Acest articol reprezintă un extras din volumul Evaziunea fiscală. Autor: Eliza Ene-Corbeanu
Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 629 din 8 octombrie 2015 (M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015), măsurile asigurătorii au fost definite ca fiind măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.
Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător sunt prevăzute: la art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative; la art. 11din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
„În interpretarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale în ipoteza concursului de infracțiuni dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de spălare a banilor nu se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor și care provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală” (I.C.C.J., dec. nr. 23 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 878 din 8 noiembrie 2017).
Potrivit art. 249 alin. (1) C.proc.pen., măsurile asigurătorii se dispun de către procuror (în cursul urmării penale), judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată (din oficiu sau la cererea procurorului).
Prin derogare de la condițiile cu caracter general prevăzute în art. 249 alin. (1) C.proc.pen. cu privire la motivele care justifică luarea unei măsuri asigurătorii (suspiciune rezonabilă că bunurile urmează să fie ascunse, distruse, înstrăinate sau sustrase de la urmărire), Legea nr. 241/2005 a prevăzut obligativitatea luării acestor măsuri ori de câte ori o persoană este acuzată că ar fi săvârșit vreuna dintre infracțiunile cuprinse în legea menționată.
Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia susținerii caracterului obligatoriu al măsurilor asigurătorii atunci când legea prevede în mod expres acest lucru, s-a conturat în sensul că nu este nevoie de o individualizare prealabilă a bunurilor ce urmează a fi sechestrate, chiar dacă dreptul de proprietate al unor terți este afectat prin măsura dispusă.
„Câtă vreme textul alin. (5) al art. 249 C.proc.pen. nu impune, explicit, condiția ca bunul respectiv să fie proprietatea exclusivă a suspectului sau inculpatului, apărarea dreptului de proprietate a codevălmașului inocent urmează a se realiza într-un alt cadru procesual – civil, iar nu penal. Judecătorul de drepturi și libertăți constată, de altfel, că nicio dispoziție din materia măsurilor asigurătorii nu exceptează de la aplicarea acestor măsuri bunurile proprietate codevălmașă a soților, întrucât acolo unde legiuitorul a înțeles să instituie vreo excepție a făcut-o în mod expres”(I.C.C.J., s. pen., înch. nr. 394 din 11 mai 2016).
Într-o altă încheiere, aceeași Curte își menține abordarea redată în paragraful anterior, fundamentând-o pe lipsa reglementării exprese care să excepteze bunurile aflate în coproprietatea suspectului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente cu terți de la indisponibilizare:
„(…) Susținerea apărătorului ales al contestatorului, în sensul că bunurile asupra cărora a fost instituită măsura asigurătorie nu au fost evaluate și nici individualizate, unele dintre acestea reprezentând bunuri comune, deținute împreună cu alte persoane, nu poate fundamenta o soluție de admitere a prezentei contestații și de desființare a ordonanței procurorului. (…) Nicio dispoziție din materia măsurilor asigurătorii nu exceptează de la aplicarea acestora bunurile proprietate comună, întrucât acolo unde legiuitorul a înțeles să excepteze de la dispunerea unor asemenea măsuri de constrângere reală a făcut-o în mod expres. (…) Existența proprietății comune asupra bunurilor imobile urmărite constituie numai un impediment temporar în realizarea executării silite, care nu contravine naturii juridice a măsurilor asigurătorii, împărțirea bunurilor aflate în devălmășie constituind o problemă de executare” (I.C.C.J., s. pen., înch. nr. 166 din 29 februarie 2016).
Și, în fine, amintim un extras dintr-o altă încheiere având ca obiect contestație împotriva ordonanței procurorului de instituire a sechestrului asigurător fără a identifica propriu-zis bunurile indisponibilizate:
„În cazul infracțiunilor grave, cum este și fapta de spălare de bani cercetată în cauza de față, este rațional și, totodată, necesar ca sechestrul să fie instituit cât mai rapid în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul/inculpatul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracțiunii. Acest specific al cauzelor penale de natura celei de față justifică și obligativitatea luării măsurilor asigurătorii (act procesual) chiar înainte de identificarea exactă a tuturor bunurilor mobile sau imobile aflate în posesia unui anumit suspect și indisponibilizarea lor efectivă (act procedural). O atare concluzie se desprinde din interpretarea coroborată a art. 252 alin. (1) și art. 254 C.proc.pen. (care ambele fac distincție între actul prin care se înființează sechestrul și actul prin care se aplică acesta), rezultând, prin urmare, că legalitatea luării unei măsuri asigurătorii – etapă inițială – nu este condiționată de individualizarea propriu-zisă a bunurilor indisponibilizate – etapă subsecventă” (I.C.C.J., s. pen., înch. nr. 190 din 4 martie 2016).
La data de 16 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în interesul legii vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecății, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate, a pronunțat Decizia nr. 19/2017.
Considerentele acestei decizii mențin practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul necondiționării individualizării bunurilor indisponibilizate prin măsurile asigurătorii.
„Nicio dispoziție din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susține necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 C.proc.civ., vorbește explicit despre lipsa obligației de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înființeze sechestrul. Soluția se impune în toate situațiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susținută și de doctrina din materia procesual civilă.
(…) Analizând prevederile art. 249 alin. (2) C.proc.pen., în raport cu celelalte dispoziții ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare și nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.
(…) dispozițiile care reglementează condițiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul penal, cuprinse în Titlul V, Capitolul III din Codul de procedură penală, nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparținând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligația instanței de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asigurătorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiții, câtă vreme, în raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de art. 249 alin. (1) C.proc.pen., acestea reprezintă proceduri temporare, care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl vizează.
Prin urmare, în lipsa unui text de lege care să prevadă o atare condiție suplimentară în sarcina organului judiciar, nu se poate susține necesitatea realizării de verificări prealabile la momentul instituirii măsurii asigurătorii, în scopul determinării existenței și identificării bunurilor din patrimoniul persoanei vizate de măsura respectivă, deoarece s-ar adăuga în mod nepermis la lege, aspect ce contravine principiului legalității procesului penal.
Această concluzie derivă din economia textelor de lege aplicabile și, în lipsa oricăror prevederi contrare, este valabilă atât în situația în care aplicarea măsurilor este facultativă, legea lăsând instituirea lor la aprecierea organului competent, cât și în situația ce face obiectul prezentei sesizări, ce are în vedere ipoteza în care legea impune luarea măsurilor asigurătorii (s.a.).
Mai mult, din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispozițiile art. 249 alin. (7) C.proc.pen., instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanța de judecată sau organul de urmărire penală este ținut să le dispună, chiar și în situația în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuție luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiția existenței bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege și orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.
Astfel, atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înființează măsura asigurătorie” (I.C.C.J., Completul RIL, dec. nr. 19/2017, M. Of. nr. 953 din 4 decembrie 2017).
Această decizie are implicații și cu privire la terțele persoane al căror drept de proprietate a fost afectat prin instituirea unei măsuri asigurătorii cu privire la bunuri aflate în coproprietate cu suspectul, inculpatul sau persoana responsabilă civilmente, câtă vreme organul competent cu indisponibilizarea bunurilor nu este obligat să le individualizeze, deci să le identifice.
Decizia penală nr. 202 pronunțată la data de 28 februarie 2017 de Înalta Curte și Casație și Justiție într-un dosar având ca obiect contestație împotriva unei măsuri asigurătorii dispuse asupra activelor unei societăți comerciale, direct prin decizie penală, în ultim grad de jurisdicție, față de o persoană nenominalizată în decizie, aduce o serie de precizări extrem de utile pentru practicieni în legătură cu momentul dispunerii măsurii asigurătorii și cu persoanele afectate de luarea unor asemenea măsuri:
„Prin decizia penală nr. 1737/A din 18 noiembrie 2016, Curtea de apel București, Secția a II-a penală, a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., împotriva sentinței penale nr. 2858 din 16 decembrie 2014 a Tribunalului București pronunțate în dosarul nr. x/3/2006, a desființat, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând în fond, în limitele stabilite prin decizia penală nr. 850 din 7 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În baza art. 249 alin. (4) C.proc.pen., a dispus luarea măsurii sechestrului asigurator asupra activelor patrimoniale ale A. SRL în limita sumei stabilite a fi confiscată prin decizia penală nr. 862/A din 8 iunie 2015 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală”.
Facem precizarea că Tribunalul București, prin sentința pronunțată nu se pronunțase în legătură cu extinderea măsuri asigurătorii față de alte persoane în afara celor care aveau calitatea de părți în cauză.
„În cursul soluționării apelului, la termenul din data de 11 mai 2015, reprezentantul Ministerului Public, a solicitat emiterea unei adrese către Oficiul Național al Registrului Comerțului pentru a comunica situația actuală și istoricul tuturor societăților la care apelanții-inculpați figurează ca împuterniciți, beneficiari, asociați sau administratori situate atât în țară, cât și în străinătate, ale soțiilor acestora, ale rudelor de gradul I și ale persoanelor în posesia cărora există bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecății.
De asemenea, a solicitat instituirea unui sechestru asigurător pe bunurile mobile și imobile aparținând societăților Ș., T., motivând că există informații care se pot vizualiza, atât în sistemul Ecris, că aceștia au primit o creanță de la M. SA în care includea zestrea de petrol a României.
Prin încheierea de ședință din 11 mai 2015, curtea de apel a dispus asupra cererii de luare a măsurilor procesuale formulate de reprezentantul Ministerului Public (Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală) stabilind, în baza art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1), (4) C.proc.pen., art. 249 alin. (5) C.proc.pen. coroborate cu art. 32 lit. d) C.fam., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 și cu dispozițiile art. 998 din vechiul C.civ., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011, extinderea obiectului măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurător dispus prin ordonanțele din datele de 12.01.2005, 15.12.2005, 19.01.2006, 17.04.2006, 18.04.2006, 23.06.2006 și 04.07.2006 ale Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală, ale apelanților-inculpați D., F., L., inclusiv asupra conturilor (inclusiv a dobânzilor aferente sumelor înscrise la credit, ce vor curge în continuare conform contractelor încheiate cu unitatea bancară), acțiunilor și activelor societăților comerciale la care aceștia figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați sau administratori, inclusiv ale acțiunilor și activelor deținute de aceste societăți la celelalte societăți la care inculpații dețin calitatea de asociat, împuternicit, beneficiar real sau administrator, situate în țară sau în străinătate, ale soților și soțiilor acestora, ale foștilor soți și fostelor soții, ale rudelor de gradul I și ale altor persoane în posesia cărora se afla bunuri cu privire la care exista presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecății, cu evidențierea tuturor actelor de dispoziție efectuate asupra acestora, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii.
În baza art. 250 C.proc.pen. s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a popririi asupra sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaților sau părților responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de persoanele păgubite, în limitele prevăzute de lege,de la data primirii încheierii prin care se înființează sechestrul, sumele de bani datorate de debitori urmând a fi consemnate la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate instanței de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.
Instanța de apel a dispus prin încheierea din 11 mai 2015 ca, pe parcursul aducerii la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, în măsura în care vor fi identificate persoane care pretind drepturi cu privire la bunurile supuse sechestrului, acestea vor fi citate pentru respectarea garanțiilor conținute în art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului în latura sa civilă și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Dispoziția de citare a persoanelor identificate ca pretinzând drepturi cu privire la bunurile supuse sechestrului nu a mai fost pusă în executare, având în vedere că, la data de 20 mai 2015, în același dosar, în temeiul art. 67, art. 68 și art. 64 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. au fost admise cererea de recuzare a întregului complet de judecată C6 Apel, din cadrul Secției a II-a penale a Curții de apel București (complet care pronunțase încheierea din 11 mai 2015). În temeiul art. 68 alin. (6) C.proc.pen., raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., Curtea de apel București a constatat prin aceeași încheiere că măsurile procesuale dispuse în cauză de completul de judecată, inclusiv cele dispuse prin încheierea din 11 mai 2015, sunt lovite de nulitate.
Cu toate că prin încheierea din 20 mai 2015 s-a constatat că măsurile procesuale dispuse în cauză prin încheierea din 11 mai 2015 sunt lovite de nulitate, autoritățile au comunicat datele solicitate cu privire la firmele la care inculpații și partea responsabilă erau împuterniciți, beneficiari reali, asociați sau administratori, inclusiv ale acțiunilor și activelor deținute de aceste societăți la celelalte societăți la care inculpații dețin calitatea de asociat, împuternicit, beneficiar real sau administrator, situate în țară sau în străinătate, ale soților și soțiilor acestora, ale foștilor soți și fostelor soții, ale rudelor de gradul I.
Prin decizia penală nr. 862/A din 8 iunie 2015, pronunțată de Curtea de apel București, Secția a II-a penală, s-a dispus, cu relevanță în cauza de față ce vizează luarea unei măsuri asigurătorii, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii civile promovată de partea civilă B. SA Onești, prin lichidator judiciar C. SRL.
În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C.pen., a fost confiscată de la inculpații F., P., Q., N. și de la părțile responsabile civilmente G. SRL (prin administrator judiciar C.I.I. H.) și I. SRL (prin administrator judiciar J. IPURL) suma de 137.442.576,7 RON dobândită prin săvârșirea infracțiunilor și care nu servește la despăgubirea persoanei vătămate M. SA Onești, la care se adaugă dobânzile și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății.
În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C.pen., a fost confiscată de la inculpatul D. și de la partea responsabilă civilmente E. SA, de la inculpatul F. și de la părțile responsabile civilmente G. SRL (prin administrator judiciar C.I.I. H.) și I. SRL (prin administrator judiciar J. IPURL) și de la inculpații K. și L. suma de 162.993.336,8 RON (143.491.167 + 19.502.169,8 RON), care nu servește despăgubirii persoanei vătămate B. SA, la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății.
În baza art. 33 alin. (1) și (3) din Legea nr. 656/2002, modificată, raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) și art. 112 alin. (6) C.pen., a fost confiscată de la inculpatul D. suma de 21.697.600 RON, reprezentând valoarea creanței dobândite de inculpat față de E. SA.
În baza art. 32 din Legea nr. 656/2002 și a art. 249 C.proc.pen., s-a dispus menținerea măsurii sechestrului asigurator instituită prin ordonanțele procurorului din datele de 12.01.2005, 15.12.2005, 19.01.2006, 17.04.2006, 18.04.2006, 23.06.2006 și 04.07.2006 – cu mențiunea că suma de 15.224.450 RON asupra căreia s-a instituit sechestrul a fost transferată din contul x aparținând I. SRL în contul deschis de administratorul judiciar J. IPURL la Banca R., asupra bunurilor aparținând inculpaților F., D., P. și părților responsabile civilmente S. București (actualmente G. SRL, prin administrator judiciar C.I.I. H.) și E. SA, măsură care a fost instituită, respectiv extinsă asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând tuturor inculpaților și tuturor părților responsabile civilmente, inclusiv asupra conturilor, a dobânzilor aferente sumelor înscrise la credit, ce vor curge în continuare conform contractelor încheiate cu unitatea bancară și asupra activelor societăților comerciale la care inculpații și părțile responsabile civilmente figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați (acționari) sau administratori, situate în țară sau în străinătate, cu evidențierea tuturor actelor de dispoziție efectuate asupra acestora, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii (s.a.), după cum urmează:
În baza art. 250 C.proc.pen., s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a popririi asupra sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaților sau părților responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de persoanele păgubite, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii prezentei decizii, sumele de bani datorate de debitori urmând a fi consemnate la dispoziția organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate organului de executare în termen de 24 de ore de la consemnare.
Aplicarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor altor persoane care nu au calitatea de parte în procesul penal derivă din specificul infracțiunii de spălare a banilor, fiind de esența acestei infracțiuni poziționarea bunurilor obținute în mod fraudulos în patrimoniile mai multor persoane, în scopul disimulării acestora (…).
De asemenea, standardele Curții Europene a Drepturilor Omului permit instituirea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor unor terți neparticipanți în proces (a se vedea, în acest sens, C.E.D.O., Salabiaku c. Franței și PhamHoang c. Franței, Silikiene c. Lituaniei), Curtea Europeană neconstatând nici încălcarea art. 6 din Convenție și nici a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și statuând următoarele principii: instanțele pot acorda valoarea probatorie unei prezumții de fapt, care în cazul îmbogățirii ilicite, este faptul că diferența dintre patrimoniul real și veniturile legale provine din săvârșirea altor infracțiuni, generatoare de profit, cu toate că această prezumție nu trebuie să opereze automat; inversarea sarcinii probei nu semnifică în aceste cazuri eludarea prezumției de nevinovăție”.
Așadar, Curtea de apel București a dispus, printr-o decizie penală, în ultimul grad de jurisdicție, luarea unei măsuri asigurătorii față de o terță persoană care nu este nominalizată în respectiva decizie penală, ci apare identificată de ANAF că având legătură cu partea responsabilă civilmente din dosar.
Terțul în cauză a formulat contestație, trimisă spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție:
„Înalta Curte, deliberând asupra contestației formulate de A. SRL, în baza actelor și lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:
Cauza are ca obiect contestarea luării unei măsuri asigurătorii, asupra activelor unei societăți comerciale, direct prin decizie penală, în ultim grad de jurisdicție, față de o persoană nenominalizată în decizie, dar care a fost identificată de ANAF în faza executării deciziei ca având legătură cu partea responsabilă civilmente din dosar pe baza acțiunilor deținute de aceasta la firma respectivă (s.a.).
Înalta Curte a constatat criticile fondate, întrucât persoana juridică nu a beneficiat de accesul la o instanță.
Măsura asigurătorie a fost dispusă într-un proces penal în care contestatoarea nu a fost parte (dosar nr. x/3/2006 în calea de atac a apelului, direct prin decizie), iar eforturile de a supune fondul pretențiilor cenzurii unui judecător au eșuat, cererile anterioare fiind respinse ca inadmisibile sau ca nefondate, în acest din urmă caz, fără antamarea fondului.
Astfel, a fost admisă contestația formulată de petenta A. SRL împotriva dispoziției de luare a măsurii sechestrului asigurator din decizia penală nr. 862/A din 8 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.
A fost desființată, în parte, decizia penală menționată, numai în ceea ce privește dispoziția de luare a măsurii sechestrului asigurător asupra activelor societății comerciale A. SRL.
S-a dispus anularea formelor de punere în executare a sechestrului asigurător, emise în temeiul deciziei penale nr. 862/A din 8 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, cu privire la A. SRL.
Instanța de apel a apreciat că formularea folosită de legiuitor în art. 249 alin. (4) C.proc.pen. «bunurile suspectului sau inculpatului» trebuie interpretată ca incluzând atât bunurile asupra cărora inculpatul are un titlu de proprietate, cât și pe cele care aparțin inculpatului în fapt, fără că acesta să aibă un titlu asupra lor.
Cu privire la A. SRL, s-a arătat că din extrasele de pe portalul O.N.R.C. cu privire la acționariatul societăților comerciale, rezultă că această societate și patrimoniul acesteia este, în fapt, controlată și aparține inculpatului D., direct sau prin interpuși (persoane fizice apropiate sau persoane juridice controlate în mod similar).
Prin urmare, instanța de apel a apreciat că activele patrimoniale ale societății aparțin în fapt inculpatului D. și urmează a fi sechestrate în vederea garantării executării confiscării dispuse prin decizia penală nr. 862/A din 8 iunie 2015 a Curții de apel București, Secția a II-a penală.
Cu privire la posibilitatea instanței de a dispune luarea măsurii sechestrului prin decizie, Curtea a apreciat că indicarea în textele legale a încheierii ca fiind actul instanței prin care aceasta dispune această măsură nu impune concluzia imposibilității luării sale prin alte acte procedurale: sentința sau decizia întrucât aceste norme se completează cu alte dispoziții procedurale care stabilesc conținutul actelor emise de către instanță.
Astfel, potrivit art. 404 alin. (4) lit. c) C.proc.pen., dispozitivul sentinței trebuie să cuprindă cele hotărâte de instanță cu privire la măsurile asigurătorii, iar potrivit art. 422 C.proc.pen., instanța, deliberând asupra apelului, a făcut aplicarea dispozițiilor privitoare la măsurile asigurătorii.
Împotriva deciziei penale nr. 1737/A din 18 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de apel București, Secția a II-a penală, a formulat contestație, în temeiul art. 249-2501 și art. 4251 C.proc.pen., contestatoarea A. SRL care a solicitat, în esență, desființarea deciziei penale atacate și respingerea apelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T., de luare a măsurii sechestrului asigurător asupra patrimoniului societății.
Potrivit art. 2501 alin. (1) C.proc.pen., împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare.
Contestația se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Din interpretarea dispozițiilor legale precitate rezultă că legiuitorul a prevăzut în mod expres calea ordinară de atac a contestației numai împotriva încheierilor pronunțate, în materia măsurilor asigurătorii, de către instanța de apel, situație care nu este incidență în speță.
În cauză, hotărârea atacată are caracter definitiv fiind o decizie penală prin care curtea de apel s-a pronunțat asupra apelului declarat de parchet.
Pe de altă parte, potrivit art. 4251 alin. (1) C.proc.pen., calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.
Pe cale de consecință, contestația formulată împotriva deciziei penale nr. 1737/A din 18 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de apel București, Secția a II-a penală, este inadmisibilă, nefiind o cale de atac prevăzută de lege.
Astfel, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, căile de atac ale hotărârilor judecătorești neputând exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.
Având în vedere faptul că a fost formulată o cale de atac nerecunoscută de legea procesual penală, contestația formulată de contestatoarea A. SRL a fost respinsă ca inadmisibilă.
Înalta Curte nu poate primi susținerile apărării în sensul respingerii excepției inadmisibilității căii de atac a contestației în raport de considerentele Deciziei nr. 24/2016 ale Curții Constituționale, care impun necesitatea unei căi de control judiciar în situația în care se au în vedere drepturile patrimoniale ale unei părți, respectiv de limitele impuse de art. 6 și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul la un recurs efectiv.
Astfel, chiar din considerentele deciziei Curții Constituționale expuse în parag. 21 rezultă că instanța de contencios constituțional a avut în vedere supunerea controlului judecătoresc «încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată dispune cu privire la măsuri asigurătorii în procesul penal».
Mai mult, soluția legislativă reglementată în art. 2501 C.proc.pen. privind contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății – urmare a modificărilor aduse Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală prin O.U.G. nr. 18/2016 – a fost determinată de adoptarea Deciziei nr. 24/2016 a Curții Constituționale.
Față de cele arătate, se constată că nu poate constitui un argument contrar inadmisibilității contestației formulate în cauză considerentele deciziei mai sus amintite.
Nici cealaltă susținere a apărării în sensul asigurării dreptului la un recurs efectiv impus de art. 6 și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului nu este întemeiată.
În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța respectării principiului securității raporturilor juridice, ca aspect fundamental al supremației dreptului, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi pusă în discuție. Securitatea juridică implică respectarea principiului caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, principiu care presupune ca nicio parte să nu poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Revizuirea unei hotărâri definitive nu trebuie să devină un apel deghizat, derogările de la acest principiu fiind posibile numai atunci când motive temeinice și imperative impun acest lucru (cauza Riabykh împotriva Rusiei, cauza Brumărescu împotriva României, cauza Mitrea împotriva României, cauza Marian Niță împotriva României).
În acord cu jurisprudența europeană mai sus menționată, Înalta Curte a constatat că, în cauză, contestatoarea a beneficiat de o cale de atac efectivă urmare a deciziei penale nr. 850 din 7 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, și a avut garanțiile procedurale efective pentru apărarea dreptului de proprietate afectat prin instituirea măsurilor asigurătorii prin decizia penală nr. 862/A din 8 iunie 2015, pronunțată de Curtea de apel București, Secția a II-a penală, cu ocazia soluționării dosarului nr. x/2/2016 al aceleiași instanțe, având posibilitatea efectivă de a-și face apărări și a formula concluzii în cauză.
Astfel, prin decizia penală nr. 850 din 7 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, a admis contestația formulată de petenta A. SRL împotriva dispoziției de luare a măsurii sechestrului asigurator din decizia penală nr. 862/A din 8 iunie 2015, pronunțată de Curtea de apel București, Secția a II-a penală, a desființat, în parte, decizia penală menționată, numai în ceea ce privește dispoziția de luare a măsurii sechestrului asigurător asupra activelor societății comerciale A. SRL și, în aceste limite, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de apel București, Secția a II-a penală.
Prin aceeași decizie, s-a mai dispus anularea formelor de punere în executare a sechestrului asigurător, emise în temeiul deciziei penale nr. 862/A din 8 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, cu privire la A. SRL.
Or, se constată că temeiul care a determinat admiterea contestației inițiale – lipsa de echitate a procedurii judiciare care a condus la o ingerință în patrimoniul unei persoane care nu a fost înștiințată cu privire la respectiva procedură, întrucât nu a fost citată și nu și-a putut exercita dreptul la apărare – nu mai subzistă întrucât soluția contestată a fost pronunțată cu citarea și cu asigurarea asistenței juridice a contestatoarei, care a beneficiat de o apărare efectivă, fiindu-i asigurate toate garanțiile procesuale inerente dreptului la un proces echitabil.
Față de cele arătate, solicitarea contestatoarei de reexaminare a cauzei în prezentul ciclu procesual nu este justificată de vreun motiv temeinic sau necesar care să constituie o excepție de la principiul respectării securității raporturilor juridice.
În consecință, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) C.proc.pen., s-a impus respingerea, ca inadmisibilă, a contestației formulată de contestatoarea A. SRL împotriva deciziei penale nr. 1737/A din 18 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de apel București, Secția a II-a penală” (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 202 din 28 februarie 2017, www.scj.ro).
Prin Decizia nr. 1, pronunțată în dosarul nr. 1676/1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile stabilind că existența unei măsuri asigurătorii dispuse în conformitate cu Codul de procedură penală, anterior deschiderii procedurii insolvenței, nu suspendă procedura de lichidare, nu indisponibilizează bunul cu privire la care se desfășoară o procedură de valorificare derivată din procedura insolvenței și nu împiedică lichidarea bunurilor de către lichidatorul judiciar:
„Existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare:
a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat;
b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014;
c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014” (Comunicatul I.C.C.J. privind deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă în ședința din 20 ianuarie 2020, www.scj.ro).
Până la pronunțarea acestei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, o mare parte a instanțelor de judecată considera că instituirea unei măsuri asigurătorii nu împiedică vânzarea bunurilor în procedura insolvenței și nici nu stabilește o ordine de preferință a creanțelor.
„Nu este întemeiată cererea de ridicare a sechestrului asigurator dispusă asupra unor bunuri ce urmează a fi valorificate în cadrul procedurii de insolvență câtă vreme vânzarea acestora este permisă conform art. 53 din Legea nr. 85/2006 (…) măsurile asigurătorii nu afectează nici activitatea privind procedura insolvenței câtă vreme înstrăinarea bunurilor este permisă inclusiv asupra bunurilor ce fac obiectul măsurilor asigurătorii instituite în cursul procesului penal.
Măsurile asigurătorii nu reprezintă altceva decât o garanție ca în situația în care faptele pentru care a fost sesizată instanța sunt dovedite să existe posibilitatea ca prejudiciul produs prin săvârșirea unor asemenea fapte să poată fi recuperat.
Împrejurarea că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a formulat pretenții civile față de cele două persoane juridice (una dintre acestea fiind introdusă ca parte responsabilă civilmente în procesul penal prin rechizitoriu, iar cealaltă, nu), în contextul legal amintit, nu împiedică dispunerea din oficiu a acestor măsuri asigurătorii de către organul judiciar”(C.A. Oradea, s. pen. și min., dec. nr. 31/R din 17 ianuarie 2012, www.jurisprudenta.com).
O altă decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este relevantă din prisma existenței sau nu a unei ordini de preferință în privința creditorilor aflați în concurs cu măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal.
În speța analizată, un creditor a acordat un împrumut debitorului, a cărui garanție consta într-un imobil proprietatea personală a acestuia din urmă (împrumut cu garanție imobiliară), constituindu-se o ipotecă în acest sens.
Ulterior, debitorul a dobândit calitatea de învinuit într-un dosar penal, iar cu privire la imobilul care garanta împrumutul s-a instituit de către parchet măsura sechestrului asigurător.
Împrumutul nu s-a mai restituit, astfel că s-a trecut la procedura executării silite a imobilului, care a fost vândut la licitație, fiind adjudecat chiar de către creditorul ipotecar.
„În această împrejurare, situația imobilului s-a schimbat, acesta devenind proprietatea petentei B.D., care nu avea legătură cu faptele care constituie obiectul raportului juridic dedus judecății.
Pe de altă parte, este evident că executorul s-a găsit în fața unui concurs între o creanță ipotecară și o prezumtivă creanță a unor prezumtivi creditori chirografari.
Ca atare, creanța ipotecară a avut prioritate și are prioritate chiar și în ipoteza în care părțile vătămate au un drept de creanță împotriva proprietarului imobilului, dar fiind vorba de creditori chirografari, aceștia își vor satisface pretențiile în măsura în care va mai rămâne ceva din acel bun.
Împrumutul garantat a fost în valoare de 300.000 de euro, valoarea imobilului fiind adjudecat la 60.000 de euro.
(…) Or, în situația de față, chiar în cazul în care se va încuviința și se va dispune despăgubirea părților vătămate care au formulat cereri de constituire de parte civilă, acestea vin în concurs cu petenta din prezenta cauză, B.D., creditoare ipotecară, care în această împrejurare are prioritate, urmând a fi satisfăcută prima, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar găsi și un drept de preferință în privința satisfacerii creanței sale față de ceilalți creditori.
Chiar și în raport cu alți creditori ipotecari, petenta ar fi avut dreptul să fie prima despăgubită, întrucât dintre 2 creditori cu rang diferit cel cu rang prioritar, deci cel care a înregistrat-o mai întâi, în cazul de față B.D., are întâietate, având dreptul să se despăgubească integral din prețul imobilului ipotecat și numai după aceea și din ce rămâne urmând a fi chemați să se despăgubească mai întâi creditorul ipotecar de rang subsecvent și abia după aceea creditorii chirografari.
În acest sens, este și practica și jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, în sensul că, dacă un imobil asupra căruia a fost instituit sechestrul asigurător a fost valorificat prin vânzarea la licitație publică, iar o parte din prețul obținut a fost distribuit creditorilor, menținerea măsurii asigurătorii asupra imobilului nu se mai justifică, ci sechestrul asigurător va fi menținut numai asupra sumei nedistribuite creditorilor și asupra altor bunuri ale inculpatului, până la concurența valorii prejudiciului cauzat (dec. pen. nr. 3507 din 1 iunie 2006)” (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1392/2013, www.scj.ro).
