Extras din volumul Reflecții despre plagiat | Autor: Bujorel Florea. CAPITOLUL AL III-LEA. UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND REGLEMENTAREA PLAGIATULUI [1]
28. Într-un articol anterior [2], ne-am exprimat la începutul studiului reținerea în ceea ce privește tratarea problemei plagiatului din perspectiva unor aspecte controversate. Eram marcați de precauția că nu vom reuși să identificăm idei care să întrunească acordul unanim sau măcar majoritar al opiniilor doctrinare. Totuși, luați de valul universului fascinant al plagiatului, în finalul studiului evocat, ne-a scăpat gândul că într-o altă lucrare vom înfățișa și unele opinii legate de controversele respective.
Este demersul pe care-l întreprindem în cele ce succed, menținându-ne părerea că nu ne propunem să rezolvăm chestiunile discutabile într-un mod definitiv, absolut, fiind conștienți că un asemenea obiectiv este deosebit de complicat de realizat.
Și chiar dacă n-ar fi o misiune complicată, suntem ținuți să nu ne propunem un astfel de obiectiv, întrucât ne aflăm în tabăra partizanilor ideii că nimic nu este imuabil, dat odată pentru totdeauna, ci că orice lucru se schimbă în timp și în spațiu.
Așadar, în continuare vom încerca să ne exprimăm modesta părere în legătură cu câteva chestiuni privind plagiatul, dezbătute de pe poziții contrare în literatura juridică. Nimic mai mult: „Ne sutor ultra crepidam!” [3].
3.1. Sediul materiei
29. O primă problemă se referă la sediul materiei privind plagiatul. Opiniile exprimate în această privință în doctrină nu sunt unitare.
Am detectat patru categorii de teze relative la sediul materiei plagiatului.
[1] Studiul din acest capitol a fost publicat, sub titlul „Reflecții privind plagiatul (II)”, în R.R.D.P.I. nr. 2/2017, p. 77‑89.
[2] A se vedea B. Florea, Reflecţii privind plagiatul (I), în R.R.D.P.I. nr. 1/2017, p. 34‑45.
[3] Expresie latină atribuită lui Plinius cel Bătrân, care se traduce „Cizmarul, nu mai sus de sandală”, ceea ce înseamnă că cizmarul nu poate să‑și dea cu părerea decât despre încălţăminte. A se vedea L. Cârjan, Dicţionar de cultură juridică latină, Ed. Universitară, Bucureşti, 2013, p. 133.
29.1. Astfel, o primă categorie [1] este aceea care consideră că plagiatul își găsește reglementarea în dispozițiile art. 197 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată (art. 141, în forma inițială a legii) [2]. Potrivit alin. (1) al acestui text de lege [3], „constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta persoanei care își însușește, fără drept, în întregime sau în parte, opera unui alt autor și o prezintă ca o creație intelectuală proprie”.
29.2. Într-o a doua opinie [4] se apreciază că sediul materiei privind plagiatul se află în dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare [5]. În conformitate cu articolul precitat, plagiatul reprezintă „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”.
29.3. O a treia opinie [6] susține ideea că plagiatul nu este și nu trebuie să fie reglementat și sancționat nici în cuprinsul Legii nr. 8/1996 și nici în alte legi speciale din materia dreptului proprietății intelectuale.
[1] A se vedea M. Romiţan, Unele consideraţii cu privire la noţiunea de plagiat, în R.R.D.P.I. nr. 2/2008, p. 117; Gh. Gheorghiu, I. Lisnic, Unele consideraţii privind contrafacerea şi plagiatul, în R.R.D.P.I. nr. 3/2012, p. 119; A. Livădariu, Plagiatul – scurte consideraţii din perspectivă juridică, în R.R.D.P.I. nr. 1/2015, p. 38; L. Cătuna, Opere şi idei. Plagiat. Excepţia excepţiei, în R.R.D.P.I. nr. 1/2009, p. 53.
[2] Republicată în M. Of. nr. 489 din 14 iunie 2018.
[3] Astfel cum a fost modificat prin art. 54 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
[4] A se vedea E.G. Olteanu, Considerații cu privire la conceptul de autoplagiat, în R.R.D.P.I. nr. 4/2009, p. 48‑49; A. Dănilă, Câteva reflecţii privind plagiatul, în
R.R.D.P.I. nr. 1/2015, p. 39‑40.
[5] Publicată în M. Of. nr. 505 din 4 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
[6] A se vedea S. Florea, Plagiatul şi încălcarea drepturilor de autor, în R.R.D.P.I. nr. 4/2016, p. 128.
29.4. În sfârșit, există și o a patra categorie de autori [1], care sunt de părere că plagiatul este reglementat atât în cuprinsul Legii nr. 8/1996, ca lege-cadru, cât și în Legea nr. 206/2004, ca lege specială.
30. Nu în ultimul rând, s-a observat că fapta de plagiat este reglementată și sancționată de legislația în vigoare ca abatere gravă de la buna conduită în cercetarea științifică sau fraudă academică, nu ca încălcare a dreptului de autor sau a drepturilor de proprietate industrială (faptă de contrafacere) [2].
Astfel, în măsura în care nu constituie infracțiuni potrivit legii penale, abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de comunicare, publicare, diseminare și popularizare științifică, inclusiv în cadrul cererilor de finanțare depuse în cadrul competițiilor de proiecte organizate din fonduri publice, includ și plagiatul [art. 2 lit. b) și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 206/2004], sancțiunile aplicabile acestor abateri fiind cele prevăzute de art. 14 alin. (1) și (12) din Legea nr. 206/2004, sancțiunile disciplinare prevăzute în Codul de etică și deontologie profesională al personalului de cercetare-dezvoltare, precum și sancțiunile prevăzute Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată, la care face trimitere art. 14 alin. (2) din Legea nr. 206/2004.
De asemenea, potrivit art. 310 lit. a) din Legea educației naționale nr. 1/2011 [3], constituie abatere gravă de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară plagierea rezultatelor sau publicațiilor altor autori, iar conform art. 20 alin. (3) din Codul studiilor universitare de doctorat, aprobat prin H.G. nr. 681/2011 [4], „în cazul unor eventuale fraude academice, al unor încălcări ale eticii universitare sau al unor abateri de la buna conduită în cercetarea științifică, inclusiv al plagiatului, studentul-doctorand și/sau conducătorul de doctorat răspund/răspunde în condițiile legii”.
[1] A se vedea V. Roş, Plagiatul, plagiomania şi deontologia, în R.R.D.P.I. nr. 3/2016, p. 21; V. Roş, A. Livădariu, Condiţia originalităţii în operele ştiinţifice, în R.R.D.P.I. nr. 2/2014, p. 26; T. Bodoaşcă, A. Murgu, Opinii privind semnificaţia juridică a plagiatului, în R.R.D.P.I. nr. 4/2016, p. 76‑77; M. Dănilă, Consideraţii privind plagiatul din perspectiva originalităţii operei şi dreptului de autor. Autoplagiatul şi protecţia ideilor, pledoariilor şi predicilor, în R.R.D.P.I. nr. 3/2015, p. 61; A. Speriusi‑Vlad, Despre originalitate, noutate, prioritate şi despre plagiat, în R.R.D.P.I. nr. 3/2014, p. 83‑86.
[2] S. Florea, Plagiatul şi încălcarea drepturilor de autor, în R. Dincă, V. Roș, A. Speriusi‑Vlad (editori), Proprietate intelectuală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2018, p. 9.
[3] Publicată în M. Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011.
[4] Publicată în M. Of. nr. 551 din 3 august 2011.
31. Analizând textele de lege din actele normative referitoare la plagiat sau tangente plagiatului, reținem următoarele:
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe nu utilizează în niciun articol noțiunea de „plagiat”. Cu toate acestea, se consideră că fapta de plagiat este sancționată ca infracțiune potrivit art. 197 din Legea nr. 8/1996, republicată, așa cum am arătat în cele ce preced. Potrivit incriminării, elementul material al acestei infracțiuni îl constituie fapta comisivă (acțiunea) de însușire, fără drept, a operei altui autor și prezentarea operei respective ca fiind o creație intelectuală proprie a făptuitorului.
Opinăm că actuala reglementare [1] reprezintă un pas înapoi față de cea anterioară, în care elementul material al infracțiunii îl constituia acțiunea de însușire, fără drept, a calității de autor al unei opere sau fapta persoanei care aducea la cunoștință publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor. Se protejau astfel dreptul moral la paternitatea operei și dreptul moral la nume.
Or, în actuala reglementare, dreptul la paternitatea operei, în ipotezele în care o terță persoană aduce la cunoștință publică opera altui autor, fără drept, sub pseudonim ori fără indicare de nume (sub formă anonimă), nu mai poate fi apărat de către autorul operei prin recurgerea la mijloace de drept penal [2].
32. Iată de ce, considerăm că incriminarea contrafacerii ar trebui să se concretizeze în una dintre următoarele variante:
– ori să fie incriminată numai acțiunea prin care o persoană își însușește, fără drept, calitatea de autor al unei opere (și nicidecum acțiunea de însușire a operei altui autor și prezentarea ei ca o creație intelectuală proprie, cum este formulată în actuala reglementare);
– ori să fie incriminată acțiunea de însușire a operei altui autor și prezentarea ei ca o creație intelectuală proprie, alături de acțiunea prin care o persoană aduce la cunoștință publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor.
Pentru simplificare și rigoare legislativă optăm pentru prima variantă. Însușirea calității de autor absoarbe acțiunea de aducere la cunoștință publică a unei opere sub un alt nume decât acela decis de autor.
[1] Este vorba despre modificarea art. 141 din Legea nr. 8/1996 (actualul art. 197 din legea republicată) prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
[2] Pentru o tratare mai amplă a acestui subiect, a se vedea B. Florea, Infracţiuni contra drepturilor de creaţie intelectuală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 62‑66.
33. În opinia noastră, sediul materiei infracțiunii de contrafacere și a plagiatului ar trebui să se afle în legea-cadru privind drepturile de autor, și anume Legea nr. 8/1996. Ca atare, plagiatul ar trebui să fie definit și reglementat în cuprinsul acestei legi-cadru pentru toate categoriile de opere, literare, artistice sau științifice. Ar urma ca reglementările speciale din diferite domenii să completeze legea generală prin norme privind criteriile de apreciere a plagiatului operelor intelectule din domeniul respectiv de creație, caracteristicile sau elementele componente ale creației speciale .
Plagiatul trebuie reglementat în cuprinsul Legii-cadru ca o noțiune atotcuprinzătoare, referitoare la toate categoriile de creații intelectuale susceptibile de a fi preluate, fără drept, de terțe persoane, și nicidecum definit ca un concept limitat doar la sfera științei în legea specială, așa cum stau lucrurile în momentul de față.
Tot în cuprinsul Legii-cadru privind dreptul de autor și drepturile conexe ar trebui să fie menționată și incriminarea faptei de însușire, fără drept, în întregime sau în parte, a operei altui autor și prezentarea acesteia ca o creație intelectuală proprie, faptă numită infracțiunea de contrafacere în literatura de specialitate.
3.2. Câteva idei privind definiția plagiatului
34. Literatura de specialitate a oferit destule variante de definire a plagiatului. S-a subliniat care este originea noțiunii de plagiat , și anume faptul că provine de la latinescul „plagiarius”, care înseamnă răpitor de copii sau de sclavi. În epoca romană, aceștia erau condamnați în baza „Fabia plagiariis” [3].
[1] În acest sens, a se vedea A. Speriusi‑Vlad, Despre originalitate, noutate, prioritate și despre plagiat, în R.R.D.P.I. nr. 3/2014, p. 85‑86.
[2] A se vedea V. Roş, Contrafacerea şi plagiatul în materia dreptului de autor. Retrospectivă istorică şi încercare de definire, în R.R.D.P.I. nr. 1/2004, p. 109.
[3] A se vedea E.G. Olteanu, Consideraţii cu privire la conceptul de autoplagiat, în
R.R.D.P.I. nr. 4/2009, p. 48.
Sensul termenului „răpire” a ceva a fost preluat într-un poem de către poetul născut într-o colonie romană din Spania, Marțial [1], pentru a-i condamna din punct de vedere moral pe cei care-i furaseră poemele [2].
În limba engleză [3], termenii „plagiarism” și, respectiv, „to plagiarize” au înțelesul de preluarea ori imitarea stilului, ideilor ori modului de gândire ale altuia și expunerea lor ca fiind o creație proprie; de asemenea, cei doi termeni înseamnă furtul creației literare a altui scriitor ori actul preluării pasajelor din lucrarea altuia și expunerea lor ca fiind ale celui ce le prezintă; hoț literar, adică persoană care fură creațiile literare ale altei persoane și le publică sub numele său.
Doctrina [4] a observat că noțiunea de „plagiat” îmbracă același înțeles și aceeași semnificație și în alte limbi: însușirea ideilor altuia; semnul egalității între plagiator și hoț; calificarea plagiatului ca fiind un „furt literar”.
35. În esență, literatura de specialitate a arătat că prin plagiat se înțelege prezentarea operei ori a unor părți din opera altui autor, fără a menționa sursa de inspirație, astfel încât să se înțeleagă că opera respectivă ori părțile din ea preluate ar aparține celui ce le face publice.
36. Am studiat cu interes principalele opinii exprimate în doctrina juridică relative la diferitele aspecte ale plagiatului, în special la definirea acestuia.
Dintre aceste opinii ne-a reținut atenția în mod cu totul aparte studiul având ca prim autor pe reputatul profesor universitar Teodor Bodoașcă [5]. Lucrarea la care ne referim întreprinde o analiză judicioasă a semnificației juridice a plagiatului, astfel cum este definit prin art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, prin raportare la semnificația infracțiunii degajată din conținutul normativ al art. 197 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată.
Sunt examinate normele juridice evocate și exprimate observații remarcabile, pe baza cărora, în final, se formulează propuneri de lege ferenda privind definiția legală a plagiatului, reformularea infracțiunii de contrafacere și o definiție a autoplagiatului în cuprinsul Legii privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Autorii propun, mai întâi, ca plagiatul să fie definit în cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 206/2004 astfel: „Plagiatul constă în preluarea, fără drept, într-o operă scrisă, în total sau în parte, opera scrisă a altui autor, fără a indica preluarea, în scopul de a o prezenta ca o creație intelectuală proprie”.
[1] În latină, Marcus Valerius Martialis. Poet roman, fondatorul epigramelor (a scris 12 cărţi de epigrame), prin intermediul cărora a scos în evidenţă şi a „biciuit” defectele şi năravurile omeneşti din societate în timpul Imperiului Roman. A se vedea Enciclopedia Universală Britannica, vol. X, Ed. Litera şi Enciclopædia Britannica, Inc., Bucureşti, 2010, p. 84.
[2] A se vedea Y. Eminescu, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 16.
[3] A se vedea V. Roş, Contrafacerea și plagiatul în materia dreptului de autor. Retrospectivă istorică și încercare de definire, în R.R.D.P.I. nr. 1/2004, p. 11.
[4] Idem, p. 110.
[5] A se vedea T. Bodoaşcă, A. Murgu, Opinii privind semnificaţia juridică a plagiatului, în R.R.D.P.I. nr. 4/2016, p. 76‑87.
37. În legătură cu această propunere, vă cerem îngăduința de a supune atenției câteva considerații, în speranța că vor putea fi avute în vedere la formularea unei definiții complete a plagiatului.
37.1. În primul rând, considerăm că sediul materiei plagiatului și, pe cale de consecință, și definiția acestei instituții ar trebui să se regăsească, din motivele pe care le-am inserat în cele ce preced, în conținutul Legii nr. 8/1996, ca lege-cadru în materia creațiilor intelectuale.
37.2. În al doilea rând, propunem ca în cuprinsul definiției plagiatului să se facă referire și la operele orale, atât ca obiect al acțiunii de plagiat, cât și ca operă plagiată. Altfel spus, din definiție să reiasă că pot fi plagiate creațiile intelectuale scrise sau orale, iar creația plagiată poate face parte, la rândul ei, fie din categoria operelor scrise, fie din cea a operelor orale.
Nu vedem rațiunea pentru care legiuitorul, când a definit plagiatul în cuprinsul Legii nr. 206/2004, nu s-a referit și la operele orale, ca obiect al acțiunii de plagiere.
În schimb, observăm că legiuitorul a avut în vedere creația intelectuală orală, ca rezultat al plagierii. Expresia „comunicare orală” utilizată în textul legal nu se poate referi decât la o operă orală în care s-a preluat, fără drept, o parte ori în întregime o altă operă scrisă (sau orală, cum apreciem) aparținând altui autor.
Că lucrurile stau astfel rezultă fără echivoc din cuprinsul art. 7 lit. b) al Legii nr. 8/1996, republicată, în care se stipulează că din rândul operelor științifice fac parte și comunicările orale.
În sprijinul opiniei că operele orale pot fi plagiate și, ca atare, trebuie să intre sub incidența normelor de protecție, amintim ideea pe care o subliniază, de altfel, și studiul care ne inspiră, potrivit căreia operele orale sunt veritabile
creații intelectuale protejate prin Legea dreptului de autor[1].
Așadar, plagiatul poate fi săvârșit și prin preluarea, fără drept, într-o operă scrisă sau orală, în parte ori în totalitate, a operei orale a altui autor și prezentarea ei ca fiind o creație proprie a celui ce o comunică, în scris sau oral. Pe scurt, nu numai operele scrise, ci și cele orale pot fi plagiate.
În acest context, considerăm că argumentele evocate sunt de natură a sprijini ideea de includere în definiția plagiatului și a operelor orale ca obiect al plagiatului, și nu numai ca modalitate de plagiat (în cadrul unei comunicări orale).
37.3. În al treilea rând, opinăm că reprezintă faptă de plagiat și cazul în care a fost preluată o operă ori elemente din aceasta, chiar dacă pentru opera respectivă a expirat perioada legală de protecție juridică și a căzut în domeniul public.
Căderea unei opere în domeniul public atrage după sine invaliditatea regulii exclusivității utilizării operei de către titularul ei numai sub aspectul drepturilor patrimoniale.
Drepturile morale privind dreptul la paternitate și dreptul la integritate sunt apărate împotriva plagiatului, potrivit principiului perpetuității protecției (nelimitate) drepturilor morale de autor [2].
[1] A se vedea art. 7 lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996, republicată. Potrivit acestui text de lege, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice
alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice.
[2] Aşa cum s‑a reţinut în literatura de specialitate, „plagiatul nu reprezintă altceva decât o încălcare a unui drept moral de autor, cel referitor la paternitatea operei autorului, recunoscut prin art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996” – A. Speriusi‑Vlad, Despre plagiat, dreptul de autor și protejarea ideilor sau o teorie coerentă a plagiatului, în R.R.D.P.I. nr. 4/2016, p. 88‑92 şi la adresa https://www.juridice.ro/481416/despre-plagiat-dreptul‑de‑autor‑si‑protejarea‑i
deilor‑sau‑o‑teorie‑coerenta‑a‑plagiatului.html#_ftn2 (30 noiembrie 2016).
37.4. În al patrulea rând, credem că plagiatul poate să aibă ca obiect și alte categorii de opere, cum ar fi, spre exemplu, operele fotografice, muzicale, operele audiovizuale, de artă grafică sau plastică și operele de arhitectură, în ipoteza în care acestea reprezintă surse de inspirație și sunt copiate, preluate de către un alt autor fără a menționa actul preluării.
În doctrină s-au exprimat puncte de vedere care susțin, indirect, că plagiatul acestor categorii de opere este posibil. Astfel [1], s-a apreciat că și în cazul operelor de artă plastică, de arhitectură, fotografică, artă aplicată ori muzicale, este posibilă indicarea sursei și a autorului, mai cu seamă că noua tehnologie digitală permite acest lucru.
37.5. În al cincilea rând, în conținutul definiției plagiatului este necesar să se precizeze expressis verbis faptul că „preluarea” într-o operă scrisă sau orală trebuie să vizeze „o operă preexistentă”, tocmai pentru a se evita „riscul lacuinității” [2].
Observația la care ne raliem, și anume ca în definiția plagiatului să se facă, de lege ferenda, referire la preluarea unei opere preexistente, deși justă, nu se regăsește în definiția plagiatului pe care o propun autorii la care ne raportăm. Susținerea evocată este corectă, dar autorii, dintr-o eroare scuzabilă, au omis să o menționeze în conținutul formulei de definire a plagiatului pe care o propun [3].
[1] A se vedea V. Roş, Dreptul de citare, în R.R.D.P.I. nr. 1/2015, p. 22.
[2] A se vedea T. Bodoaşcă, A. Murgu, op. cit., p. 79.
[3] Idem, p. 87.
37.6. În al șaselea rând, trebuie ca definiția plagiatului să fie pusă de acord cu dispozițiile art. 9 lit. b), e) și f) din Legea nr. 8/1996, republicată, privind operele excluse de la protecție. Potrivit normelor evocate, textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora, știrile și informațiile de presă, simplele fapte și date sunt excluse de la protecția legii. Fiind excluse de la protecție, operele arătate nu pot face obiectul plagiatului. Așadar, acestea pot fi preluate, întrucât, neintrând sub incidența de protecție a legii, nu sunt preluate „fără drept” [1].
38. Având în vedere observațiile expuse în cele ce preced, propunem o variantă de definire a plagiatului care poate fi luată în seamă, integral sau parțial, la definirea acestei instituții juridice, în cuprinsul Legii nr. 8/1996, și anume: „Plagiatul constă în preluarea, fără drept, într-o operă scrisă sau orală, în totul sau în parte, a oricărei opere preexistente, scrise sau orale, care este protejată juridic, aflată sau nu în perioada legală de protecție, fără a se indica faptul preluării, în scopul de a fi prezentată ca o creație intelectuală proprie”.
[1] Pentru opinia potrivit căreia „sancționarea plagiatului echivalează, în toate cazurile, cu sancționarea preluării în opera proprie a rezultatelor gândirii și muncii intelectuale ale altui autor, reflectată și în idei, sau alte elemente excluse de la protecție prin drept de autor, sau drept de brevet de invenție, dar cuprinse într‑o operă anterior publicată de către acest autor, preluare care lasă falsa impresie că ideile, datele, preluate sunt rezultatul propriului efort intelectual.
Pentru aceste argumente, suntem de opinie că și preluarea, de către persoane care fac parte din categoria personalului de cercetare‑dezvoltare, în opera științifică proprie, a altor elemente excluse de la protecție prin drept de autor, precum: «texte oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora» [art. 9 lit. b) din Legea nr. 8/1996], fără a menționa că s‑a făcut o preluare și fără a face trimitere la sursa preluării (care poate fi Monitorul Oficial al României, un site de internet, o culegere de jurisprudență, o revistă de specialitate sau orice altă publicație), poate fi calificată ca faptă de plagiat, deoarece, în lipsa oricărei citări corecte a textului legal sau a unui fragment dintr‑o hotărâre judecătorească, sunt prezentate în mod fals ca fiind proprii rezultatele muncii intelectuale și gândirii altuia”, a se vedea S. Florea, Plagiatul şi încălcarea drepturilor de autor, în R. Dincă, V. Roș, A. Speriusi‑Vlad (editori), Proprietate intelectuală, Ed. C.H. Beck, 2018, Bucureşti, p. 18‑19.
În sensul că „textele de natură legislativă, administrativă, judiciară nu pot suporta acuzația de plagiat”, a se vedea A. Livădariu, Plagiatul – scurte considerații din perspectivă juridică, în R.R.D.P.I. nr. 1/2015, p. 25 și 34.
