Articole juridice, Blog Juridic, Carti juridice, Drept procesual civil, Jurisprudenta, Spete juridice, Stiri juridice

Efectul suspensiv al termenului de apel în condițiile art. 457 alin. (2)

Like & Share

Conform specialistilor din domeniu, importanta practica a apelului a crescut cu mult dupa suprimarea numeroaselor exceptii de la dreptul de apel, cunoscute de fosta reglementare, de lege lata apelul fiind, dimpotriva, cu adevarat calea ordinara de atac si chiar singura cale de atac de reformare, in numeroase materii a caror importanta practica este dificil de subestimat. Amintim doar cu titlu de exemplu: litigiile de munca si de asigurari sociale, exproprierile, aplicarea legislatiei speciale privind restituirea imobilelor preluate de fostul regim comunist etc.

In randurile urmatoare va oferim un scurt extras din cartea , o lucrare care are meritul de a constitui prima analiza cvasiexhaustiva a apelului in noua sa configuratie, dobandita prin adoptarea noului Cod de procedura civila.

„Efectul suspensiv al termenului de apel în condițiile art. 457 alin. (2)

În privința efectului suspensiv al termenului de apel, până la adoptarea Legii nr. 310/2018 nu existau discuții, nici măcar privind greșita indicare a termenului de exercitare a căii de atac – care nu mai este o mențiune obligatorie a hotărârii, conform art. 425 alin. (3) – pentru că începerea executării silite înaintea expirării termenului legal de apel, dar după împlinirea termenului mai scurt indicat eronat în hotărârea primei instanțe[1] este o problemă ce ține exclusiv de contestația la executare[2].

Dar, prin art. I pct. 43 al Legii nr. 310/2018, art. 457 alin. (2)[3] a fost modificat căpătând un nou cuprins conform cu care indicarea în mod greșit de către instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței[4].

După cum s-a arătat în doctrină[5], dacă ceea ce s-a indicat greșit în hotărâre este termenul de exercitare a căii de atac ori momentul de la care acesta începe să curgă, nu este necesar ca partea să formuleze o cerere de repunere în termen[6]. Acest caz de repunere în termen din oficiu se caracterizează nu doar prin aceea că nu este necesară o cerere în acest sens (apreciindu-se că respectarea mențiunii din hotărârea atacată și simpla formulare a căii de atac în condițiile specificate în acesta includ și o cerere de repunere în termenul prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac, „cerere” care, evident, nici nu mai trebuie motivată), ci și prin prezumția legală absolută pe care o consacră că indicarea eronată a termenului de exercitare a căii de atac în dispozitivul hotărârii constituie un motiv temeinic justificat pentru repunerea în termen[1].

Pentru că în privința apelului exercitat peste termenul prevăzut de lege când instanța admite o cerere de repunere în termen formulată conform art. 186 chestiunea existenței efectului suspensiv prevăzut de art. 468 alin. (5) este discutabilă, preferăm calificarea făcută de doctrină[2] potrivit căreia, deși vorbește de o repunere în termen din oficiu, prin natura sa, norma de la art. 457 alin. (2) final[3] se apropie de un caz special de înlăturare a sancțiunii decăderii, pe care instanța este obligată să îl constate din oficiu.

 

[1] Aceeași este situația când prima instanță a pronunțat o hotărâre despre care a indicat eronat că este executorie, deși cauza nu se încadra printre acelea care se bucură de executare provizorie potrivit art. 448; în aceste circumstanțe, Trib. Harghita, s. civ., dec. civ. nr. 555/08.10.2014, www.rolii.ro, a statuat, referitor la mențiunea din hotărâre privind caracterul executoriu al acesteia, că aceasta este lipsită de efecte tocmai prin exercitarea apelului care, fiind introdus în termenul legal, suspendă de drept executarea hotărârii primei instanțe.
[2] Trib. București, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 190/A/15.01.2016, www.rolii.ro, în care se arată că, prin exercitarea căii de atac, executarea hotărârii se suspendă, ceea ce înseamnă că nu se pot întocmi acte de executare, iar cele realizate în ciuda suspendării executării sunt desființate de drept conform art. 700 alin. (4).
[3] Noile prevederi se aplică, conform art. 24 și art. 25, doar cauzelor începute după intrarea în vigoare a dispozițiilor legii noi de procedură (adică 21.12.2018 – n.n.) – Trib. Bihor, s. a III-a, cont. adm. și fisc., dec. nr. 859/A/CA/11.06.2019, www.rolii.ro, sau C.A. Cluj, s. a III-a, cont. adm. și fisc., dec. nr. 244/21.02.2019, www.rolii.ro.
[4] Intervenția legiuitorului a fost apreciată pozitiv, arătându-se că, în tăcerea legii, instanțele au dezvoltat o jurisprudență neunitară, fiind întâlnite soluții asemănătoare prezentei modificări, dar și altele în care se solicita formularea unei cereri de repunere în termen și chiar unele în care nici măcar repunerea în termen nu era acceptată – T.C. BRICIU, M. STANCU, C.C. DINU, G.-L. ZIDARU, P. POP, Comentarii asupra modificării noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Între dorința de funcționalitate și tendința de restaurație, www.juridice.ro.
[5] M. TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, II, III, Supliment conținând comentarii ale Legii nr. 310/2018, Ed. Solomon, București, 2019, p. 207.
[6] Textul acoperă oricare dintre cele două componente ale termenului exercitării unei căi de atac, lungimea termenului sau intervalul de la care acesta începe să curgă sau chiar ambele elemente deodată – a se vedea Trib. Mureș, s. civ., dec. nr. 26/19.03.2019, www.rolii.ro, care a respins excepția tardivității recursului formulat împotriva unei sentințe de perimare introduse în termenul de 15 zile de la comunicare menționat în hotărârea primei instanțe [iar nu în termenul de 5 zile de la pronunțare conform art. 421 alin. (2)]; având în vedere că prima instanță fusese învestită în anul 2016, față de prevederile art. 25, avem îndoieli despre legalitatea acestei dezlegări din perspectiva aplicării noului conținut al
art. 457 alin. (2).
Este exclus ca acest text să vizeze orice alt aspect legat de calculul termenului pentru exercitarea unei căi de atac, instanța trebuind (fără a mai fi obligată) să indice doar termenul și momentul de la care acesta începe să curgă, iar nu și regulile de calcul conform art. 181 – a se vedea C.A. Pitești, s. a II-a civ., cont. adm. și fisc., dec. nr. 1087/R-C/12.09.2019, www.rolii.ro; în cauză, partea pretindea că există o indicare greșită a termenului pentru exercitarea căii de atac, nefiind suficient să se precizeze „10 zile de la comunicare”, ci „un termen efectiv de 12 zile (ziua de comunicare a sentinței + 10 zile + ultima zi a termenului)”.
[7] A se vedea N.H. TIȚ, R. STANCIU, Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2019,
p. 85.
[8] T.C. BRICIU, M. STANCU, C.C. DINU, G.-L. ZIDARU, P. POP, op. cit.
[9] Neaplicarea acestui text de către instanța care respinge calea de atac ca tardivă nu poate constitui un motiv de contestație în anulare prin care să se reconsidere termenul de declarare a căii de atac și să se repună în termen din oficiu contestatorii – C.A. București, s. a VII-a confl. mun. și asig. soc., dec. nr. 3668/10.09.2019, www.rolii.ro.”

 

Like & Share

S-ar putea să te intereseze și