Extras din volumul Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți. Ediția a 4-a revizuită | Autor: Marieta Safta, Capitolul al II‑lea. Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei
Secţiunea 1. Adoptarea Constituţiei
§1. Consideraţii introductive
Adoptarea Constituţiei reprezintă o primă consecinţă a poziţiei Constituţiei în cadrul piramidei actelor normative. Astfel, având în vedere conţinutul şi scopurile sale, s‑a pus problema unor modalităţi şi proceduri speciale de adoptare, distincte de ale actelor normative subsecvente, care să pună în valoare supremaţia şi deosebirile normelor constituţionale faţă de restul dreptului. În cadrul acestor proceduri speciale, distingem iniţiativa adoptării Constituţiei şi modalităţile de adoptare a acesteia.
§2. Iniţiativa constituţională
În raport de criteriul doctrinei politice încorporate în Constituţie, au fost identificate [1], sub acest aspect, următoarele forme de adoptare a Constituţiei:
a) forme monocratice, când organizarea constituţională este expresia voinţei unei singure persoane, monarh sau şef de stat;
b) forme democratice, respectiv: convenţia, semnificând constituirea unei reprezentanţe special aleasă de popor pentru a face sau a respinge o constituţie; constituirea poporului în instanţa constituţională supremă; referendumul constituţional, adică îmbinarea deliberării reprezentative cu o consultare populară de tipul referendumului pentru validarea Constituţiei;
c) forme mixte, respectiv: monocraţie‑democraţie, în sistemele unde constituţia dictatorului este supusă unui plebiscit, adică voinţei poporului „controlată”, pentru a se da aparenţa potrivit căreia constituţia ar fi „emanaţia” poporului; monarhie‑reprezentativitate, în sensul că legea fundamentală exprimă acordul formal dintre adunare şi monarh („contract” sau „pact”).
În legătură cu adoptarea propriu‑zisă a Constituţiei, a fost elaborată teoria puterii constituante, prin care se înţelege organul de stat sau gruparea de
[1] I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 97.
indivizi care, beneficiind de o autoritate politică sau morală specială, are dreptul de a adopta Constituţia [1].
Puterea constituantă poate fi:
a) originară – care intervine atunci când nu există sau nu mai există constituţie în vigoare (state noi, revoluţii). Puterea constituantă originară este puterea primară, ataşată poporului sau, uneori, individului sau grupului social care promovează o nouă idee de drept, ca expresie a unei noi concepţii politice şi filozofice [2]. Prin urmare, ea aparţine celui care a creat statul sau a înfăptuit revoluţia, care a avut ca obiectiv, între altele, stabilirea unei noi ordini juridice.
b) instituită sau derivată – este prevăzută de Constituţia în vigoare (sau anterioară) atât în ceea ce priveşte competenţa, cât şi organizarea şi funcţionarea ei. Puterea instituită este deci o putere condiţionată prin reguli constituţionale prestabilite, atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi prerogativele.
Astfel, o nouă constituţie se adoptă în următoarele situaţii [3]:
a) odată cu formarea unui stat nou – acest proces complex impune adoptarea unor dispoziţii cu caracter politico‑juridic solemn, prin care să se reglementeze caracteristicile regimului politic, instituţionale etc.;
b) în situaţia în care în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale, fundamentale, când se schimbă regimul politic ori când un stat îşi reînnoieşte fundamental bazele politico‑juridice, economice, politice ori îşi desăvârşeşte unitatea naţională;
c) când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic sau socio‑economic care nu afectează esenţa statului sau regimul politic; este vorba doar despre o nouă etapă în dezvoltarea statului respectiv.
Modificarea Constituţiei în vigoare are în vedere adaptarea acesteia la realităţile şi evoluţiile vieţii sociale şi economice.
§3. Procedura de adoptare a Constituţiei
Examinând procedurile de adoptare a constituţiilor de‑a lungul timpului în lume, au fost identificate, în special, următoarele forme: constituţia acordată, statutul (constituţia plebiscitară), pactul, constituţia convenţie (cu varianta constituţia referendară), constituţia parlamentară.
[1] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2008, p. 51.
[2] I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 223.
[3] C. Ionescu, op. cit., p. 191.
a) Constituţia acordată (charte concedate sau octroyées) este adoptată de către monarh ca stăpân absolut şi acordată poporului. Este o capitulare a monarhului în faţa unei forţe sociale în ascensiune [1]. Presupune redactarea şi sancţionarea sa de către monarh şi acordarea către popor, printr‑o declaraţie scrisă. Această constituţie este considerată a fi cea mai rudimentară (de exemplu, Constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII‑lea la 4 iunie 1814, Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc.).
b) Statutul sau constituţia plebiscitară este o variantă a Constituţiei acordate, în sensul că este adoptată de monarh şi aprobată prin plebiscit [2]. Plebiscitul a fost în practica constituţională modul obişnuit de adoptare a constituţiilor autoritare (de exemplu, Statutul Albertin din 4 martie 1848, care devine Constituţia Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit, Constituţia regală din România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938) [3].
c) Pactul sau constituţia pact este considerată a fi un contract între rege şi popor, care se postează pe poziţii egale şi au legitimitate egală. Tranzacţia este supusă adoptării de către Parlament (care reprezintă poporul), iar apoi monarhului (de exemplu, Constituţia română de la 1866, precum şi cea de la 1923).
d) Constituţia convenţie este opera unei adunări, denumită convenţie, special aleasă pentru a adopta Constituţia. Este o modalitate de exercitare a suveranităţii naţionale, deoarece poporul decide „deasupra Parlamentului”, fără concursul vreunei alte autorităţi (de exemplu, Constituţiile din America, în statele Uniunii începând cu 1776, şi Constituţia Statelor Unite, Constituţiile din Franţa din 1791, 1848 şi 1873).
e) Constituţia referendară este o variantă a Constituţiei convenţie, în sensul că opera puterii constituante este supusă apoi aprobării prin referendum.
f) Constituţia parlamentară este o modalitate de adoptare a Constituţiei întâlnită după cel de‑al doilea Război Mondial mai ales în ţările din estul Europei, care presupune următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului şi adoptarea proiectului de către Parlament cu o majoritate calificată (de exemplu, Constituţiile române din anii 1948, 1952, 1965).
[1] Gh. Iancu, op. cit., p. 36.
[2] Plebiscitul nu se confundă cu referendumul, întrucât este „o alterare în sensul cezarismului a referendumului” – P. Pactet, apud Gh. Iancu, op. cit., p. 36.
[3] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2008, p. 53.
Secţiunea a 2‑a. Revizuirea Constituţiei
§1. Caracterizare generală. Constituţii rigide sau flexibile
Revizuirea Constituţiei presupune modificarea sau completarea sa. Astfel, chiar dacă stabilitatea unei constituţii constituie una dintre aspiraţiile autorilor acesteia, care intenţionează ca valorile şi instituţiile stabilite să dureze peste generaţii, transformările socio‑politice pot impune, la un moment dat, realizarea unor modificări ale legii fundamentale.
Problematica revizuirii Constituţiei presupune analiza următoarelor aspecte:
– cine poate avea iniţiativa revizuirii;
– procedura de urmat;
– dispoziţiile Constituţiei susceptibile de a fi revizuite.
După modul cum sunt reglementate aceste elemente, distingem între constituţii rigide şi constituţii suple (flexibile). Între aceşti doi poli se pot identifica o varietate de soluţii.
Astfel, în sistemul constituţiilor „rigide” [1], modificarea acestora presupune formalităţi speciale pentru modificarea lor, distincte de ale celorlalte legi. Este susţinută astfel valoarea şi autoritatea Constituţiei, care impune o anumită permanenţă în timp a principiilor şi regulilor pe care le consacră.
Se pot reţine ca elemente de rigidizare a constituţiilor [2]:
a) stabilirea în cuprinsul Constituţiei a faptului că aceasta nu poate fi modificată o anumită perioadă de timp (de exemplu, Constituţia americană din 1787 care prevedea că nicio modificare nu poate să fie adusă unor prevederi ale sale decât după 21 de ani, Constituţia franceză din 1791 care interzicea orice propunere de modificare pe perioada primelor două legislaturi etc.);
b) stabilirea unei proceduri complicate de modificare (de exemplu, pentru Constituţia Statelor Unite ale Americii, cea mai „veche” din lume, există două modalităţi de modificare: una dintre acestea, constând într‑o nouă Adunare constituantă, presupune ca două treimi dintre state să se adreseze Congresului pentru o nouă constituantă, însă Constituţia a reprezentat întotdeauna un document sacrosanct în democraţia americană, aşa încât foarte puţini ar fi aceia care ar putea să conceapă o „regândire” a întregului edificiu constituţional; a doua modalitate presupune ca cele
[1] T. Harper, The US Constitution, Alpha Books, 2007, p. 52.
[2] A se vedea şi M.L. Manea, L.V. Niculae, Limitele revizuirii constituţionale. Studiu documentar de legislaţie contemporană, Consiliul legislativ, Buletin de informare legislativă nr. 1/2013, p. 12‑16.
două Camere ale Congresului să aprobe amendamentele propuse cu o majoritate de două treimi, apoi acestea sunt trimise statelor pentru ratificare, fiind necesar ca trei pătrimi dintre state să aprobe ratificarea. Constituţia nu stabileşte un termen pentru ratificare, fiind necesar ca aceasta să aibă loc într‑un termen rezonabil);
c) stabilirea faptului că nu se poate proceda la revizuirea Constituţiei în anumite perioade (de exemplu, Constituţia Belgiei prevede, în art. 196‑197, faptul că nicio revizuire a Constituţiei nu poate avea loc sau nu poate fi iniţiată pe timp de război sau în cazul în care Camerele sunt împiedicate să‑şi desfăşoare activitatea; tot astfel, în perioada regenţei nu poate fi făcută nicio modificare a Constituţiei în privinţa atribuţiilor constituţionale ale regelui; Constituţia Portugaliei prevede, în art. 288, că nicio lege de revizuire a Constituţiei nu poate fi iniţiată în timp ce o stare de asediu sau de urgenţă este în vigoare; Constituţia Luxemburgului prevede, în art. 115, că în perioada regenţei, este interzisă orice revizuire a Constituţiei în privinţa dispoziţiilor care stabilesc prerogativele constituţionale ale Marelui Duce, statutul său ori ordinea succesiunii la Tron);
d) unele state au introdus în constituţii clauze referitoare la imposibilitatea de modificare, pe calea revizuirii, a unor dispoziţii considerate de esenţa regimului politic şi constituţional pe care acea constituţie îl consacră. Este vorba despre ceea ce a fost numit „nucleul dur” al Constituţiei sau ceea ce Curtea Constituţională a Germaniei a numit „garanţie eternă”, a cărei încălcare ar avea semnificaţia încălcării puterii constitutive a poporului [1] [de exemplu, Constituţia Franţei prevede în art. 89 alin. (4) şi (5) că nicio procedură de revizuire nu poate fi iniţiată sau urmată dacă aduce atingere integrităţii teritoriului, precum şi faptul că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii; Constituţia Italiei prevede în art. 139 că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii; Constituţia Portugaliei enumeră în art. 288 limitele revizuirii, statuând că legile de revizuire a Constituţiei nu pot avea ca obiect independenţa naţională şi unitatea statului, forma republicană de guvernământ, separarea Bisericilor din partea statului, drepturile, libertăţile, precum şi măsuri de protecţie a cetăţenilor, drepturile lucrătorilor şi ale sindicatelor, existenţa entităţilor publice, private şi proprietatea asupra mijloacelor de producţie, elaborarea unor planuri economice, în cadrul unei economii mixte, votul universal, direct, secret pentru membrii aleşi ai organelor administraţiei centrale, regiunilor autonome, precum şi organele administraţiei publice locale, sistemul de reprezentare
[1] http://www.bundesverfassungsgericht.de/en.
proporţională, pluralismul de expresie şi de organizare politică, inclusiv partidele politice, precum şi dreptul la opoziţie democratică, separarea şi interdependenţa organelor de stat, controlul asupra prevederilor legale privind neconstituţionalitatea legilor, independenţa instanţelor judecătoreşti, autonomia autorităţilor locale, autonomia politică şi administrativă a arhipelagurilor Azore şi Madeira; Constituţia Germaniei prevede, în art. 79 alin. (3), că modificarea Constituţiei prin care s‑ar aduce atingere împărţirii Federaţiei în landuri, principiului participării landurilor la legiferare sau principiilor enunţate la art. 1 şi art. 20 este inadmisibilă; Constituţia Cehiei prevede, la art. 9, că orice atingere adusă valorilor statului democratic este interzisă].
Drept categorie distinctă în privinţa modului de configurare a ceea ce am numit „nucleu dur al Constituţie”, remarcăm state care, în considerarea importanţei unor valori/principii de esenţa regimului politic şi constituţional, au configurat, numai în privinţa acestora, o procedură mai dificilă de modificare, acceptând însă implicit că până şi aceste principii fundamentale pot fi modificate. Astfel, de exemplu, art. 148 din Constituţia Lituaniei prevede în art. 1 al acesteia că „Statul lituanian este o republică democrată independentă” şi Constituţia poate fi modificată numai prin referendum în situaţia în care votează cel puţin trei sferturi din cetăţenii Lituaniei cu drept de vot în favoarea acestei schimbări. De asemenea, potrivit art. 162 din Constituţia Republicii Estonia, „Capitolul I (Dispoziţii generale) şi Capitolul XV (Revizuirea Constituţiei), din Constituţie, nu pot fi modificate decât prin referendum”.
În sistemul constituţiilor „flexibile”, modificarea acestora se realizează printr‑o simplă lege adoptată de Parlament, cu o anumită majoritate (de exemplu, Constituţia Croaţiei stabileşte, în art. 149, că „hotărârea de modificare a Constituţiei se adoptă pe baza votului majoritar a două treimi din numărul total al Parlamentului croat”, iar, în art. 150, că „modificarea Constituţiei este promulgată de Parlamentul croat”).
Caracterul flexibil al Constituţiei micşorează valoarea sa de lege fundamentală şi o face mult mai vulnerabilă în faţa schimbărilor care au loc pe scena politică a statelor. Pe de altă parte însă, rigiditatea excesivă determină „moartea prematură a constituţiei” [1].
[1] D. Grimm, Types of Constitutions, Comparative Constitutional Law, Oxford University Press, 2012, p. 99‑132.