Asa cum v-am obisnuit, postam cat de des posibil articole juridice, spete interesante, jurisprudenta si comentarii, doctrina si analize realizate de catre autorii Editurii Hamangiu sub forma de mici extrase din cele mai bune carti juridice. Cautam sa oferim un mic preview a informatiei ce poate fi descoperita in cadrul acestor carti de drept ce sunt deja folosite in activitatea curenta de numerosi profesionisti ai dreptului.
Va oferim in randurile urmatoare un extras din cartea „Camera preliminara”, scrisa de autorul Bogdan Micu. Autorul este conferentiar universitar doctor la Facultatea de Drept a Universitatii „Nicolae Titulescu” din Bucuresti, unde preda drept procesual penal; din anul 2012 este si decanul acestei facultati. De asemenea, dl Bogdan Micu este avocat in Baroul Bucuresti, specializat in cauze penale, si formator la Institutul National pentru Pregatirea si Perfectionarea Avocatilor.
„Analizând modurile de derulare ale procesului penal, doctrina de specialitate, în acord cu dispozițiile legii, consacră o divizare a procesului în faze, etape și stadii. Această compartimentare presupune o derulare progresivă a activităților desfășurate de subiecții procesuali, cu anumite obiective specifice care pot fi atinse prin proceduri diferite, astfel încât finalizarea activităților ce caracterizează fiecare perioadă procesuală să facă posibilă declanșarea și desfășurarea următoarei perioade[1].
Privit din această perspectivă, procesul penal are, ca regulă, o structură tipică și progresivă, compusă din urmărire penală, cameră preliminară, judecată și punerea în executare a hotărârii. În
urmărirea penală se strâng probele necesare pentru ca procurorul să decidă dacă dispune sau nu trimiterea inculpatului în judecată.
După ce s-a emis rechizitoriul, urmează faza de cameră preliminară, care își propune să verifice legalitatea urmăririi penale. Atunci când constată că procurorul și organele de cercetare penală au acționat legal, judecătorul de cameră preliminară trece cauza în cea de-a treia fază, dispunând începerea judecății.
Instanța de judecată analizează temeinicia acuzației aduse inculpatului și rezolvă acțiunea penală printr-o soluție de fond. Această soluție, odată ce rămâne definitivă, va fi pusă în aplicare în ultima etapă procesuală, prin demersurile întreprinse de judecătorul delegat cu executarea de la instanța de executare.
Desigur, nu este obligatoriu ca orice proces penal să atingă toate cele patru faze mai sus-amintite. Este posibil ca procurorul să dispună clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, caz în care procesul nu cunoaște decât urmărirea penală. Tot astfel, chiar dacă s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, este posibil ca, după procedura camerei preliminare, să se dispună restituirea cauzei la procuror, ipoteză în care procesul regresează.
Pe lângă structura tipică, există însă și situații în care procesele penale se derulează în mod atipic, în sensul că avansează, dar prin omiterea unora dintre faze. Sunt două astfel de ipoteze: cea în
care procurorul dispune trimiterea în judecată, dar prin acord de recunoaștere a vinovăției, și cea în care procurorul dispune clasarea cauzei penale, însă judecătorul de cameră preliminară admite plângerea împotriva soluției, o desființează și dispune începerea judecății. În ambele situații, după urmărirea penală se trece la judecată, sărindu-se peste faza camerei preliminare. Aceasta rezultă fără dubii, în primul rând, din dispozițiile art. 344 alin. (1) C. proc. pen., care arată că dosarul se repartizează judecătorului de cameră preliminară „după sesizarea instanței prin rechizitoriu (n.a. – așadar, nu prin alt act)”. Apoi, și dispozițiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen. arată că, atunci când admite plângerea, judecătorul dispune „începerea judecății” (s.n.), nu a camerei preliminare. În fine, și dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. pen. arată că, după încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, „procurorul sesizează instanța” (s.n.), și nu judecătorul de cameră
preliminară.
Lipsa formală a fazei camerei preliminare, în cele două situații mai sus-arătate, nu trebuie însă înțeleasă ca o abdicare a legiuitorului de la ideea că asupra legalității urmăririi penale trebuie totuși să se pronunțe un judecător. În realitate, o asemenea verificare există, însă nu într-o reglementare delimitată atât de precis ca în cazul procesului penal tipic.
Astfel, în ipoteza plângerii împotriva soluției de clasare, judecătorul dispune începerea judecății numai după ce „verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii” [art. 341 alin. (7) pct. 2 C. proc. pen.]. Se observă ușor că sunt aceleași verificări la care se recurge, în camera preliminară, și atunci când sesizarea se face prin rechizitoriu (desigur, lipsește analiza legalității sesizării instanței, dar este logic să fie așa din
moment ce, în acest caz, actul de sesizare este însăși încheierea de admitere a plângerii, eventual deja verificată la rândul ei în calea de atac a contestației).
În cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, legiuitorul a renunțat la faza camerei preliminare din considerente de celeritate, aceasta fiind una dintre rațiunile pentru care această procedură specială a fost introdusă în Codul de procedură penală. Însă, verificarea de legalitate a urmăririi penale există. Pe de o parte, conform art. 484 alin. (1) C. proc. pen., „dacă acordului de recunoaștere a vinovăției îi lipsește vreuna dintre mențiunile prevăzute la art. 482 sau dacă nu au fost respectate condițiile prevăzute la art. 483, instanța dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul”. Față de dispozițiile art. 482-483 C. proc. pen., aceasta nu reprezintă altceva decât o verificare a regularității sesizării instanței. De pildă, în art. 482 lit. d) C. proc. pen. se arată că în cuprinsul acordului trebuie să existe „descrierea faptei” pentru care s-a încheiat; acesta este un aspect pe care instanța îl verifică, iar în cazul în care constată neconformități, dispune, în baza art. 484 alin. (1) C. proc. pen., remedierea lor.
Pe de altă parte, analizând acordul, instanța poate să dispună fie admiterea, fie respingerea, după cum sunt sau nu îndeplinitecondițiile prevăzute la art. 480-482 C. proc. pen. pentru încheierea
sa. Una dintre aceste condiții este, spre exemplu, ca din probele administrate să rezulte suficiente date cu privire la existența faptei și la vinovăția inculpatului. Este evident că, dacă instanța consideră că aceste probe sunt nelegale, nu va putea valida acordul, ceea ce înseamnă că ea se va apleca, inerent, și asupra legalității administrării probelor în cursul urmăririi penale.
Față de cele mai sus expuse, pot afirma că un filtru de verificare a legalității urmăririi penale există în toate tipurile de procese penale în care se ajunge la sesizarea instanței, indiferent de structura
lor tipică sau atipică și indiferent dacă acest filtru îmbracă sau nu forma unei faze procesuale distincte. ”
Lucrarea „Camera preliminara” poate fi comandata AICI.