicală nu ar putea viza „şi alte drepturi decât cele prevăzute de art. 9 din Constituţie şi de art. 10 din Convenţia nr. 87 din 1948 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical, adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Astfel, potrivit art. 9 din Constituţie, „Sindicatele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor”, iar conform art. 10 din Convenţie, „În prezenta convenţie, termenul de «organizaţie» înseamnă orice organizaţie a lucrătorilor sau a celor ce angajează care are drept scop să promoveze şi să apere interesele lucrătorilor sau ale celor ce angajează”.
Articolul 7 C. muncii se referă la dreptul salariaţilor şi angajatorilor de a se asocia liber pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi sociale. Este subliniat şi rolul organizaţiilor sindicale şi patronale, fiind indicate două planuri: apărarea drepturilor, de regulă în faţa instanţei de judecată[3], şi promovarea intereselor, de cele mai multe ori în cadrul negocierilor colective de muncă.
În acelaşi sens, Codul muncii mai prevede, în art. 214 alin. (1), faptul că sindicatele, federaţiile şi confederaţiile sindicale sunt constituite de către salariaţi pe baza dreptului de liberă asociere, în scopul promovării intereselor lor profesionale, economice şi sociale, precum şi al apărării drepturilor individuale şi colective ale acestora prevăzute în contractele colective şi individuale de muncă sau în acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu, precum şi în legislaţia naţională, în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte. În concret, constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor sindicale şi patronale sunt reglementate prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social[4].
Şi acest act normativ defineşte organizaţiile sindicale şi patronale ca entităţi juridice constituite în baza principiului liberei asocieri [art. 1 lit. f) şi lit. u)].
Această libertate se concretizează în:
– dreptul persoanelor încadrate cu contract individual de muncă, funcţionarilor publici ş.a., fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, să constituie şi/sau să adere la un sindicat [art. 3 alin. (1) din Legea dialogului social];
– interzicerea oricărei forme de constrângere a unei persoane să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau să nu se retragă dintr‑o organizaţie sindicală [art. 3 alin. (1) din Lege];
– dreptul pe care îl au membrii unei organizaţii sindicale de a se retrage din organizaţia sindicală respectivă, fără a avea obligaţia de a arăta motivele [art. 33 alin. (1) din Lege].
Libertatea de asociere are o relevanţă aparte în această materie. Chiar dacă este vorba de un drept la asociere, şi nu de o obligaţie, legiuitorul a înţeles să instituie un cadru reglementar dezvoltat care face referire la organizaţiile sindicale şi patronale ca forme asociative.
Astfel, de exercitarea efectivă a acestui drept la liberă asociere, deci de existenţa şi funcţionarea organizaţiilor sindicale şi patronale, depinde, într‑o măsură mai mare sau mai mică, realizarea dialogului social, bipartit şi tripartit, încheierea de contracte colective de muncă, apărarea drepturilor şi promovarea intereselor salariaţilor.
În acest sens pot fi invocate dispoziţiile art. 215 C. muncii conform cărora sindicatele participă prin reprezentanţii proprii, în condiţiile legii, la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, la tratative sau acorduri cu autorităţile publice şi cu patronatele, precum şi în structurile specifice dialogului social.
În sensul Legii dialogului social, partenerii sociali sunt definiţi ca fiind sindicate sau organizaţii sindicale, angajatori ori organizaţii patronale, precum şi reprezentanţii autorităţilor administraţiei publice, care interacţionează în procesul de dialog social [art. 1 lit. a)]. Prin urmare, doar aceste forme asociative sindicale sau patronale (nu şi reprezentanţii salariaţilor) dau consistenţă dialogului social bipartit sau tripartit (acesta din urmă implică şi autorităţile administraţiei publice).
Această idee este exprimată şi în planul instituţional. Facem referire la Consiliul naţional Tripartit pentru Dialog Social, organism consultativ la nivel naţional al partenerilor sociali, care are în componenţă, printre alţi reprezentanţi, preşedinţii confederaţiilor patronale şi sindicale reprezentative la nivel naţional (art. 75 şi art. 76 din Legea dialogului social).
Totodată, urmărind acelaşi plan, observăm că în cadrul ministerelor şi al altor instituţii publice, precum şi la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti funcţionează comisii de dialog social, formate din reprezentanţii administraţiei publice centrale sau locale, reprezentanţii organizaţiilor patronale şi ai organizaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional [art. 120 alin. (1) din Legea dialogului social].
[1] Publicată în M. Of. nr. 418 din 11 mai 2014.
[2] Publicată în M. Of. nr. 73 din 5 februarie 2003.
[3] Art. 219 C. muncii prevede că, la cererea membrilor lor, sindicatele pot să îi reprezinte pe aceştia în cadrul conflictelor de muncă, în condiţiile legii.
[4] M. Ţichindelean, Dreptul colectiv al muncii, op. cit., pp. 44‑99.