Extras din volumul Drept civil. Drepturile reale principale. Ediția a 4-a. Autor: Corneliu Bîrsan

Drept civil.Ed 5_bannerblog

Secţiunea a 4-a. Exercitarea dreptului de proprietate publică

§1. Precizări preliminare

195. Principii generale. Exercitarea dreptului de proprietate publică prezintă anumite particularităţi, care ţin atât de natura şi destinaţia sa, cât şi de natura juridică a titularilor acestui drept.
Chiar dacă în prezent nu mai este preponderent în economia României, dreptul de proprietate publică are o importanţă deosebită în asigurarea dezvoltării sociale, pentru că, pe de o parte, el aparţine unor subiecte de drept care organizează însăşi viaţa socială dintr-un stat, iar, pe de altă parte, poartă asupra unor bunuri care, în principiu, interesează societatea, chiar dacă la niveluri diferite: statal, judeţean sau local. De aceea, modul de exercitare a dreptului de proprietate publică trebuie să corespundă finalităţii sale, anume asigurarea realizării intereselor societăţii în ansamblu, în vederea dezvoltării ei echilibrate. Apoi, titularii dreptului de proprietate publică – statul şi entităţile sale administrativ- teritoriale – sunt, în primul rând, subiecte de drept public şi, în această calitate, apar ca purtătoare ale unor prerogative de putere în exercitarea funcţiilor statale cu care sunt învestite, potrivit Constituţiei şi legilor care le organizează activitatea.
În acelaşi timp, titularii dreptului de proprietate publică, autorităţi publice centrale sau teritoriale, au un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept, şi, în această calitate, realizează nu numai exercitarea autorităţii statale în domeniile proprii de competenţă, dar sunt persoane juridice care pot participa şi la raporturi de drept civil, în condiţiile determinate de lege.
De aceea, în literatura juridică de specialitate consacrată analizei dreptului de proprietate publică se vorbeşte despre dubla calitate a titularilor acestui drept; pe de o parte, dreptul de proprietate publică aparţine numai statului şi unităţilor sale administrativ-teritoriale, care sunt subiect de drept public; pe de altă parte, aceste entităţi juridice au şi calitatea de subiecte de drept civil, participante, în această calitate, la circuitul civil general. Or, în exercitarea dreptului de proprietate publică, statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale se manifestă în această dublă calitate – şi subiecte de drept public, şi subiecte de drept privat.
Toate acestea constituie principii de ordin general care trebuie avute în vedere atunci când are a fi analizată exercitarea dreptului de proprietate publică [1].

196. De asemenea, această analiză trebuie să aibă ca punct de plecare dispoziţiile constituţionale în materie, prevederile noului Cod civil şi cele ale altor acte normative care determină regimul juridic al exerciţiului dreptului de proprietate publică rămase în vigoare şi după adoptarea şi intrarea în vigoare a noii legi fundamentale civile. Astfel, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, în condiţiile legii organice, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, acelaşi text prevede că ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Această prevedere este reluată în art. 861 alin. (3) C. civ., care dispune că, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate [2]. De asemenea, art. 866 C. civ. dispune că drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit. Dispoziţiile din Constituţie şi cele ale legii fundamentale civile au a fi completate şi corelate cu cele cuprinse în alte acte normative care interesează materia, aplicabile şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011, după cum vom arăta mai jos.
Cea mai cuprinzătoare reglementare privitoare la exercitarea dreptului de proprietate publică adoptată după intrarea în vigoare a noului Cod civil este cuprinsă în dispoziţiile Părţii a V-a din recentul Cod administrativ, intitulată „Reguli specifice privind proprietatea publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativ- teritoriale”, care reglementează în primul său titlu exercitarea dreptului de proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.

Subliniem faptul că, pentru prima dată în legislaţia noastră, art. 285 C. adm. instituie principiile exercitării dreptului de proprietate publică ce aparţine entităţilor juridice enunţate, şi anume:
a) principiul priorităţii interesului public;
b) principiul protecţiei şi conservării dreptului de proprietate publică;
c) principiul gestiunii eficiente a bunurilor care formează obiectul dreptului de
proprietate publică;
d) principiul transparenţei şi publicităţii modului în care acest drept este
exercitat.
De asemenea, art. 287 C. adm. stabileşte autorităţile statului competente să exercite dreptul de proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ- teritoriale. Astfel, exercitarea acestui drept, cu excepţia reprezentării în instanţă a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice în legătură cu raporturile juridice privind proprietatea publică, se realizează de către:
a) Guvern, prin ministerele de resort sau prin organele de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului ori a ministerelor de resort, după caz, pentru bunurile ce fac parte din domeniul public al statului;
b) autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale, pentru bunurile ce fac parte din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.

În sfârşit, potrivit art. 297 C. adm., aceste autorităţi decid, în condiţiile legii, cu privire la modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică, respectiv: darea în administrare a bunurilor proprietate publică, concesionarea sau închirierea acestora, precum şi darea lor în folosinţă gratuită.

Aşadar, din dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Constituţie, precum şi din cele cuprinse în actele normative subsecvente, în primul rând cele ale art. 861 alin. (3) C. civ., rezultă că încredinţarea unor bunuri proprietate publică unor regii autonome, precum şi autorităţilor statale la nivel central sau la nivel local şi constituirea, în folosul acestora, a unui drept propriu asupra bunurilor încredinţate, dreptul de administrare, constituie o formă specifică de exercitare a însuşi dreptului de proprietate publică. Însă ea nu este singura modalitate de exercitare a acestui drept. Bunurile proprietate publică pot fi concesionate, închiriate sau date în folosinţă gratuită altor subiecte de drept, în condiţiile prevăzute de lege. Şi aceste operaţiuni juridice constituie forme specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică [1].

§2. Dreptul de administrare

197. Reglementare. Am arătat că dreptul de administrare este prevăzut, în
primul rând, de art. 136 alin. (4) din Constituţie.
Cu privire la acest drept real au existat prevederi cuprinse în Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată, abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 215/2001, cu acelaşi obiect de reglementare, precum şi în Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Ambele acte normative au fost abrogate prin Codul administrativ, care cuprinde norme privind darea în administrare a bunurilor proprietate publică în Secţiunea a 2-a a Capitolului III din Titlul I al Părţii a V-a (art. 298-301). Noul Cod civil reglementează dreptul de administrare într-o întreagă secţiune a Titlului VI, consacrat dreptului de proprietate publică (art. 867-870).
În analiza regimului juridic al dreptului de administrare trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în alte acte normative speciale, rămase în vigoare şi după adoptarea noului Cod civil, cum ar fi O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru
restructurarea activităţii regiilor autonome [2] şi O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome [3].

198. Constituirea şi subiectele dreptului de administrare. Potrivit reglementărilor mai sus amintite, bunurile proprietate publică sunt încredinţate, prin acte administrative, regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor publice centrale şi locale, precum şi instituţiilor publice de interes naţional, judeţean, orăşenesc sau comunal.
Astfel, art. 867 alin. (1) C. civ. dispune că dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local, iar art. 868 alin. (1) desemnează titularii acestui drept, anume el poate aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale ori locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.
Din acest punct de vedere, este de reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 298 C. adm., autorităţile prevăzute la art. 287 din acelaşi cod care exercită în numele statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale dreptul de proprietate publică au, printre alte prerogative privitoare la exercitarea dreptului de administrare, şi pe aceea a stabilirii destinaţiei bunurilor date în administrare [art. 298 lit. b) C. adm.]. Apoi, art. 299 C. adm. stabileşte conţinutul actului decizional de constituire a dreptului de administrare, care trebuie să cuprindă cel puţin: datele de identificare a bunului dat în administrare şi valoarea lui de inventar; destinaţia acestui bun; termenul de predare-primire a bunului respectiv.
Tot astfel, art. 300 C. adm. dispune că entităţile juridice titulare ale dreptului de administrare au drepturi şi obligaţii care determină însuşi conţinutul acestui drept: folosirea şi dispunerea de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege sau de actul de constituire; asigurarea pazei, protecţiei şi conservarea bunurilor ca un bun proprietar şi suportarea tuturor cheltuielilor necesare bunei lor funcţionări; culegerea fructelor bunului; efectuarea de lucrări de investiţii asupra bunului, în condiţiile stabilite prin actul de constituire a dreptului de administrare şi ale legislaţiei în materie de achiziţii publice; suportarea tuturor cheltuielilor necesare aducerii bunului la starea corespunzătoare de folosinţă, în cazul degradării acestuia ca urmare a utilizării necorespunzătoare sau a neasigurării pazei bunului, etc.
Potrivit dispoziţiilor art. 300 alin. (3) C. adm., titularul dreptului de administrare ce priveşte un bun imobil are obligaţia înscrierii dreptului său în cartea funciară [obligaţie prevăzută şi de art. 288 alin. (3) C. adm.].
Din punctul de vedere al naturii juridice a raporturilor care se stabilesc între stat şi beneficiarii dreptului de administrare, reţinem că acestea sunt raporturi de subordonare, iar darea în administrare a bunurilor proprietate publică beneficiarilor se face, de regulă, prin acte administrative cu caracter individual, şi nu pe baza unor raporturi juridice de drept privat.
La rândul lor, înseşi subiectele dreptului de administrare sunt înfiinţate prin acte individuale ale autorităţilor publice competente, potrivit legii, a le crea, la nivel central sau la nivel local, în scopul realizării unor interese publice sau în scopul îndeplinirii unor servicii publice [1].
Încredinţarea, prin acte juridice de drept administrativ în cadrul unor raporturi de subordonare, a bunurilor proprietate publică regiilor autonome, organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat şi altor subiecte de drept public, la nivel central sau la nivel local, permite acestora să aibă un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept, pe baza căruia, pe de o parte, îşi vor realiza scopurile pentru care au fost înfiinţate, iar, pe de alta, vor putea să participe la circuitul civil, potrivit capacităţii lor de folosinţă şi de exerciţiu ca persoane juridice, aşa cum am mai arătat.

Din acest punct de vedere, art. 868 alin. (2) C. civ. dispune că titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de însuşi actul de constituire a acestui subiect de drept, dispoziţie care a fost preluată, astfel cum am arătat mai sus, în art. 300 alin. (1) lit. a) C. adm. De asemenea, având în vedere tocmai natura raporturilor de subordonare prin care ia naştere dreptul de administrare, art. 867 alin. (2) C. civ. prevede dreptul de control al organelor care au dispus constituirea lui asupra modului în care titularii exercită dreptul de administrare.

Acest principiu este dezvoltat prin dispoziţiile pertinente din Codul administrativ, care prevăd că autorităţile statale competente să dispună constituirea dreptului de administrare trebuie să asigure monitorizarea situaţiei bunurilor date în administrare, respectiv dacă sunt respectate afectaţiunea de uz sau interes public local ori naţional, după caz, precum şi destinaţia avută în vedere la data constituirii dreptului [art. 298 lit. c) C. adm.].

199. Natura juridică a dreptului de administrare. Constituit pe temeiul proprietăţii publice, ca natură juridică, dreptul de administrare este un drept real, opozabil, ca orice drept real, erga omnes în raporturile de drept civil. În acelaşi timp, nu se poate face abstracţie de natura juridică specifică a raporturilor pe temeiul cărora el a fost constituit, astfel că, în principiu, cu delimitările pe care le vom face mai departe, el nu poate fi opus autorităţilor publice care l-au constituit.
Dreptul de administrare, indiferent de modalitatea prin care a fost dobândit, poate, în anumite condiţii, să fie retras de autoritatea publică îndrituită să o facă, pentru îndeplinirea unor scopuri diferite. După cum s-a decis, cu valoare de principiu, în practica instanţei supreme, sub regimul aplicabil dreptului de administrare înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, statul, prin Guvern, cu aprobarea ministerului de resort, poate, în exercitarea dreptului său de proprietate publică, să transfere, în interes public, bunurile sale proprietate publică, acest transfer fiind un drept exclusiv al proprietarului [1].
Astfel cum vom arăta imediat, este foarte adevărat că, reglementând stingerea dreptului de administrare, art. 869 partea finală C. civ. prevede numai posibilitatea ca, în condiţiile legii şi dacă interesul public o impune, organul care a decis constituirea dreptului de administrare în favoarea unui anumit titular să dispună şi revocarea acestui drept. Practic însă, este de admis ca, în anumite situaţii, Guvernul sau organele administraţiei publice locale care exercită, potrivit legii, dreptul de proprietate publică să procedeze la redistribuirea unor bunuri aflate în administrarea unei anumite regii autonome ori a altui subiect de drept, instituţie publică de interes naţional ori local [2].
După cum s-a spus, într-o asemenea situaţie, mai întâi se va revoca dreptul de administrare aparţinând unităţii care deţine bunul şi apoi se va dispune trecerea acestuia în patrimoniul unui alt titular, regie autonomă ori instituţie de stat, de interes naţional sau de interes local [3].
În orice caz, măsurilor de redistribuire dispuse de organele competente în condiţiile prevăzute de lege titularii de drepturi de administrare, în orice formă s-ar realiza acestea, nu le pot opune mijloacele juridice de drept civil de apărare a dreptului lor, cum ar fi acţiunea în revendicare sau acţiunile posesorii.

200. Caracterele juridice ale dreptului de administrare. Din moment ce dreptul de administrare îşi are sorgintea în dreptul de proprietate publică, el va avea aceleaşi caractere juridice ca şi acesta, anume este un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil [1].
Diverse acte normative pun în evidenţă caracterul inalienabil al bunurilor care formează obiectul dreptului de administrare pe care îl analizăm. Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, în capitalul social al societăţilor ce rezultă în urma operaţiunii de reorganizare a regiilor autonome nu se pot include bunuri de natura celor prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituţie. Aceste bunuri pot fi însă concesionate societăţilor astfel rezultate, pe un termen stabilit prin actul individual de reorganizare a regiei autonome în cauză.
Dreptul de administrare nu este susceptibil de dezmembrare, dezmembrămintele dreptului de proprietate nefiind, ca principiu, compatibile nici cu dreptul de proprietate publică pe care el se întemeiază şi, cu atât mai puţin, cu dreptul de administrare însuşi.
Este adevărat că, privitor la caracterul nesusceptibil de dezmembrare al dreptului de administrare, trebuie să avem în vedere dispoziţiile art. 300 alin. (1) lit. g) C. adm., potrivit cu care autorităţile administraţiei publice centrale, instituţiile publice şi regiile autonome din subordinea acestora, precum şi instituţiile publice şi regiile autonome din subordinea autorităţilor publice locale, ca titulare ale dreptului de administrare, pot acorda dreptul de servitute, în condiţiile legii. Considerăm că textul nu se referă nicidecum la constituirea unor servituţi reglementate de Codul civil, ci la servituţile prevăzute de legislaţia specială privitoare la exploatarea bogăţiilor naturale, servituţile aeronautice sau servituţile legate de transportul energiei electrice [2].
În sfârşit, dreptul de administrare este un drept insesizabil. În acest sens, reţinem că O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome dispune că regia autonomă nu poate constitui niciun fel de garanţie cu privire la bunurile proprietate publică aflate în administrarea sa, iar creditorii nu pot cere executarea silită asupra unor asemenea bunuri.

201. Conţinutul dreptului de administrare. Conţinutul dreptului de administrare este asemănător, dar nu identic cu cel al dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.
Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, o dispoziţie de principiu era înscrisă în art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, text în prezent abrogat, potrivit cu care titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile în care i-a fost dat în administrare. Astfel cum am arătat mai sus, art. 868 alin. (2) C. civ. dispune că titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare, în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.
Posesia semnifică elementul material al stăpânirii bunului aflat în administrarea titularului său şi nu diferă de cel al titularului dreptului de proprietate publică ce aparţine statului sau entităţilor sale teritoriale. Cât priveşte elementul psihologic al atributului posesiei, acesta este corespunzător dreptului de administrare, şi nu dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.
Atributul folosinţei formează substanţa dreptului de administrare. El permite titularului bunurilor astfel primite să îşi realizeze scopurile pentru care îşi desfăşoară activitatea, ţinând seama de uzul şi de utilitatea publică a bunurilor încredinţate.
Dacă bunurile obiect al dreptului de administrare sunt frugifere, titularii lui vor putea culege fructele produse de bunul dat în administrare, astfel cum, de altfel, dispune expres art. 300 alin. (1) lit. d) C. adm. Considerăm însă că aceasta se face în mod diferit, după cum titularii dreptului de administrare sunt regii autonome sau instituţii publice. Astfel, în timp ce regiile autonome care funcţionează ca întreprinderi economice vor folosi fructele pentru acoperirea cheltuielilor necesare activităţii lor şi pentru realizarea de eventuale beneficii, instituţiile publice, fiind finanţate de la buget, vor vărsa la buget veniturile realizate. Nu este exclusă posibilitatea ca actul de înfiinţare să le permită, în mod excepţional, utilizarea unor venituri realizate prin folosirea bunurilor aflate în administrarea lor, ca surse extrabugetare de finanţare.

Cât priveşte atributul dispoziţiei, art. 868 alin. (2) C. civ. trebuie interpretat în sensul că el are în vedere dispoziţia materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare, utilizate conform destinaţiei lor. În anumite condiţii, dispoziţia materială poate fi exercitată şi prin culegerea unor producte derivate ale bunului aflat în administrarea unei regii autonome sau a unei unităţi de stat, dacă natura bunului şi actul de constituire permit aceasta [1].
Credem că acesta este şi sensul pe care trebuie să îl dăm prevederii cuprinse în art. 300 alin. (1) lit. a) C. adm., potrivit căreia titularii dreptului de administrare pot dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.
În orice caz, titularii dreptului de administrare nu au drept de dispoziţie juridică asupra bunurilor astfel încredinţate.

202. Revocarea dreptului de administrare. Dacă dreptul de administrare se constituie prin acte de drept public, emise de organele de stat competente, în cadrul atribuţiilor reglementate de lege, aceasta înseamnă că el este opozabil tuturor celorlalte subiecte de drept, dar nu şi organului de stat care l-a constituit.
După cum s-a spus [1], dreptul de administrare are un regim specific, alcătuit preponderent din norme de drept public, şi nu de drept civil. Am arătat că darea bunurilor în administrarea unor entităţi de stat centrale sau locale se face pentru realizarea diverselor scopuri social-economice. Organizarea desfăşurării vieţii sociale poate impune, adeseori cu necesitate, transferul unui bun proprietate publică din administrarea unui subiect de drept public în administrarea altuia, care are nevoie de el.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, prin Guvern, respectiv prin organele judeţene sau locale, sunt în măsură să aprecieze modul de utilizare a bunurilor date în administrarea regiilor autonome, instituţiilor publice sau altor subiecte de drept public şi, eventual, să dispună redistribuirea lor. Şi atunci, poate fi revocat dreptul de administrare de către cel care l-a constituit?
Este de reţinut că, sub regimul juridic al dreptului de proprietate publică iniţial instituit prin Legea nr. 213/1998, dreptul de administrare putea fi revocat numai dacă titularul nu îşi exercita drepturile şi nu îşi executa obligaţiile născute din actul de transmitere, act care arătam [2] că trebuie înţeles că include şi pe cel de constituire a dreptului de administrare.
Drept urmare, sub regimul dispoziţiilor acestei legi, ca principiu, nu mai era posibilă revocarea ad nutum a dreptului de administrare, chiar când interesul public reclama aceasta. În afară de cazul neîndeplinirii obligaţiilor şi al neexercitării drepturilor născute din actul de constituire a dreptului de administrare, când revocarea era posibilă şi, mai mult, aceasta putea fi privită ca o sancţiune specială pentru titularul său, întotdeauna revocarea dreptului de administrare presupunea acordul titularului său.
O asemenea sancţiune era prevăzută de art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 pentru situaţia în care, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare nu îşi îndeplinea obligaţia de a arăta instanţei pe titularul dreptului de proprietate, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă; neîndeplinirea acestei obligaţii putea atrage revocarea dreptului de administrare.
Am exprimat serioase rezerve faţă de această soluţie reţinută de legiuitor în materia supusă discuţiei. Ea apărea cel puţin stânjenitoare pentru buna administrare şi punere în valoare a bunurilor proprietate publică, în raport cu destinaţia lor economică şi socială [3]. Arătam că, decât să fie ignorată această dispoziţie legală şi să continue practica anterioară, aşa cum se întâmpla sub imperiul dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 [1], mai degrabă legiuitorul ar fi trebuit să revină asupra soluţiei adoptate [2].
În prezent, problema a fost rezolvată cât se poate de limpede prin reglementarea cuprinsă în art. 869 C. civ., care, sub denumirea marginală „stingerea dreptului de administrare”, dispune că acest drept încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică asupra unui anumit bun sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.
Aşadar, spre deosebire de dreptul de proprietate publică, dreptul de administrare nu este un drept perpetuu, chiar dacă el încetează atunci când încetează însuşi dreptul de proprietate publică privitor la bunul dat în administrare unui anumit titular. Independent de aceasta, art. 869 prevede posibilitatea juridică a revocării dreptului de administrare, în condiţiile legii, dar numai dacă interesul public impune această soluţie. După cum s-a arătat în literatura de specialitate [3], sintagma „interes public” la care face referire textul citat este de natură să acopere variate situaţii practice, cum ar fi revocarea dreptului de administrare asupra unui bun pentru transferul acestuia către un alt subiect de drept din aceeaşi categorie juridică, folosirea bunului în mod necorespunzător de către titular etc.

În măsura în care obiectul dreptului de administrare revocat sau stins este un imobil, acesta va fi radiat din cartea funciară pe baza actului de revocare sau a actului prin care se constată stingerea dreptului de administrare (art. 301 C. adm.).
În sfârşit, privitor la revocarea dreptului de administrare, se impun încă două precizări:
a) prin aplicarea principiului simetriei juridice, art. 869 C. civ. dispune că revocarea acestui drept se dispune de către organul de stat care l-a constituit;
b) revocarea este un act administrativ unilateral al organului de stat competent, astfel că nu presupune acordul titularului dreptului de administrare, aşa cum prevedeau dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 213/1998, în prezent abrogate.

______________
[1] Cu privire la exercitarea dreptului de proprietate publică, a se vedea, pe larg,
V. STOICA, op. cit., vol. I, p. 430 şi urm.; idem, op. cit., ed. a 3-a (2017), p. 206 şi urm.; E. CHELARU, op. cit., ed. a 5-a (2019), p. 110 şi urm.
[2] Art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, abrogat expres prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, prevedea că bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.
[1] Uneori, în doctrină s-a spus că dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă reprezintă expresia modalităţilor practice de exercitare indirectă a dreptului de proprietate publică de către titularii săi, statul şi unităţile sale administrativ- teritoriale; a se vedea E. CHELARU, Administrarea domeniului public şi a domeniului privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 81-83; idem, op. cit., ed. a 5-a (2019), p. 111.
[2] M. Of. nr. 202 din 23 august 1993.
[3] M. Of. nr. 125 din 19 iunie 1997.
[1] A se vedea E. CHELARU, op. cit., ed. a 5-a (2019), p. 113; M. NICOLAE, Nota II la decizia nr. 1899/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, în Dreptul nr. 6/2001, p. 137-138.
[1] A se vedea C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 1899/2000, în Dreptul nr. 6/2001, p. 137-138.
[2] A se vedea V. STOICA, op. cit., ed. a 3-a (2017), p. 212.
[3] A se vedea FL.A. BAIAS, op. cit. (2012), p. 870.
[1] A se vedea E. CHELARU, op. cit., ed. a 5-a (2019), p. 114-115; V. STOICA, op. cit., ed. a 3-a (2017), p. 210.
[2] Bunăoară, Legea minelor nr. 85/2003 prevede în art. 7 că asupra terenurilor necesare accesului în perimetrele de exploatare sau explorare şi oricăror alte activităţi pe care acestea le implică se instituie în favoarea titularului un drept de servitute legală de trecere contra unei rente anuale; în acelaşi sens, a se vedea art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004 sau art. 12 alin. (2) lit. c) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 (M. Of. nr. 485 din 16 iulie 2012).
[1] A se vedea L. POP, op. cit., p. 79; E. CHELARU, op. cit., ed. a 5-a (2019), p. 116.
[1] A se vedea M. NICOLAE, loc. cit., p. 137.
[2] A se vedea C. BÎRSAN, op. cit. (2008), p. 128.
[3] Ibidem.
[1] A se vedea E. POPA, Regimul juridic al dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public, în Dreptul nr. 3/2000, p. 90-93 şi hotărârile de Guvern acolo citate: nr. 478/1999, nr. 513/1999, nr. 292/1999.
[2] În literatura juridică s-a observat că, în pofida acestei critici pe care am formulat-o încă din anul 2001 şi, mai grav, în pofida dispoziţiilor legale, în practică au continuat să fie adoptate hotărâri ale Guvernului de revocare a dreptului de administrare, tocmai în vederea redistribuirii bunurilor proprietate publică, ceea ce demonstra necesitatea unei modificări corespunzătoare a dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998; a se vedea E. CHELARU, op. cit., ed. a 5-a (2019), p. 117. Aceste dispoziţii au fost abrogate prin art. 89 pct. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil.
[3] A se vedea FL.A. BAIAS, op. cit. (2012), p. 870.

Please follow and like us: