Etica profesiilor juridice
Autor: Cristinel Ghigheci
ISBN: 978-606-27-0809-2
Etica profesiilor juridice reprezintă un ghid al cărui scop este acela de a expune și analiza principiile, valorile morale necesare oricarui profesionist și chestiunile care conturează aria de aplicare a deontologiei juridice.
21. Ce reprezintă imparțialitatea judecătorului?
În legislaţia noastră sunt mai multe texte care reglementază imparţialitatea judecătorului. Dintre acestea se impune a fi menţionat aici doar art. 9 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24 august 2005, în care se prevede că „judecătorii și procurorii trebuie să fi e imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe”.
Dintotdeauna, imparţialitatea a fost văzută ca o calitate esenţială a judecătorului. De pildă, în ţara noastră, Pravilniceasca condică, întocmită în anul 1775 și intrată în vigoare în 1780, cerea judecătorilor „să se arate cu dulceaţă către cei judecaţi și fără pizmă sau făţărnicie, fără a se arata cu vrăjmășie faţă de cei pe care îi judecă. El nu trebuie să se grăbească la hotărâre, ci să iscodească pricina cu amănuntul și cu mintea curată și liniștită să-și cumpănească gândirile. Să nu pornească niciodată cu strâmbătate pentru prieteni, sau cu frică. Să-și păzească mâinile curate către Dumnezeu și pravile. Să fi e drept și să nu ia mită pentru că atunci se va pedepsi foarte greu“[1].
Așa cum rezultă și din acest text din secolul XVIII, există o legătură strânsă între imparţialitate și analiza temeinică de către judecător a cauzei, deoarece „grija pentru o informare completă a judecătorului poate să-i corecte- ze opinia juridică”. Astfel, „în ipoteza în care un dosar nu este pregătit cu multă atenţie și din timp, se creează riscul tergiversării judecării lui, iar un termen de judecată «ratat» este acela în care nu se mai câștigă nimic pentru proces, din vina instanţei (lipsa procedurilor, surprinderea completului de judecată cu cereri, excepţii la care nu poate răspunde în cadrul ședinţei etc.) și creează în mod justificat nemulţumire din partea justiţiabililor, iar capitalul de încredere în instanţă descrește”[2].
În limita omenescului posibil, judecătorul este dator să asigure și apa- renţa de imparţialitate, adică o percepţie a imparţialităţii sale din partea publicului, o credibilitate a activităţii judiciare, sens în care, Principiile de la Bangalore au consacrat această valoare la pct. 2.2., prevăzând că: „judecătorul va veghea ca prin conduita sa, atât în cadrul instanţei, cât și în afara ei, să menţină și să crească încrederea publicului, a profesiunii judiciare în imparţialitatea sa și a puterii judecătorești”[3].
La fel ca și independenţa, imparţialitatea nu este doar o chestiune de substanţă, ci și de aparenţă: nu este suficient ca magistratul să fie independent și imparţial, ci trebuie ca acest lucru să se și vadă (justice must not only be done, it must be seen to be done). Așadar, magistraţii sunt ţinuţi să adopte un comportament din care să rezulte chiar și aparenţa de imparţialitate (în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justiţiabili), tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale[4].
[1] GH. SCRIPCARU ș.a., op. cit., p. 156.
[2] Idem, p. 208.
[3] C.A. DOMOCOȘ, loc. cit.
[4] C. DĂNILEȚ, în I. COPOERU, N. SZABO (coord.), Etică și cultură…, p. 179.
Într-o cercetare care a avut ca obiect comportamentele, acţiunile și conduitele considerate de judecători relevante pentru imparţialitate s-a ajuns la concluzia că judecătorii văd imparţialitatea prin următorii indicatori[1]: „judecătorul păstrează o atitudine echidistantă faţă de părţile din proces” și „judecătorul dă șanse egale de exprimare părţilor, pentru a-și face o imagine iar asupra procesului”.
Potrivit Principiului 2 de la Bangalore, imparţialitatea nu privește doar hotărârea adoptată, ci se analizează în raport cu comportamentul judecătorului pe parcursul întregului proces, deoarece ea „privește nu doar hotărârea însăși, ci și întreg procesul prin care se ajunge la aceasta”. Ea nu se analizează doar în raport cu rezultatul procesului, respectiv cu hotărârea pronunţată, ci și în raport cu comportamentul și deciziile luate de ju- decător pe întreg parcursul procesului. În comentariul 58 la Principiile de la Bangalore se arată că în cursul procesului subiectivismul judecătorului „se poate manifesta fie verbal, fie fizic. Sunt exemple epitetele, mormăielile, poreclele denigratoare, stereotipurile negative, încercările de a face glume pe seama stereotipurilor (de exemplu, în legătură cu sexul, cultura sau rasa unei persoane), ameninţările, actele de intimidare sau ostile care sugerează o legătură dintre rasă ori naţionalitate și infracţiune, și referirile nerelevante la caracteristici personale. Subiectivismul sau prejudecata se poate manifesta și prin limbajul trupului, aparenţele ori comportamentul în instanţă sau în afara acesteia. Conduita fizică poate indica neîncrederea într-un martor, ceea ce ar putea influenţă neadecvat juriul. Expresia facială poate transmite o aparenţă de subiectivism către părţile sau avocaţii din proces, juraţi, mass-media și alţii. Subiectivismul sau prejudecata pot privi direct o parte, un martor sau un avocat”[2].
Potrivit comentariului 52 la Principiile de la Bangalore, „percepţia conform căreia un judecător nu este imparţial poate apărea în mai multe moduri, de exemplu, prin perceperea unui conflict de interese, prin comportamentul judecătorului la tribună, sau prin asocierile și activităţile judecă- torului în afara instanţei” [3]. Imparţialitatea nu se deduce, așadar, doar din comportamentul judecătorului în cursul procesului, ci și din anumite acte sau fapte ale acestuia făcute în afara instanţei, în viaţa privată.
De pildă, un alt caz în care este pusă în discuţie imparţialitatea judecătorului este acela în care judecătorul cunoaște personal anumite fapte ce fac obiectul cauzei pe care o are de judecat. S-ar putea spune că acest lucru este în avantajul justei soluţionări a cauzei, deoarece în orice dosar judecătorul trebuie să facă eforturi pentru a afla adevărul.
[1] A. RĂDULESCU, Independenţa și imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I. COPOERU, N. SZABO (coord.), Dileme morale…, p. 206-213.
[2] C. DĂNILEȚ (trad.), Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…, p. 58.
[3] Idem, p. 56.
În realitate, judecătorul nu îndeplinește în acest caz condiţia de imparţialitate deoarece pornește la judecarea cauzei cu o părere preconcepută. Așa cum se arată în comentariul 93 la Principiile de la Bangalore în legătură cu obligaţia judecătorului de a se abţine atunci când nu poate judeca imparţial „această regulă se aplică pentru informaţiile obţinute înainte ca dosarul să îi fie repartizat judecătorului, precum și pentru cunoștinţele dobândite din surse extrajudiciare sau prin cercetări întreprinse în nume personal de către judecător în timp ce cauza este în curs de desfășurare. Ea se aplică chiar dacă aceste cunoștinţe au fost dobândite prin cercetări independente desfășurate cu un scop ce nu are legătură cu litigiul (de exemplu, scrierea unei cărţi) [1], și care nu sunt aduse în atenţie atunci când acest lucru ar fi potrivit, spre a oferi ocazia părţilor interesate de a pune concluzii cu privire la ele. Recuzarea nu este necesară dacă cunoștinţele provin din decizii anterioare pronunţate în aceeași cauză, sau din soluţionarea unei cauze între aceleași părţi, sau deoarece partea a mai apărut în faţa judecătorului într-o cauză anterioa- ră. Totuși, de obicei, cu excepţia cazului în care informaţiile sunt evidente, bine cunoscute, sau sunt de natura celor care au fost discutate sau reprezintă fapte notorii, asemenea cunoștinţe ar trebui consemnate oficial pentru a fi dezbătute de părţi. Există limite firești pentru cerinţe acceptabile în această privinţă. De exemplu, nu ne putem aștepta ca judecătorul, în cadrul judecării unei cauze, să dezvăluie toate cunoștinţele sale de drept care știe că sunt pertinente în cauză sau faptele cunoscute de toată lumea care pot fi relevante pentru judecată. Etalonul este ceea ce ar fi rezonabil potrivit percepţiei unui observator rezonabil”[2].
Mai trebuie subliniat că imparţialitatea nu exclude opinia personală a judecătorului, însă îi interzice a ajunge la o soluţie într-o altă modalitate decât cea a dezbaterii contradictorii, a aprecierii faptelor și a aplicării legii [3].
Imparţialitatea e o valoare morală, ţine de forul interior al persoanei, și presupune pentru agentul public din justiţie analizarea și conduita echidistantă a faptelor în raport cu legea aplicabilă, fără a avea prejudecăţi sau predilecţii în privinţa cazului pe care îl instrumentează și fără să acţioneze în moduri care susţin interesele vreuneia dintre părţi [4]. Imparţialitatea presupune ca judecătorul să ia decizia în cauză în urma dezbaterilor contradictorii, pentru că acestea nu ar mai avea niciun sens dacă s-ar desfășura în faţa unui judecător părtinitor, care a luat deja hotărârea în cauză.
[1] A se vedea Prosecutor v Sesay, Special Court for Sierra Leone (Appeals Chamber) [2004] 3 LRC 678, apud C. DĂNILEȚ (trad.), Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…, p. 71.
[2] C. DĂNILEȚ (trad.), Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…, p. 71.
[3] M.-M. PIVNICERU, C. LUCA, Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, p. 38, apud C.A. DOMOCOȘ, loc. cit.
[4] C. DĂNILEȚ, Mecanisme de corupţie și politici anticorupţie în sistemul juridic, în I. COPOERU, N. SZABO (coord.), Etică și cultură…, p. 220.
Așa cum rezultă și din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obiectivul cerinţei de imparţialitate nu este de a interzice magistratului să-și formeze o opinie, ci de a împiedica dorinţa de a nu și-o schimba (de a înlătura practic rostul dezbaterilor); s-a spus că judecătorul trebuie să rămână deschis la primirea noilor fapte, argumente, interpretări, fiind imposibil ca unui judecător care într-o anumită fază a procesului a luat cunoștinţă de conţinutul unui dosar să i se ceară să nu își formeze o opinie în legătură cu posibila soluţie pe care o va da acelei cauze[1].
Aceeași idee o regăsim și în comentariul 57 la Principiile de la Bangalore, în care se arată că „subiectivismul sau prejudecata a fost definită ca o aplecare, înclinaţie, tendinţă sau predispoziţie către o parte ori alta sau către o anumită soluţie. Aplicând aceasta la procedurile judiciare, ea reprezintă o predispoziţie de a soluţiona o chestiune sau cauza într-un anumit fel, care nu lasă mintea judecătorului să fie complet deschisă pentru a fi convinsă. Subiectivismul este o condiţie sau o stare de spirit, o atitudine sau un punct de vedere, care influenţează sau nuanţează judecata și îl pune pe judecător în imposibilitatea de a-și exercita funcţia în mod imparţial într-o anumită cauză [2]. Totuși, acest lucru nu poate fi afirmat fără a se ţine seama de natura exactă a subiectivismului. Dacă, de exemplu, judecătorul are o înclinaţie către susţinerea drepturilor fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel în mod clar și valabil, această înclinaţie nu va da naștere la o percepţie de părtinire ilicită”[3].
Înlăturarea judecătorului de la soluţionarea unei cauze este justificată doar de motive care pun în discuţie neutralitatea acestuia, luând însă în considerare un punct de vedere rezonabil în această privinţă[4]. Așadar, nu orice impresie subiectivă a părţii că judecătorul cauzei nu ar fi unul obiectiv poate să atragă admiterea unei cereri de abţinere sau de recuzare a acestuia, ci doar existenţa unor motive rezonabile care justifică această concluzie. Altfel s-ar perpetua o stare de suspiciune generalizată, care nu poate face decât rău activităţii de judecată dacă judecătorii ar putea fi înlăturaţi de la soluţionarea cauzei la simpla impresie subiectivă a uneia din părţi că acesta nu ar fi imparţial.
Așa cum s-a exprimat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se putea lua în considerare temerile părţii cu privire la lipsa de imparţialitate
[1] Factorii de presiune și conflictele de interese în justiţie – ghid pentru judecători, editat de Societatea pentru Justiţie SoJust și Fundaţia Konrad Adenauer, p. 30, apud S. LUCA, D.M. BULANCEA, în M.-M. PIVNICERU, C. LUCA (coord.), op. cit., p. 99.
[2] R vs Bertram [1989] JO nr.2133 (QL), citat de Justice Cory în R vs S, Curtea Supremă a Canadei, [1997] 3 SCR 484, parag. 106, apud C. DĂNILEȚ (trad.), Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…, p. 58.
[3] Ibidem.
[4] H. PROETEL, în I. COPOERU, N. SZABO (coord.), Etică și cultură…, p. 179.
a judecătorului, trebuie să existe fapte determinate și verificabile care pot justifica îndoielile cu privire la imparţialitatea acestuia[1]. În materie penală, atunci când suspiciunea cu privire la imparţialitatea judecătorului provine din partea acuzatului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se are în vedere și optica celui acuzat, dar aceasta nu este decisivă, ci susţinerile sale trebuie să poată fi justificate din punct de vedere obiectiv [2].
S-a pus problema, care ar fi standardul care ar putea justifica o concluzie a parţialităţii judecătorului, dacă părerea părţilor din dosar este suspectată de subiectivitate. La această întrebare s-a răspuns că impresia de imparţialitate este măsurată de standardul observatorului rezonabil, care, analizând problema în mod realist și practic, poate sau ar putea percepe lipsa imparţialităţii judecătorului[3]. Din punct de vedere practic, acest observator rezonabil va fi judecătorul care soluţionează cererea de abţinere sau de recuzare a judecătorului considerat a fi imparţial. Totuși, judecătorul care analizează cererea de recuzare sau de abţinere nu trebuie să analizeze doar capacitatea colegului său de a soluţiona în mod obiectiv cauza, ci și impactul acestui fapt asupra încrederii publicului în actul de justiţie efectuat de judecătorul cu privire la care există suspiciuni asupra aparenţei sale de imparţialitate. Testul pe care ar trebui să-l aplice judecătorul care soluţionează cererea de abţinere sau de recuzare pe motive de suspiciune cu privire la imparţialitate constă în întrebarea „ce ar concluziona o aseme- nea persoană, care privește chestiunea în mod realist și practic, după ce a examinat integral problema? Ar crede oare o asemenea persoană că este mai probabil ca judecătorul, fie conștient, fie inconștient, să nu decidă în mod echitabil?”[4].
În plus, la analiza obiecţiunii cu privire la imparţialitatea unui judecător trebuie luată în considerare și perioada de timp scursă de la data apariţiei eventualei cauze care a stat la baza acestei obiecţii și data la care este analizată imparţialitatea judecătorului. Aceasta deoarece „obiecţia își pierde
[1] C.E.D.O., cauza Hauschildt c. Danemarcei, 1989, pct. 48, apud C. DĂNILEȚ, Imparţialitatea – obligaţie și virtute a judecătorului, în I. COPOERU, N. SZABO (coord.), Etică și cultură…, p. 179.
[2] C.E.D.O., cauza Thorgeirson c. Islandei, Hotărârea din 25 iunie 1992, pct. 51, apud S. LUCA. M.D. BULANCEA, în M.-M. PIVNICERU, C. LUCA, op. cit., p. 90.
[3] Asociaţia magistraţilor din România, Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare, în F. COSTINIU (coord.), Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, p. 16, apud S. LUCA, D.M. BULANCEA, în M.-M. PIVNICERU, C. LUCA, op. cit., p. 89.
[4] A se vedea Locabail (UK) Ltd v Bayfield Properties, Court of Appeal of England and Wales [2000] QB 451, [2000] 3 LRC 482; Re Medicaments and Related Classes of Goods (No.2), House of Lords, United Kingdom [2001] 1 WLR 700; Porter v Magill, House of Lords, United Kingdom [2002] 2 AC 357; Webb v The Queen, High Court of Australia (1994) 181 CLR 41; Newfoundland Telephone Co v Newfoundland (Board of Commissioners of Public Utilities), Supreme Court of Canada [1992] 1 SCR 623; R v Gough, House of Lords, United Kingdom [1993] AC 646; R v Bow Street Stipendiary Magistrate, Ex parte Augusto Pinochet Ugarte (No.2), House of Lords [2001] 1 AC 119, apud C. DĂNILEȚ (trad.), Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…, p. 66.
treptat din putere o dată cu trecerea timpului între evenimentul care se presupune că dă naștere la un pericol de subiectivism și cauza în care s-a ridicat obiecţia”[1].
În general, se face o analiză a imparţialităţii judecătorului pe două paliere, respectiv demersul subiectiv, care ar presupune că niciun membru al instanţei nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecţie personală, și demersul obiectiv, care ar presupune că modul de organizare al instanţei și modul de funcţionare a acesteia exclude orice dubiu cu privire la totala imparţialitate a acesteia. În ceea ce privește demersul subiectiv de stabilire a imparţialităţii judecătorului, dacă acesta nu își dezvăluie în vreun fel prejudecăţile ori predispoziţiile interioare, ele nu pot fi cunoscute. De aceea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, întrucât imparţialitatea subiectivă pune în discuţie „forul interior” al judecătorului, ea este prezu- mată până la proba contrară[2]. De altfel, așa cum s-a afirmat „este imposibil pentru un judecător, care într-o anumită fază a procesului a luat cunoștinţă de conţinutul unui dosar, să i se ceară să nu-și formeze o opinie în legătură cu posibila soluţie pe care o va da acelei cauze. Dar din cele arătate mai sus, rezultă că imparţialitatea nu interzice a-și forma o opinie, ci ea împiedică do- rinţa de a nu ţi-o schimba (de a înlătura rostul dezbaterilor): judecătorul trebuie să rămână deschis la primirea noilor fapte, argumente, interpretări”[3].
Este îndeobște admis [4] că nu pot constitui temeiuri pentru a se reţine lipsa de imparţialitate, valorile personale, filosofia sau convingerile privind legea; faptul că judecătorul are o opinie generală despre o problemă legală sau socială, legată direct de un caz, nu îl face recuzabil. Astfel, în comentariul 60 la Principiile de la Bangalore se arată că „setul de valori personale ale judecătorului, filozofia acestuia, sau convingerile despre drept, nu pot constitui subiectivism sau prejudecată. Faptul că un judecător are o părere generală despre o chestiune juridică sau socială ce are legătură directă cu speţa nu îl face incompatibil de a prezida [5]. Trebuie făcută distincţia între opinie, care este acceptabilă, și subiectivism, care este inacceptabil. S-a spus că „dovada că mintea unui judecător este o tabula rasa ar fi o dovadă de lipsă de pregătire, nu de lipsă de subiectivism [6]. Dispoziţiile sau comentariile judiciare
[1] Locabail (UK) Ltd v Bayfield Properties Ltd, Court of Appeal of England and Wales [2000] 3 LRC 482, C. DĂNILEȚ (trad.), Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…, p. 70.
[2] C.E.D.O., Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei, 1981, apud C. DĂNILEȚ, Imparţialitatea – obligaţie și virtute a judecătorului, în I. COPOERU, N. SZABO (coord.), Etică și cultură…, p. 181.
[3] C. DĂNILEȚ, în I. COPOERU, N. SZABO (coord.), Etică și cultură…, p. 188.
[4] C. DĂNILEȚ, p. 29, apud S. LUCA, D.M. BULANCEA, op. cit., p. 102.
[5] A se vedea J.M. Shaman, S. Lubet, J.J. Alfini, Judicial Conduct and Ethics, 3rd ed. (Charlottesville, Virginia, The Michie Company, 2000), apud C. DĂNILEȚ (trad.), Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…, p. 59.
[6] Laird v Tatum, United States Supreme Court (1972) 409 US 824, apud C. DĂNILEȚ (trad.), Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…, p. 59.
asupra probelor, făcute în cadrul procesului, nu sunt nici ele cuprinse în interdicţie, decât dacă se pare că mintea judecătorului este închisă și nu mai ia în considerare toate probele”[1].
De asemenea, potrivit comentariului 89 la Principiile de la Bangalore, „de obicei, religia, originea etnică sau naţională, sexul, vârsta, clasa socială, situaţia financiară sau orientarea sexuală a judecătorului nu pot constitui, în sine, o bază temeinică pentru ridicarea unei obiecţii. Și, de regu- lă, o obiecţie nu se poate baza pe provenienţa socială, pe studiile sau pe funcţia anterioară a judecătorului; pe apartenenţa judecătorului la organizaţii sociale, sportive sau caritabile; pe deciziile judecătorești pronunţate anterior; sau pe activităţile sale extracuriculare. Totuși, aceste observaţii generale depind de circumstanţele din speţa concretă aflată în faţa judecătorului”[2].
S-a mai susţinut că deciziile judiciare luate în alte pricini sau comentariile legale asupra probelor, făcute în cursul procedurilor, nu pot fi considerate ca dovezi de părtinire[3]. Faţă de această susţinere, e greu de înţeles afirmaţia că s-ar pune în discuţie imparţialitatea judecătorului în cazul în care acesta și-ar fi spus opinia cu privire la modul de interpretare a unui text legal printr-o altă hotărâre sau printr-un articol scris într-o revistă de specialitate[4]. Totuși, lucrările știinţifice publicate de judecător nu pot con- stitui temei pentru imparţialitatea acestuia, deoarece acestea reprezintă doar un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezbaterii, care poate fi schimbat în cazul în care s-ar aduce argumente convingătoare. Situaţia este identică cu cea în care judecătorul a adoptat anterior o hotărâre în care a interpretat într-un anumit sens un text de lege, când este îndeobște admis că nu se poate susţine lipsa de imparţialitate a judecătorului pe acest temei.
În doctrină, s-a subliniat că motivele de parţialitate a judecătorului pot rezulta din încălcarea principiului tratamentului egal al părţilor, din punct de vedere procedural, dintr-un comportament inadecvat al judecătorului, din împiedicarea părţii de a uza de drepturile sale, din încălcarea regulilor procedurale etc. [5]. Într-adevăr, judecătorul trebuie să trateze în mod egal toate persoanele, fără a face vreo diferenţiere între ele în funcţie de rasă, naţionalitate, religie etc. În cadrul Principiilor de la Bangalore, egalitatea este tratată ca o valoare distinctă de imparţialitate, dar ea privește în realitate tot obligaţia judecătorului de a fi imparţial faţă de toate persoanele și de a aplica în mod egal legea.
[1] Ibidem.
[2] Idem, p. 69.
[3] S. LUCA, D.M. BULANCEA, în M.-M. PIVNICERU, C. LUCA (coord.), op. cit., p. 102.
[4] A se vedea Documentul elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul Naţional al Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, publicat pe http:// www.inm-lex.ro/, apud M.-M. PIVNICERU, C. LUCA (coord.), op. cit., p. 102.
[5] Ibidem.
După alţii, ar fi posibil ca aceste motive din care să se tragă concluzia lipsei de neutralitate a judecătorului să rezulte și din unele aspecte legate de viaţa privată a judecătorului, cum ar fi starea civilă, relaţiile cu familia, cu prietenii, orientarea sexuală, raportarea faţă de religie etc. De pildă, s-ar putea pune în discuţie capacitatea unui judecător care a trecut de curând printr-un divorţ cu încredinţare de minori, în urma căruia aceștia din urmă au fost încredinţaţi de instanţă soţiei, de a soluţiona cauze similare cu suficientă obiectivitate. Ori, capacitatea unui judecător care are pe rol un litigiu cu banca, pentru dobânzile ori comisioanele percepute de bancă, de a judeca în mod obiectiv cauze similare. S-a subliniat însă că, potrivit juris- prudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, experienţele personale ale judecătorului nu pot constitui un motiv de recuzare, cu excepţia situaţiei în care măsurile luate de acesta în timpul procesului dovedesc sau cel puţin creează aparenţa că judecata sa ar fi influenţată de o experienţă personală (cum ar fi refuzul de a administra o probă, de a asculta vreuna dintre părţi sau alte manifestări abuzive)[1].
În Ghidul practic de etică și deontologie judiciară pentru magistraţii din România [2] se arată că „există totuși experienţe, personale sau provenite din mediul său apropiat, care pot împiedica examinarea și soluţionarea unei cauze. Judecătorul care este victima unei tâlhării serioase în propria casă trebuie să nu judece o astfel de cauză pentru o vreme. Același lucru este valabil, de exemplu, pentru un procuror a cărui nepoată a fost violată sau agresată sexual. Alte exemple: prejudecăţi (etnie, sex, orientare sexuală, religie etc.), considerente ideologice (politice, religioase etc.), experienţa de viaţă, prieteni, hobby-uri, compasiune, empatie exagerată, resentimente, frică, neîncredere, lipsa de formare, judecata bazată pe aparenţe etc.”
În doctrină s-a susţinut că legea trebuie interpretată de judecător nu în funcţie de valorile sale personale, ci cu o scrupuloasă neutralitate care îl îndepărtează de orice militantism și îl conduce să se sprijine numai pe elementele determinante ale dosarului [3]. Desigur că judecătorul ar trebui să se străduiască să îndeplinească acest deziderat ori de câte ori va fi pus să aleagă între valorile sale personale și lege. Atunci însă când legea nu e clară, necesitând o interpretare din partea judecătorului, va fi greu ca acesta să se îndepărteze de valorile personale (din care nu ar trebui să lipsească echitatea) și să adopte alte valori. Și cum problemele nu apar când legea este clară, ci doar atunci când aceasta suscită mai multe interpretări, în realitate judecătorul va fi pus deseori în situaţia de a face uz de aceste valori personale, pentru a putea da o soluţie așa cum crede el că este just (la luminile și înţelepciunea judecătorului).
[1] A.A. CHIȘ, F.I. MOȚU, în I. COPOERU, N. SZABO (coord.), Etică și cultură…, p. 170.
[2] Proiectul Institutului Naţional al Magistraturii, op. cit.
[3] F.B. VASILESCU, Dreptul la un proces echitabil, articol publicat pe http://www.ccr.ro, apud C. DĂNILEȚ, Imparţialitatea – obligaţie și virtute a judecătorului, în I. COPOERU, N. SZABO (coord.), Etică și cultură…, p. 180.
Evident că restul afirmaţiei, referitoare la îndepărtarea de militantism și întemeierea soluţiei pe elementele dosarului, rămâne întotdeauna valabilă, însă interpretarea legii în funcţie de valorile personale nu constituie neapărat o lipsă de neutralitate a judecătorului, dacă aceste valori sunt compatibile cu cele profesionale.
În practica judiciară din ţara noastră s-a reţinut că soluţionarea de către judecător a unui dosar în care reclamant este finul său, nu se circumscrie niciunui caz de incompatibilitate sau de abţinere prevăzut de vechiul Cod de procedură civilă și nici nu este de natură a afecta prezumţia de impar- ţialitate a judecătorului, în condiţiile în care la nivelul tribunalului exista o practică unitară în privinţa soluţiilor pronunţate în dosarele având ca obiect înmatriculările autoturismelor fără plata taxei de primă înmatriculare [1]. În doctrină a fost criticată soluţia instanţei, considerându-se că aceas- ta se întemeiază pe faptul că, în speţă, soluţionarea de către judecător a unui dosar în care reclamant este finul său nu se circumscrie niciunui caz de incompatibilitate sau de abţinere prevăzut de vechiul Cod de proce- dură civilă, fapt care vine în contradicţie cu dispoziţiile articolului 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 care nu face referire la Codul de procedură civilă, ci se referă la „nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecă- torul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa (…)”, în speţă fiind aplicabil art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului care face parte din dreptul intern, dar și jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind interpretarea noţiunii de imparţialitate a judecătorului; în plus, soluţia instanţei mai este criticată pentru că impune o condiţionalitate între prezumţia de imparţialitate a judecătorului și soluţia pe care acesta o pronunţă, ceea ce se consideră că nu este permis[2].
În legătură cu această din urmă critică, e discutabil dacă la analizarea abaterii disciplinare a judecătorului nu ar trebui luată în considerare și na- tura cauzei în care acesta nu s-a abţinut. De pildă, în soluţia criticată rezultă în mod clar că dosarul nu ridică niciun fel de problemă cu privire la soluţia ce se impunea a fi adoptată, având în vedere natura repetitivă a cauzelor privind restituirea taxei de poluare și practica judiciară consecventă, potrivit căreia astfel de acţiuni erau admise în toată ţara. Într-o astfel de situaţie poate fi justificată temerea părţii cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului, din moment ce toţi judecătorii din instanţa respectivă ori chiar din ţară admiteau astfel de acţiuni în restituirea taxei de poluare achitată pentru autoturismele second hand?
[1] Hotărârea nr. 12J din 19 iunie 2013, Secţia pentru judecători a C.S.M., definitivă prin dec. nr. 66 din 5 mai 2014 a I.C.C.J., publicată pe www.csm1909.ro.
[2] I. GÂRBULEȚ, C.A. SUSANU, Abaterile disciplinare ale magistraţilor. Nerespectarea…
În practica noastră judiciară s-a mai statuat că „simplul fapt că judecătorii au încheiate contracte de credit cu o bancă ce este parte într-un litigiu care le este dedus spre soluţionare, necoroborat cu alte împrejurări, nu este suficient pentru a se naște o prezumţie de lipsă a imparţialităţii acestora”[1]. La aceeași concluzie s-a ajuns și în comentariul 99 la Principiile de la Bangalore, unde se arată că „excluderea nu este necesară nici dacă judecătorul este implicat numai în calitate de client pentru operaţiuni obișnuite al unei bănci, companii de asigurări, companii emiţătoare de cărţi de credit, sau al altei instituţii asemănătoare, care este parte la proces, fără ca judecătorul să aibă vreun conflict sau tranzacţie specială cu aceasta, aflată în curs de soluţionare”[2]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat însă că s-a încălcat aparenţa de imparţialitate în cazul în care la data pronunţării hotărârii, soţul judecătoarei avea o datorie destul de mare la o bancă ce era parte în dosar, contractată în condiţii avantajoase[3].
De asemenea, în jurisprudenţa naţională s-a reţinut că judecătorul care nu știa că există vreo legătură între cauza care o judecă și dosarul în care se efectuau acte premergătoare începerii urmăririi penale în care soţul său acorda asistenţa juridică reprezentantului administratorului judiciar nu se poate aprecia că acesta a încălcat cu știinţă normele de drept existente în materia incompatibilităţilor[4].
Cu privire la imparţialitatea judecătorului, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 846 bis din 3 iulie 2014, în care, între altele a statuat că judecătorul faţă de care s-a început urmărirea penală pentru săvârșirea unei fapte de corupţie ar trebui să se abţină de la solu- ţionarea pricinilor de această natură, până la clarificarea situaţiei sale, în- trucât se încalcă aparenţa de imparţialitate și obiectivitate de care orice judecător este răspunzător.
În mod similar, au mai fost considerate ca fiind situaţii în care se pune problema imparţialităţii sau aparenţei de imparţialitate[5]: relaţia de prietenie dintre magistrat și avocatul care pledează într-un dosar repartizat ale- atoriu magistratului respectiv; capacitatea obiectivă a magistratului de a
[1] C.A. Timișoara, s. a II-a civ., dec. civ. nr. 384 din 21 octombrie 2015, nepublicată.
[2] C. DĂNILEȚ (trad.), Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…, p. 73.
[3] C.E.D.O., cauza Petur Thor Sigurdsson c. Islandei, Hotărârea din 10 aprilie 2013, publicată pe http://echr.ketse.com/doc/39731.98-en-20030410/, ultima vizualizare la 23 aprilie 2017.
[4] Hotărârea nr. 18J din 26 noiembrie 2014, Secţia pentru judecători a C.S.M., publicată pe www. csm1909.ro.
[5] Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul Naţional al Magistraturii în perioada 1 ianuarie – 1 mai 2007, publicat pe http://www. inm-lex.ro/, apud S. LUCA, D.M. BULANCEA, în M.-M. PIVNICERU, C. LUCA (coord.), op. cit., p. 102-103.
soluţiona cauzele în care figurează o persoană care i-a adus anterior grave acuzaţii, cu ocazia judecării unui alt dosar; posibilitatea magistratului de a judeca un dosar în care figurează ca parte o persoană care l-a chemat în judecată pe magistrat într-un alt dosar; judecătorul și-a spus opinia cu privire la modul de interpretare a unui text legal printr-o altă hotărâre sau într-un articol scris într-o revistă de specialitate ori într-o discuţie anterioară asupra interpretării unui text legal cu un avocat care pledează în cauza respectivă; nemotivarea hotărârii sau a măsurilor dispuse pe parcursul procesului; neanalizarea tuturor motivelor determinante invocate de reclamant sau a apărărilor esenţiale formulate de pârât; participarea magistratului la judecata unei cauze în care una dintre părţi este un coleg de instanţă, grefier, prieten; participarea magistratului la judecata unui proces de furt din locuinţe, după ce el însuși a fost victima unei astfel de infracţiuni; atitudinea magistratului în timpul conducerii ședinţei de judecată care nu pune în discuţia părţilor o cerere formulată de una dintre acestea, nu privește absolut deloc spre una dintre părţi, nu îi acordă cuvântul acesteia pentru a formula concluzii, își exprimă punctul de vedere cu privire la justeţea pretenţiilor solicitate; participarea judecătoarei la judecata unei infracţiuni de viol, în condiţiile în care rechizitoriul a fost întocmit de prietenul acesteia cu care urma să se căsătorească; tolerarea discursului discriminatoriu faţă de rasa și naţionalitatea inculpatului, discurs formulat de avocatul părţii vătămate.
Cu privire la unele dintre afirmaţiile reţinute în acest document ne-am exprimat anterior rezerva. În afară de acestea, ar mai fi de discutat, referitor la imparţialitatea judecătorului, cazul în care o parte i-a adus acuzaţii grave anterior, cu prilejul judecării unei alte cauze. În practica judiciară nu s-au admis cereri de recuzare în cazul în care una din părţi a formulat o plângere penală împotriva judecătorului, pentru modul în care acesta a dis- pus măsuri în cauză, deoarece acesta poate constitui un instrument pentru a înlătura de la judecarea cauzei un judecător nedorit de una din părţi, ceea ce nu poate fi admis. De asemenea, trebuie analizată cu grijă eventuala lipsă de imparţialitate a judecătorului rezultată din carenţele de motivare a deciziilor luate pe parcursul procesului ori din neanalizarea tuturor motivelor reclamantului sau pârâtului, pentru a nu cădea în greșeala afectării independenţei judecătorului prin înlăturarea lui pentru deciziile adoptate în cursul procesului.
În jurisprudenţa străină [1] s-a apreciat că lipsește imparţialitatea judecătorului atunci când acesta are un interes în cauză, cum ar fi situaţia avocatului condamnat pentru contemp of court de către același judecător în faţa căruia se comisese fapta și care s-a simţit insultat; atunci când judecătorul unui litigiu civil l-a consiliat pe adversar cu prilejul unui alt litigiu între aceleași părţi; atunci când, după un interogatoriu, un magistrat a declarat public că nu poate să suporte cauza penală respectivă și că nu vrea să mai vadă dosarul în faţa ochilor [1]; când judecătorul este proprietarul unui spa- ţiu în care una dintre părţi își desfășoară activitatea comercială; atunci când o parte a realizat lucrări de consolidare a clădirii în care funcţiona instanţa, în mod gratuit; când un judecător, în apel, este chemat să reexamineze o hotărâre pronunţată în primă instanţă de către soţul său; când între un judecător și unul dintre martori există relaţii intime.
[1] A se vedea S. LUCA, D.M. BULANCEA, în M.-M. PIVNICERU, C. LUCA (coord.), op. cit., p. 92 și bibliografia indicată aici.