Extras din Curs de contencios constituțional
Autori: Tudorel Toader, Marieta Safta
Secţiunea a 7‑a. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial [art. 146 lit. d) teza I din Constituţie]
§1. Trăsături
Este vorba despre un control de constituţionalitate a posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie.
Excepţia de neconstituţionalitate ocupă un loc aparte în sistemul excepţiilor procesuale din dreptul românesc; „prin intermediul ei se realizează un control concret a posteriori şi, totodată, reglementarea excepţiei de neconstituţionalitate asigură şi accesul indirect al persoanelor la justiţia constituţională. Deşi controlul de constituţionalitate a fost gândit ca un control esenţialmente obiectiv, excepţia de neconstituţionalitate îmbină acest caracter al controlului cu interesul subiectiv al protecţiei drepturilor individuale. Sub aspect procesual, prin excepţia de neconstituţionalitate se realizează o îmbinare între mijloacele specifice de apărare din dreptul procesual şi instrumentele specifice dreptului constituţional şi controlului constituţionalităţii legilor” [1].
Pot fi reţinute, în acest sens, ca trăsături specifice excepţiei de neconstituţionalitate: caracterul de ordine publică (cu consecinţa că aceasta nu poate fi acoperită şi nici nu se poate renunţa la soluţionarea ei, principiul disponibilităţii nefiind aplicabil după sesizarea Curţii Constituţionale); caracterul de chestiune prejudicială (relativă la legitimitatea constituţională a legii aplicabile cauzei în care a fost invocată); caracterul de drept public al procedurii de soluţionare (o competenţă de atribuire exclusivă şi cu caracter imperativ).
[1] B. S elejan‑Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 80.
§2. Sesizare. Subiecţi
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s‑a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr‑o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare.
§3. Obiect
Obiectul controlului îl constituie o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr‑o lege sau dintr‑o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr‑o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În legătură cu obiectul controlului, legea configurează o serie de cauze de inadmisibilitate dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pe care le vom analiza distinct.
Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13₂ din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016 - extras –
62. În ceea ce priveşte conceptul de „lege”, Curtea observă că, prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 10 mai 2004, a reţinut că acesta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându‑se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării”, cu prevederile art. 76, 77 şi 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu‑se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea a reţinut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material. 63. Astfel, având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea reţine că ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii. Mai mult, Curtea observă că, potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, „Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative”, iar potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, ordonanţele de urgenţă „cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr‑o lege […]”.
§4. Procedura invocării şi soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate
4.1. Aspecte generale
Din coroborarea prevederilor constituţionale incidente cu cele ale Legii nr. 47/1992 rezultă că procedura de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate presupune două etape:
– etapa judecătorească – etapă prealabilă –, care începe odată cu invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi se încheie cu sesizarea Curţii Constituţionale (în situaţia în care instanţa nu respinge ca inadmisibilă excepţia, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 47/1992);
– etapa contenciosului constituţional, care se desfăşoară în faţa Curţii Constituţionale, care are ca punct de pornire încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial şi se finalizează odată cu adoptarea deciziei Curţii.
Se constată, aşadar, că, deşi competenţa de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate aparţine în mod exclusiv Curţii Constituţionale, procedura de soluţionare a acesteia realizează asocierea instanţelor judecătoreşti la procesul de control al constituţionalităţii, precum şi a persoanelor interesate, respectiv părţile procesului în care excepţia este invocată.
4.2. Etapa judecătorească a soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate
4.2.1. Aspecte generale
S‑a arătat [1] că etapa judecătorească este aceea în care instanţele judecătoreşti sau de arbitraj comercial sunt în mod deosebit asociate Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, asociere care se poate face pe trei căi, constând în:
– posibilitatea instanţei de a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în faţa sa, dacă aceasta nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992;
– competenţa acestora de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauzele ce le sunt deferite;
– posibilitatea instanţei de a sesiza ea însăşi Curtea cu o excepţie de neconstituţionalitate invocată din oficiu.
Atunci când instanţa invocă din oficiu o excepţie de neconstituţionalitate, are obligaţia de a o motiva, iar cât priveşte excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de părţi sau de Ministerul Public, are obligaţia de a‑şi exprima, în încheierea de sesizare, opinia asupra acesteia.
[1] B. S elejan‑Guţan, Asocierea instanţelor judecătoreşti la controlul constituţionalităţii legilor în cadrul procedurii invocării şi soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, în Revista de drept public nr. 1/2003, pp. 47 şi urm.
4.2.2. Obligaţia instanţei de a sesiza Curtea Constituţională
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992: „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr‑o lege sau dintr‑o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr‑o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s‑a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr‑o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr‑o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”.
Faţă de normele citate, rezultă că instanţa are obligaţia de a sesiza Curtea Constituţională ori de câte ori în faţa acesteia se ridică o excepţie de neconstituţionalitate. Instanţa constituie un prim filtru legal, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale se va face numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege. Rolul de filtru al instanţei de judecată sau de arbitraj comercial se manifestă însă numai în ceea ce priveşte cauzele de inadmisibilitate prevăzute de lege, altfel spus, refuzul de a sesiza Curtea Constituţională nu poate fi motivat decât de existenţa unei cauze de inadmisibilitate, iar împotriva încheierii prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii pe acest motiv este deschisă calea de atac a recursului, legea stabilind un termen scurt în acest sens (48 de ore de la pronunţare), precum şi judecarea lui cu celeritate (în termen de 3 zile).
Încheierea prin care instanţa sesizează Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă niciunei căi de atac. S‑a arătat în acest sens că raţiunea legiuitorului a fost aceea că eventuala eroare a judecătorului a quo în admiterea cererii de sesizare a instanţei constituţionale poate fi corectată de către judecătorul ad quem cu ocazia soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate [1].
Cât priveşte cauzele de inadmisibilitate, pe care le vom dezvolta într‑un capitol distinct, considerăm că se impune o interpretare strictă a acestora, în sensul limitării instanţei numai la cele care sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, fără a interfera cu activitatea Curţii Constituţionale, cum ar fi aprecierea asupra competenţei instanţei de contencios constituţional de a soluţiona o excepţie de neconstituţionalitate, raportată la motivarea autorului excepţiei. Astfel, de exemplu, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi legale de referinţă, într‑o cauză soluţionată de Tribunalul Bucureşti, Secţia penală, s‑a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu motivarea că „susţinerile apărătorului în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate ţin de fondul cauzei, iar aprecierea asupra previzibilităţii normei, alegerea sancţiunii aplicabile, incriminării sau nu a unei anumite conduite nu este de competenţa instanţei de contencios constituţional. Faptul că în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională şi‑a depăşit atribuţiile şi a făcut aprecieri în unele decizii de speţă cu privire la previzibilitatea unor norme sau legalitatea unor probe în cadrul unui proces penal aflat pe rol nu poate duce la orientarea către o altă soluţie, respectiv cea de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Faptul că, în urma modificărilor din anul 2010, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu mai duce la suspendarea procesului penal nu înseamnă că instanţa în faţa căreia se invocă excepţiile de neconstituţionalitate trebuie să se transforme într‑un simplu instrument de sesizare a Curţii Constituţionale, fără să mai filtreze cererile de sesizare prin prisma motivelor acestora”. Considerăm că este o situaţie în care instanţa de judecată a încălcat competenţa Curţii Constituţionale, pronunţându‑se, practic, asupra temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, iar nu asupra admisibilităţii acesteia. De altfel, împotriva acestei încheieri a fost formulat recurs, care a fost admis, încheierea a fost casată şi, rejudecând, instanţa de recurs a constatat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate formulate [2].
[1] M. F odo r, Aspecte privind invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi regimul juridic al încheierii pronunţate asupra acestei cereri, în Revista română de drept privat nr. 6/2007, pp. 47‑64.
[2] F.C. P lopeanu, Infracţiunea de abuz de piaţă. Sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate. Limitele dreptului de apreciere a instanţei penale în faţa căreia s‑a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, cu notă critică, în Pandectele Române nr. 1/2011, pp. 225‑232.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s‑a reţinut că, în materia sesizării instanţei de contencios constituţional, instanţa are competenţa limitată de a verifica îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, fără a verifica temeinicia excepţiei şi fără a adăuga alte condiţii de admisibilitate, cum ar fi respectarea termenului rezonabil al fazei de judecată sau motivarea temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate [1].
Aşadar, judecarea şi soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate sunt de competenţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial în faţa căreia aceasta este formulată, iar soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. Dialogul între judecătorul a quo şi judecătorul ad quem se desfăşoară în limita şi cu respectarea competenţei fiecăruia dintre aceştia şi numai în acest cadru se realizează asocierea instanţelor judecătoreşti la realizarea controlului de constituţionalitate.
[1] Ibidem, cu referire la Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, nr. 3422/2008, nr. 2287/2008 şi nr. 2497/2009.
Decizia nr. 1058 din 16 septembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 27 septembrie 2010 – extras –
44. Procedura de selectare doar a acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională, nu face posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea în situaţiile date asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale.
Puteți consulta extrasul complet AICI!
