Extras din volumul Autor: Corneliu Bîrsan
203. Precizări preliminare. Atât Constituţia, cât şi noul Cod civil, precum şi alte acte normative, în rândul cărora un rol central îl ocupă noul Cod administrativ recent adoptat şi amintit deseori mai sus, reglementează posibilitatea concesionării bunurilor proprietate publică a statului sau a entităţilor sale teritoriale [1].
Astfel, potrivit art. 136 alin. (4) teza a II-a din Constituţia revizuită, bunurile proprietate publică pot fi concesionate. De asemenea, art. 866 C. civ. enumeră dreptul de concesiune printre drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, iar art. 871-873 reglementează regimul său juridic. Aceste dispoziţii au însă a fi corelate cu cele cuprinse în Codul administrativ adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019, care devin dreptul comun în materia concesionării bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale [2]. În acelaşi timp, concesionarea bunurilor proprietate publică se poate realiza şi odată cu concesionarea unor lucrări publice ori a unor servicii publice, reglementată însă de un act normativ special, respectiv Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii [3].
Aşadar, în prezent, avem a distinge între regimul juridic al concesiunii bunurilor proprietate publică, astfel cum este el determinat de dispoziţiile Codului administrativ, pe de o parte, şi cel al contractelor de concesiune de lucrări publice şi al contractelor de concesiune de servicii publice, reglementat de prevederile Legii nr. 100/2016, pe de altă parte. Din acest punct de vedere, art. 304 C. adm. precizează că reglementările din cod privitoare la concesionarea bunurilor proprietate publică nu se aplică contractelor de concesiune de lucrări şi contractelor de concesiune de servicii; în cazul unui contract de achiziţii publice de lucrări sau de servicii, al unui contract de concesiune de lucrări sau al unui contract de concesiune de servicii pentru a cărui executare este necesară exploatarea unui bun proprietate publică, dreptul de exploatare a acelui bun se transmite în cadrul şi potrivit procedurii aplicate pentru atribuirea contractului în cauză; într-o asemenea situaţie, autoritatea contractantă va încheia un singur contract de concesiune de lucrări sau de concesiune de servicii, după caz, potrivit normelor aplicabile în materie [4].
Fără a intra în amănunte, în cele ce urmează vom face câteva precizări numai cu privire la contractul de concesiune de bunuri proprietate publică, prin raportare la dispoziţiile cuprinse în reglementările de ordin general în materie din art. 871-872 C. civ. şi din Codul administrativ [5].
204. Noţiunea şi efectele contractului de concesiune de bunuri proprietate publică [6]. Articolul 871 C. civ. nu conţine o definiţie a contractului de concesiune; textul dispune, în primul său alineat, că un concesionar are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului concesionat, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a clauzelor contractului de concesiune. În schimb, art. 303 alin. (2) C. adm. defineşte contractul în discuţie ca fiind acel contract încheiat în formă scrisă, prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei alte persoane, denumită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei sume de bani, numită redevenţă.
Potrivit art. 303 alin. (3)-(5) C. adm., atunci când contractul de concesiune are ca obiect bunuri proprietate publică a statului, calitatea de concedent o are statul, reprezentat de ministere sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; când are ca obiect bunuri proprietate publică a judeţului, a oraşului, a municipiului sau a comunei, această calitate o vor avea, în mod corespunzător, judeţul, oraşul, municipiul sau comuna, reprezentate de către preşedintele consiliului judeţean, de către primarul comunei, al oraşului sau al municipiului, respectiv de către primarul general al municipiului Bucureşti. Articolul 871 C. civ. şi art. 308 alin. (2) C. adm. dispun că poate avea calitatea de concesionar orice persoană fizică sau persoană juridică.
Potrivit art. 306 alin. (1) C. adm., contractul de concesiune de bunuri proprietate publică se încheie în conformitate cu legea română, indiferent de naţionalitatea sau de cetăţenia concesionarului. Cât priveşte redevenţa, modul de calcul şi de plată se stabileşte de către ministerele de resort sau de alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale ori de către autorităţile administraţiei publice locale şi se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz [art. 307 alin. (1) şi (4) C. adm.]. Aşadar, concesiunea este un contract cu titlu oneros. Articolul 307 alin. (5) C. adm. prevede că, la iniţierea procedurilor de stabilire a modului de calcul al redevenţei, autorităţile administrative concedente vor avea în vedere următoarele criterii: proporţionalitatea redevenţei cu beneficiile obţinute din exploatarea bunului de către concesionar; valoarea de piaţă a bunului care face obiectul concesiunii; corelarea redevenţei cu durata concesiunii.
O altă caracteristică a contractului discutat este aceea că el se încheie pe o durată determinată. Într-adevăr, potrivit art. 306 alin. (1) partea finală C. adm., durata contractului de concesiune nu va putea depăşi 49 de ani calculaţi de la data semnării lui; această durată poate fi prelungită prin acordul de voinţă al părţilor, încheiat în formă scrisă, cu condiţia ca durata însumată să nu depăşească 49 de ani; în mod excepţional, prin legi speciale, se pot stabili concesionări cu durată mai mare de 49 de ani [art. 306 alin. (3) şi (4) C. adm.]. Durata concesiunii se stabileşte de concedent pe baza studiului de oportunitate a concesiunii [art. 306 alin. (2) C. adm.]. Potrivit art. 305 alin. (1) C. adm., subconcesionarea este interzisă. Legea impune, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului de concesiune de bunuri imobile proprietate publică, obligaţia înscrierii lor în cartea funciară anterior încheierii contractului de concesiune; de asemenea, dreptul de concesiune se înscrie în cartea funciară [art. 305 alin. (2)-(4) C. adm.]. Contractul de concesiune trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 322 alin. (1) C. adm.]. Credem că această formă este cerută ad validitatem, şi nu ad probationem.
205. Procedura încheierii şi conţinutul contractului de concesiune. Articolul 871 alin. (3) C. civ. dispune că procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea contractului de concesiune sunt supuse condiţiilor prevăzute de lege. Această dispoziţie de principiu este dezvoltată de prevederile cuprinse în recentul Cod administrativ.
Într-adevăr, în prezent, procedura concesionării este amplu şi precis reglementată în dispoziţiile Codului administrativ în materie; ea cuprinde, mai întâi, o etapă administrativă care, odată parcursă, va conduce apoi la încheierea contractului de concesiune.
Potrivit art. 308 C. adm., concesionarea se poate realiza la iniţiativa concedentului sau ca urmare a unei propuneri pe care acesta şi-o însuşeşte; orice persoană poate face concedentului, în scris, o propunere de concesionare; această propunere trebuie să aibă la bază un studiu de oportunitate a concesiunii, care va cuprinde, în esenţă, descrierea şi identificarea bunului ce urmează a fi concesionat, motivaţia de ordin economic, financiar, social şi de mediu ce justifică realizarea concesiunii, nivelul minim al redevenţei, procedura ce urmează a fi utilizată pentru atribuirea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică şi justificarea alegerii procedurii, durata estimată a concesiunii, termenele previzibile pentru parcurgerea procedurii de concesionare, precum şi mai multe avize de specialitate. Acest studiu de oportunitate se aprobă de către concedent prin ordin, hotărâre sau decizie, după caz, iar concesionarea se aprobă, pe baza studiului de oportunitate, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului local, judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz [art. 309 alin. (5) şi (6) C. adm.].
Articolul 309 alin. (7) C. adm. dispune că, în baza studiului de oportunitate, concedentul va elabora caietul de sarcini al concesiunii, al cărui conţinut este determinat prin dispoziţiile art. 310 C. adm.; acesta reia şi dezvoltă elementele cuprinse în studiul de oportunitate, adăugând unele noi, precum: clauze referitoare la încetarea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică, destinaţia bunurilor ce fac obiectul acestui contract, regimul bunurilor proprii ale concesionarului ce vor fi utilizate în derularea concesiunii, interdicţia subconcesionării bunului concesionat, condiţiile în care concesionarul poate închiria bunul concesionat pe durata concesiunii, natura şi cuantumul garanţiilor solicitate de concedent etc. De regulă, din moment ce a fost elaborat şi făcut public, prin mijloace adecvate, caietul de sarcini privitor la încheierea unui anumit contract de concesiune a unor bunuri proprietate publică, se fac mai multe oferte din partea celor interesaţi de încheierea lui, astfel că urmează a se proceda la selectarea acestora; aşa fiind, art. 311 C. adm. precizează principiile care stau la baza selectării ofertanţilor şi a încheierii contractului, şi anume:
a) transparenţa, care se realizează prin punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii de urmat pentru atribuirea unui anumit contract de concesiune de bunuri proprietate publică;
b) tratamentul egal, ceea ce semnifică aplicarea, de o manieră nediscriminatorie, de către autoritatea publică titulară a dreptului asupra bunului ce va forma obiectul concesiunii – autoritatea concedentă –, a criteriilor de atribuire a contractului de concesiune privitor la acel bun;
c) proporţionalitatea, care semnifică împrejurarea că orice măsură stabilită de autoritatea publică trebuie să fie necesară şi corespunzătoare naturii contractului; d) nediscriminarea, ce constă în aplicarea de către autoritatea publică a aceloraşi reguli, indiferent de naţionalitatea participanţilor la procedura de atribuire a unui anumit contract de concesiune, cu respectarea condiţiilor prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte;
e) libera concurenţă, care presupune asigurarea de către autoritatea publică a condiţiilor necesare pentru ca orice participant la procedura de atribuire a unui anumit contract să aibă dreptul de a deveni beneficiar al contractului, deci concesionar, în condiţiile legii, ale convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte.
În principiu, potrivit dispoziţiilor art. 312 C. adm., concedentul are obligaţia de a atribui contractul de concesiune de bunuri proprietate publică prin aplicarea procedurii licitaţiei, pe baza unei documentaţii de atribuire întocmite de către concedent după elaborarea caietului de sarcini, documentaţie care se aprobă prin ordin, prin hotărâre sau prin decizie, după caz. Documentaţia cuprinde, printre altele, informaţii generale privind concedentul, instrucţiuni concrete privitoare la organizarea şi desfăşurarea procedurii de concesionare, caietul de sarcini, instrucţiuni privind modul de elaborare şi de prezentare a ofertelor, informaţii detaliate şi complete privitoare la criteriile de atribuire aplicabile pentru stabilirea ofertei câştigătoare şi la modul de utilizare a căilor de atac, informaţii referitoare la clauzele contractuale obligatorii şi la eventualele garanţii cerute de concedent, cu precizarea cuantumului acestora. Orice persoană interesată are dreptul de a solicita să participe la procedura de atribuire a unui contract de concesiune de bunuri proprietate publică, iar concedentul are obligaţia să asigure obţinerea documentaţiei de atribuire de către aceasta, prin una dintre modalităţile prevăzute de art. 312 alin. (8) lit. a) şi b) C. adm. Licitaţia va fi iniţiată prin publicarea unui anunţ corespunzător şi se va desfăşura în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 314 C. adm. În acelaşi timp, art. 315 C. adm. prevede, prin excepţie de la regula atribuirii prin licitaţie a contractului de concesiune a bunurilor proprietate publică, atribuirea directă a acestora în concesiune către companii naţionale, societăţi naţionale sau societăţi aflate în subordinea, sub autoritatea ori în coordonarea ministerelor sau a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale ori a autorităţilor publice locale, „care au fost înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome şi care au ca obiect principal de activitate gestionarea, întreţinerea, repararea şi dezvoltarea respectivelor bunuri, dar numai până la finalizarea privatizării acestora”. Articolele 316-319 C. adm. prevăd reguli detaliate referitoare la conţinutul ofertei de încheiere a contractului de concesiune, care trebuie să fie elaborată în conformitate cu prevederile documentaţiei de atribuire, componenţa şi procedura de lucru a comisiilor de evaluare a ofertei, modul de determinare a ofertei câştigătoare care va conduce la încheierea contractului, prin utilizarea următoarelor criterii de atribuire: nivelul cel mai mare al redevenţei; capacitatea economico-financiară a ofertanţilor; modul de asigurare a protecţiei mediului înconjurător; condiţiile specifice impuse de natura bunului concesionat.
Cât priveşte conţinutul contractului de concesiune de bunuri proprietate publică, art. 324 alin. (1) C. adm. dispune că acesta este alcătuit din două părţi: o primă parte este partea reglementară, care cuprinde, în principiu, clauzele prevăzute în caietul de sarcini; cea de-a doua parte este partea contractuală, care este dată de clauzele convenite de părţile contractante în completarea celor din caietul de sarcini, fără ca asemenea clauze să contravină obiectivelor concesiunii pe care acesta le impune. De asemenea, art. 325 C. adm. prevede drepturile şi obligaţiile concesionarului, iar art. 326 enumeră drepturile şi obligaţiile concedentului. Dintre acestea din urmă, reţinem că, potrivit art. 326 alin. (6) C. adm., concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune de bunuri proprietate publică, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz; tot astfel concedentul poate denunţa unilateral contractul de concesiune, atunci când interesul naţional sau local impune aceasta [art. 327 alin. (1) lit. c) C. adm.]. Existenţa părţii reglementare, precum şi posibilitatea modificării sau a denunţării lui unilaterale – chiar dacă aceasta se face în anumite condiţii – sunt de natură să determine regimul juridic de drept public al acestui contract, însăşi executarea lui făcându-se tot în regim de drept public [7]. Aşa fiind, contractul de concesiune de bunuri proprietate publică a fost calificat în literatura de specialitate [8] şi în practica judiciară [9] ca un contract administrativ, cu regimul juridic corespunzător. Aceasta înseamnă că normele de drept comun din materia contractelor civile nu au a fi aplicate contractului administrativ în întregul său, ci numai părţii „contractuale” din acest contract [10]. De altfel, art. 872 alin. (3) C. civ. dispune că, în toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune.
Revenind la conţinutul contractului de concesiune analizat, este de reţinut că, potrivit art. 324 alin. (5) C. adm., în contract trebuie precizate în mod distinct categoriile de bunuri ce pot fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii, respectiv: a) aşa-numitele bunuri de retur, ce au făcut obiectul concesiunii şi care, la încetarea contractului, vor reveni, de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini, concedentului; b) bunurile proprii ale concesionarului, ce au fost utilizate de el pe durata concesiunii şi care, în mod firesc, la încetarea contractului, vor rămâne în proprietatea sa. Menţionăm că partea contractuală a contractului de concesiune de bunuri proprietate publică este dată de clauzele financiare ale contractului, cele care prevăd posibilitatea prelungirii concesiunii, în măsura în care durata iniţială a contractului a fost mai mică de 49 de ani, dar fără a depăşi, în total, această durată [art. 306 alin. (3) C. adm., amintit mai sus], clauze privitoare la împărţirea responsabilităţilor în asigurarea protecţiei mediului înconjurător între concedent şi concesionar [art. 324 alin. (4) C. adm.] sau alte clauze de încetare a contractului de concesiune de bunuri proprietate publică decât cele prevăzute de lege, dar fără ca prin aceasta să fie adusă vreo atingere clauzelor şi condiţiilor reglementate de lege [art. 327 alin. (7) C. adm.].
205 bis. În privinţa exercitării dreptului de concesiune, art. 872 C. civ. prevede că titularul acestui drept poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare asigurării exploatării bunului concesionat. Cu toate acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici nu poate greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii, bunuri care, potrivit legii sau actului constitutiv, trebuie să fie înapoiate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii. În schimb art. 872 alin. (2) C. civ. permite concesionarului să dobândească în proprietatea sa fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege şi de actul de constituire, productele bunului concesionat. Tot astfel, art. 325 alin. (1) şi (2) C. adm. dispune că, în temeiul contractului de concesiune de bunuri proprietate publică, concesionarul dobândeşte dreptul de a exploata, pe riscul şi pe răspunderea sa, bunurile proprietate publică ce fac obiectul concesiunii, potrivit obiectivelor stabilite de concedent şi, se subînţelege, însuşite de concesionar, care are dreptul de a folosi şi de a culege fructele şi productele bunurilor ce fac obiectul concesiunii, potrivit naturii bunului şi scopului stabilit de părţi prin încheierea contractului analizat. Din aceste dispoziţii legale rezultă că, pe temeiul contractului de concesiune, concesionarul va dobândi asupra bunului concesionat un drept real, opozabil erga omnes; în limitele respectării clauzelor contractuale, acest drept va fi opozabil şi concedentului. Însă, din moment ce concesionarul este obligat ca la încetarea contractului să restituie „bunurile de retur” proprietate publică, obiect al concesiunii, înseamnă că titularul acestuia nu are drept de dispoziţie juridică asupra bunurilor concesionate, astfel cum dispune imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului încheiat cu nerespectarea acestui principiu, art. 872 alin. (1) C. civ. În acelaşi timp, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că atât dispoziţiile art. 872 alin. (2) C. civ., cât şi cele ale art. 325 alin. (2) C. adm. permit concesionarului să dobândească în proprietate productele bunului proprietate publică ce face obiectul concesiunii, ceea ce semnifică exercitarea de către concesionar a unui drept de dispoziţie materială asupra acelui bun [11]. În concluzie, contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este un contract intuitu personae, solemn, sinalagmatic, cu titlu oneros, cu caracter temporar, comutativ, cu executare succesivă şi constitutiv de drept real [12]. În sfârşit, dreptul de concesiune se înscrie în cartea funciară [art. 305 alin. (4) C. adm.].
206. Delimitarea dreptului de concesiune a unor bunuri proprietate publică faţă de dreptul de administrare corespunzător proprietăţii publice. Între cele două drepturi găsim unele asemănări, dar şi importante deosebiri [13].
Din punctul de vedere al asemănărilor, se poate reţine că ambele sunt drepturi reale care îşi au sorgintea în dreptul de proprietate publică şi constituie modalităţi specifice de exercitare a acestui drept. De asemenea, niciunul dintre cele două drepturi nu constituie o dezmembrare a dreptului de proprietate publică.
Între ele există însă importante deosebiri.
Astfel, în primul rând, dreptul de administrare poate aparţine numai unor subiecte de drept public – regii autonome, prefecturi, autorităţi publice centrale şi locale [art. 868 alin. (1) C. civ.] –, pe când dreptul de concesiune poate aparţine numai unor subiecte de drept privat, persoane fizice sau persoane juridice române ori străine, ceea ce dispune expres art. 871 alin. (2) C. civ. şi ceea ce rezultă din dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. adm., care am arătat că prevăd că orice persoană interesată poate înainta concedentului o propunere de concesionare.
În al doilea rând, dreptul de administrare se naşte numai pe calea unui act administrativ de autoritate emis de organul de stat competent – Guvernul, consiliul judeţean, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliul local [art. 867 alin. (1) C. civ.] –, pe când dreptul de concesiune se naşte exclusiv pe baza unui contract încheiat între concedent, titular al dreptului de proprietate publică, şi concesionar, beneficiarul concesiunii (art. 303 C. adm.). În al treilea rând, sub aspectul prerogativelor, titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească şi, în anumite limite, chiar să dispună de bunul primit, pe când dreptul de concesiune conferă concesionarului numai dreptul de a poseda bunul, de a-l folosi în scopul stabilit de părţi prin contract şi de a-i culege fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege şi în actul de concesionare, chiar şi productele bunului concesionat.
În sfârşit, dreptul de administrare este un drept real, în principiu, perpetuu şi inalienabil, pe când dreptul de concesiune este un drept real, temporar şi inalienabil.
207. Încetarea contractului de concesiune. Potrivit art. 871 alin. (3) C. civ., procedura de încetare a contractului de concesiune este supusă condiţiilor prevăzute de lege, adică de normele speciale în materie. Contractul de concesiune poate să înceteze în mai multe moduri prevăzute de art. 327 C. adm. Astfel, mai întâi el poate să înceteze prin ajungerea la termen. Într-adevăr, la expirarea termenului pentru care a fost încheiat, contractul de concesiune încetează de drept, afară de situaţia în care părţile convin în scris prelungirea acestuia în condiţiile prevăzute de lege.
Apoi, art. 327 alin. (1) lit. c) C. adm. dispune că, în cazul când interesul naţional sau local o impune, contractul de concesiune poate înceta prin denunţarea lui unilaterală de către concedent; în acest caz însă, concedentul va notifica de îndată concesionarului intenţia de a denunţa unilateral contractul şi va face menţiune cu privire la motivele ce l-au determinat să procedeze astfel.
Potrivit art. 327 alin. (1) lit. d) C. adm., contactul de concesiune încetează prin rezilierea lui de către concedent, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către concesionar, cu plata de despăgubiri în sarcina acestuia; tot astfel, şi concesionarul poate rezilia contractul, în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent [art. 327 alin. (1) lit. e) C. adm.].
În sfârşit, contractul încetează prin dispariţia obiectului concesiunii dintr-o cauză de forţă majoră sau prin renunţare, în cazul imposibilităţii obiective de exploatare a bunului de către concesionar, situaţii în care nu se datorează despăgubiri [art. 327 alin. (1) lit. f) C. adm.].
____________________
[1] Alte acte normative care prevăd posibilitatea concesionării unor bunuri proprietate publică a statului sunt: Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată; Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere (M. Of. nr. 182 din 30 iulie 1992) şi Normele metodologice pentru concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a activităţilor/serviciilor publice de interes naţional sau local, aflate în administrarea zonelor libere, aprobate prin H.G. nr. 1998/2004 (M. Of. nr. 1166 din 9 decembrie 2004); Legea petrolului nr. 238/2004; Legea minelor nr. 85/2003; Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.
[2] Prin art. 597 alin. (2) lit. o) şi p) C. adm. au fost abrogate O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică [publicată în M. Of. nr. 569 din 30 iunie 2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007 (M. Of. nr. 35 din 18 ianuarie 2007)] şi H.G. nr. 168/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acestei ordonanţe de urgenţă (publicată în M. Of. nr. 146 din 28 februarie 2007).
[3] M. Of. nr. 392 din 23 mai 2016.
[4] Ca legislaţie conexă în materie, a se vedea Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice (M. Of. nr. 390 din 23 mai 2016) şi Legea nr. 99/2016 privind achiziţiile sectoriale (M. Of. nr. 391 din 23 mai 2016).
[5] Precizăm că apărarea dreptului de concesiune reglementată de art. 873 C. civ. va fi cercetată la capitolul consacrat apărării dreptului de proprietate publică.
[6] Pentru o analiză detaliată a dreptului de concesiune, a se vedea V. STOICA, op. cit., ed. a 3-a (2017), p. 213-218; E. CHELARU, op. cit., ed. a 5-a (2019), p. 117-126.[7] A se vedea V. STOICA, op. cit., ed. a 3-a (2017), p. 217.
[8] Idem, p. 214; a se vedea, de asemenea, A. SEBENI, Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia, în Dreptul nr. 8/1999, p. 17; E. CHELARU, op. cit., ed. a 5-a (2019), p. 120-121.
[9] Instanţa supremă a decis că un contract de concesiune a unui imobil proprietate publică „este un contract administrativ în sensul arătat de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât este încheiat de o autoritate publică având ca obiect punerea în valoare a unui bun proprietate publică. Cererea de obligare a concesionarului la plata unor despăgubiri derivând din executarea contractului de concesiune este un litigiu care, în baza art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, atrage competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ; a se vedea I.C.C.J., fosta s. com., dec. nr. 640/2010, în Dreptul nr. 7/2011, p. 239. Menţionăm că, în prezent, tipul de act administrativ în care se încadrează contractul analizat este prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004, iar art. 8 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că „Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ. Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun”. Tot privitor la natura juridică a contractului de concesiune, instanţa supremă a hotărât că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) fraza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, un contract de concesiune va fi asimilat unui act administrativ şi va fi supus unui regim juridic de drept administrativ numai în măsura în care obiectul său vizează exclusiv punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică; per a contrario, un contract de concesiune ce are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate privată a statului sau a unităţilor sale administrativ-teritoriale nu va fi supus regimului juridic de drept administrativ; a se vedea I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 6 din 6 ianuarie 2011, nepublicată. În acelaşi sens, Înalta Curte a decis că, în conformitate cu aceleaşi dispoziţii ale Legii nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze numai acele litigii legate de contractele administrative, respectiv acele contracte ce au ca obiect punerea în valoare, prin concesiune, a bunurilor proprietate publică sau privitoare la alte categorii de contracte administrative reglementate expres prin legi speciale; prin urmare, cererea ce are ca obiect încheierea unui contract de concesiune cu privire la un teren proprietate privată a statului ori a unei unităţi administrativ-teritoriale nu se încadrează în categoria actelor juridice arătate, astfel că soluţionarea unor litigii privitoare la asemenea contracte revine instanţelor de drept comun; a se vedea I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 3681 din 17 septembrie 2010, nepublicată. Totuşi, este de observat că, potrivit art. 330 C. adm., soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică, precum şi a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor legislaţiei privind contenciosul administrativ.
[10] A se vedea V. STOICA, op. cit., ed. a 3-a (2017), p. 214.
[11] A se vedea L. POP, op. cit., p. 92; E. CHELARU, op. cit., ed. a 5-a (2019), p. 124.
[12] A se vedea A. SEBENI, loc. cit., p. 17; V. STOICA, op. cit., ed. a 3-a (2017), p. 214; E. CHELARU, op. cit., ed. a 5-a (2019), p. 122.
[13] Cu privire la această delimitare, a se vedea A. SEBENI, loc. cit., p. 12-13.
