Extras din Legea dării in plată. Practică judiciară adnotată | Autor: Aurelian-Marian Murgoci-Luca – judecator la Judecătoria Sectorului 5 București
§2. Contestaţii respinse
45. Credit contractat în franci elveţieni. Întrunirea condiţiilor impreviziunii
Impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Un astfel de eveniment excepţional poate fi considerat cel al creşterii valorii francului elveţian într‑o proporţie exagerată, imposibil de prevăzut de niciuna dintre părţi, eveniment recunoscut şi de legiuitor, motiv pentru care legiuitorul însuşi a considerat că se impune să intervină şi să creeze cadrul legislativ necesar pentru a înlătura inechităţile la care s‑a ajuns din cauza evenimentului imprevizibil, care a adus un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului.
Dacă debitorii au încercat mai întâi găsirea altor soluţii pentru plata creditului, în condiţiile în care au fost încheiate deja mai multe acte adiţionale pentru reeşalonarea datoriilor, ceea ce nu a fost suficient, singura soluţie de echilibrare a prestaţiilor este cea a dării în plată a imobilului ipotecat, conform Legii nr. 77/2016.
Jud. Craiova, sent. civ. nr. 6562 din 19.05.2017, nepublicată [1]
Prin acţiunea înregistrată la data de 07.10.2016, contestatoarea B. i‑a chemat în judecată pe intimaţii A. şi a solicitat admiterea contestaţiei şi consta‑ tarea neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării formulate de debitori, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Arată că procedura dării în plată reprezintă o excepţie de la importante principii de drept şi chiar o încălcare a unor reguli constituţionale, aşa cum a arătat în cuprinsul excepţiei de neconstituţionalitate.
*
[1] Sentinţa nu este definitivă.
Fiind sesizată cu notificarea de dare în plată, nu se poate susţine că banca ar trebui să considere îndeplinite condiţiile fără un minim probatoriu, din moment ce îndeplinirea sau nu a condiţiilor determină conduita viitoare a acesteia. Debitorii nu au dovedit dificultăţi în rambursarea împrumutului şi nu au informat niciodată banca asupra dificultăţilor financiare, pentru a li se putea oferi o soluţie de rambursare a creditului adaptată noilor condiţii. Consideră că petenţii nu au făcut dovada faptului că au păstrat destinaţia de locuinţă a imobilului prin prezentarea unei dovezi de la direcţia de impozite şi taxe locale din care să reiasă faptul că la adresa imobilului nu se plătesc taxe şi impozite pentru sediul unei societăţi sau punct de lucru, împreună cu dovada eliberată de registrul comerţului a faptului că la adresa imobilului nu figurează un sediu al vreunei societăţi.
În cazul contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, raţiunea instituită de către legiuitor are ca efect repararea dezechilibrului contractual, sens în care apreciază că debitorii nu au făcut dovada acestui dezechilibru constând într‑o dificultate financiară extremă care să justifice aplicarea legii. Dacă debitorul nu este insolvabil sau în pragul insolvabilităţii prin menţinerea contractului, nu există nicio raţiune pentru a impune darea în plată şi a şterge datoria. Atât timp cât debitorii nu au dovedit că se confruntă cu dificultăţi extraordinare, spre exemplu. că nu au venituri din muncă sau activităţi economice, că nu deţin alte bunuri, gradul de îndatorire este foarte ridicat, apreciază că o astfel de măsură nu este justificată.
Stingerea creanţei nu se realizează pentru o cauză de utilitate publică, aşa cum prevede legislaţia europeană, Legea nr. 77/2016 servind exclusiv intereselor unei categorii de persoane delimitate doar prin calitatea de parte în anumite contracte de credit. Mai mult, stingerea nejustificată a dreptului de proprietate asupra unei creanţe rezultate dintr‑un contract comercial legal încheiat în cadrul activităţii specifice a băncii reprezintă o ingerinţă abruptă şi extrem de gravă, total incompatibilă cu sistemul de drept european şi cu principiile democratice.
Intimaţii, deşi legal citaţi, nu au formulat întâmpinare în termenul prevăzut de lege.
Instanţa a respins solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea Legii nr. 77/2016.
Intimaţii au depus la dosar note de şedinţă, prin care au învederat că îndeplinesc condiţiile referitoare la teoria impreviziunii.
Analizând cererea prin prisma motivelor invocate, a mijloacelor de probă depuse şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, instanţa a reţinut următoarele:
Între părţi s‑a încheiat contractul de credit nr. (…)/02.07.2007, prin care contestatoarea a împrumutat intimaţii cu suma de 85.900 CHF, pentru o perioadă de 300 de luni. Creditul a fost garantat cu imobilul apartament, aşa cum rezultă din contractul de credit ipotecar. Ulterior, la 29.06.2009, au încheiat primul act adiţional la contractul de credit iniţial, prin care au procedat la reeşalonarea obligaţiilor de plată. Au urmat alte 6 acte adiţionale, prin care au convenit reeşa‑ lonări ale creditului, date fiind dificultăţile întâmpinate de debitori la restituirea creditului, aşa cum rezultă din copia acestor acte adiţionale.
La data de 03.10.2016, intimaţii au înregistrat la bancă o notificare emisă prin avocat, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016, prin care au notificat băncii intenţia de dare în plată a imobilului ipotecat în vederea garantării creditului, indicând în cuprinsul notificării notarul public ales pentru perfectarea dării în plată şi data la care reclamă prezenţa reprezentanţilor legali ai băncii pentru perfectarea actului notarial.
Prin prezenta acţiune, contestatoarea creditoare solicită să se constate că nu se aplică Legea nr. 77/2016, fiind vorba despre un contract încheiat înainte de intrarea sa în vigoare, şi că notificarea primită de la debitori nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016, art. 7 reglementând o procedură de contestare de către creditor a notificării primite doar pentru neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.
Instanţa a constatat că în speţă se aplică Legea nr. 77/2016, chiar dacă contractul este încheiat înainte de apariţia acestei legi. În acest sens s‑a pronunţat chiar Curtea Constituţională în Decizia nr. 623/2016.
Pe de altă parte, notificarea îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate, prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016. Art. 4 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite reglementează condiţiile ce trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru stingerea creanţei izvorând dintr‑un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată. Acestea sunt următoarele: să existe un creditor şi un consumator; suma împrumutată să nu depăşească 250.000 de euro; creditul a fost contractat de consumator pentru un imobil cu destinaţie de locuinţă sau este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; consumatorul să nu fi fost condamnat printr‑o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul.
Instanţa a constatat că sunt îndeplinite aceste condiţii în cauza de faţă: pârâţii au calitatea de consumatori în raport cu banca, ce este creditoare, calitate ce se analizează la data încheierii contractului de credit şi strict în raport de acest contract; creditul nu a depăşit 250.000 de euro; creditul a fost unul ipotecar, garantat cu ipotecă instituită asupra unui apartament, în care debitorii îşi au domiciliul, aşa cum rezultă din actele de la dosar, de unde rezultă clar că imobilul are destinaţia de locuinţă, iar consumatorii nu au fost condamnaţi pentru niciun fel de infracţiune, deci nici pentru una în legătură cu creditul, aşa cum rezultă din cazierele judiciare depuse la dosar.
Instanţa nu a reţinut nici susţinerea contestatoarei că nu se aplică prevederile Legii nr. 77/2016 pe motiv că nu s‑a făcut dovada că imobilul ipotecat are destinaţia de locuinţă. În cazul de faţă, imobilul ipotecat este un apartament, iar apartamentul are din construcţie destinaţia de locuinţă. Numai în modexcepţional unui apartament i se dă o altă folosinţă, cum ar fi sediu de firmă, birou, salon etc. Destinaţia de locuinţă pentru un apartament se prezumă şi, dacă contestatoarea pretinde că imobilul ipotecat ar avea o altă destinaţie, aceasta trebuie să facă dovada celor pretinse.
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că destinaţia de locuinţă a unui imobil nu este condiţionată de notarea în cartea funciară ca locuinţa familiei. Sintagma „imobil având destinaţia de locuinţă” nu se confundă cu noţiunea de „locuinţa familiei” reglementată de art. 321 C. civ., contextul în care se folosesc termenii fiind diferit.
Schimbarea destinaţiei imobilului adus ca garanţie nu ar fi fost posibilă fără acordul băncii, cu atât mai mult cu cât ipoteca este înscrisă la cartea funciară, deci nu se pune problema ca pe parcursul derulării creditului să fi intervenit o modificare, cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţă, pârâţii au domiciliul în acel apartament.
Instanţa nu a reţinut nici susţinerea băncii că notificarea nu ar fi fost însoţită de acte din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, deoarece îndeplinirea condiţiilor prevăzute la lit. a), b), c) rezultă chiar din contractul de credit, iar pentru cea prevăzută la lit. d), debitorii au depus certificate de cazier judiciar. Din moment ce bunul ipotecat este chiar locuinţa debitorilor, ei având domiciliul la acea adresă, aspect cunoscut încă de la momentul încheierii contractului, şi pe parcursul existenţei ipotecii nu se poate face nicio modificare cu privire la bunul ipotecat, fără acordul creditorului, instanţa a apreciat ca fiind excesivă solicitarea contestatoarei ca debitorii să facă alte dovezi cu privire la bunul ipotecat.
În ceea ce priveşte teoria impreviziunii, pe care instanţa este obligată să o analizeze, în conformitate cu Decizia nr. 639/2016 a Curţii Constituţionale, instanţa a reţinut că, şi dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, în vechiul Cod civil, aplicabil la data încheierii contractului, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună‑credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională. În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta.
În cazul de faţă, instanţa a reţinut că în executarea contractului care a dus la darea în plată a imobilului a survenit un astfel de eveniment excepţional, cel al creşterii valorii francului elveţian într‑o proporţie exagerată, imposibil de prevăzut de niciuna dintre părţi, eveniment recunoscut şi de legiuitor, motiv pentru care legiuitorul însuşi a considerat că se impune să intervină şi să creeze cadrul legislativ necesar pentru a înlătura inechităţile la care s‑a ajuns din cauza evenimentului imprevizibil, care a adus un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului.
Intervenţia evenimentului imprevizibil oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Legea nr. 77/2016 reglementează situaţii specifice care vizează o modalitate de executare a unor obligaţii derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii.
Ca urmare, instanţa a reţinut că notificarea făcută de intimaţi corespunde sensului Legii nr. 77/2016 şi tinde să ducă la executarea, finalizarea contractului în această formă specială reglementată chiar de legiuitor prin Legea nr. 77/2016, în condiţiile intervenirii unui eveniment imprevizibil, cel al creşterii valorii francului elveţian la un cuantum exagerat, ceea ce a dus la imposibilitatea pârâţilor de a mai acoperi ratele creditului cu veniturile pe care le realizează şi a creat un dezechilibru major între prestaţiile părţilor, aspect dovedit cu actele depuse de pârâţi, respectiv calculul comparativ privind situaţia plăţilor, documente privind veniturile familiei.
Instanţa nu a reţinut nici susţinerea contestatoarei că debitorii nu ar fi încercat mai întâi găsirea altor soluţii pentru plata creditului, în condiţiile în care se observă că au fost încheiate deja 7 acte adiţionale pentru reeşalonarea datoriilor, ceea ce nu a fost suficient, astfel că singura soluţie de echilibrare a prestaţiilor este cea a dării în plată a imobilului ipotecat, conform Legii nr. 77/2016.
Faţă de cele arătate mai sus, instanţa a constatat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată şi a respins‑o ca atare.
NOTĂ. Atunci când se reţine că părţile au renegociat contractul de mai multe ori, încheind în acest sens chiar şi 7 acte adiţionale, este util ca instanţa să verifice dacă nu cumva părţile au convenit deja asupra diminuării efectelor negative ale impreviziunii şi dacă se mai justifică intervenţia instanţei, peste aspectele reglementate de părţi în raporturile dintre ele. Adaptarea pe cale judiciară a contractului ar trebui să survină doar atunci când negocierile dintre părţi, vizând efectele situaţiei imprevizibile, au eşuat.
46. Impreviziune. Evoluţia francului elveţian în care a fost contractat creditul. Situaţie imprevizibilă
Debitorul nu putea în mod rezonabil să prevadă existenţa unei evoluţii a cursului valutar între momentul încheierii contractului şi momentul transmiterii notificării în sensul creşterii valorii francului elveţian într‑un procent de 85%, astfel încât survenirea unei valorizări acute a acestei monede faţă de moneda naţională şi faţă de valutele de referinţă determină aprecierea că evenimentul are caracter imprevizibil.
Jud. Sectorului 6 Bucureşti, sent. civ. nr. 6170 din 25.05.2017, nepublicată [1]
*
[1] Sentinţa nu este definitivă.