Secţiunea a IV‑a. Nulitatea actului juridic civil
1. Noţiuni generale

(Extras din cartea “Curs de Drept Civil. Partea Generală. Ediția a III-a – Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu)

1.1. Definiţia nulităţii

Art. 1246 alin. (1) C.civ. dispune că „orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă
prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.
Nulitatea poate fi definită ca sancţiunea care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

În alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine, dacă legea nu dispunealtfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice.
Din această definiţie pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
– nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil şi o cauză de ineficacitate a actului juridic civil;
– priveşte, în principiu, numai actele juridice (unilaterale, bilaterale, plurilaterale),
nu şi faptele juridice stricto sensu. Există însă şi dispoziţii legale din care rezultă că
nulitatea este o sancţiune care nu se aplică exclusiv actelor juridice; spre exemplu,
art. 196‑199 C.civ. reglementează nulitatea persoanelor juridice; art. 100 alin. (1) şi (4) C.civ. se referă la anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (cu precizarea că actele de stare civilă nu sunt acte juridice în sens de
negotium, ci acte în sens de instrumentum, adică înscrisuri);
– intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic[2] (indiferent dacă sunt condiţii de fond sau condiţii de formă);

– constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, deci nu priveşte, întotdeauna, actul juridic în întregul lui;
– pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor
actului juridic, se recurge la finalitatea legii, în sensul că actul juridic este lipsit
numai de acele efecte care contravin scopului urmărit de dispoziţia legală
încălcată;
– momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic[1]. De exemplu, și în cazul la care se referă art. 1662 alin. (3) C.civ., cauza de nulitate există la momentul încheierii contractului, însă aplicarea sancţiunii este condiţionată de nedeterminarea preţului vânzării în termen de un an de la încheierea contractului; de asemenea, în ipoteza constituirii rentei viagere cu titlu oneros pe durata vieţii unei persoane afectate, la data încheierii contractului, de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată [art. 2247 C.civ., care, conform art. 2256 alin. (1) C.civ., se aplică şi în cazul contractului de întreţinere], cauza de nulitate există la data încheierii contractului şi constă în lipsa elementului aleatoriu;
– nulitatea nu intervine dacă, deşi la încheierea actului juridic a fost încălcată o condiţie de validitate, printr‑o normă specială se dispune altfel [spre exemplu, art. 1213 C.civ., care permite adaptarea contractului lovit de nulitate relativă pentru eroare; art. 1222 alin. (1) C.civ., care prevede sancţiunea alternativă a reducerii obligaţiei în caz de leziune etc.].

1.2. Funcţiile nulităţii
Instituţia nulităţii actului juridic civil are atât un rol preventiv, cât şi un rol represiv. În consecinţă, nulitatea îndeplineşte nu numai o funcţie sancţionatorie, ci, în primul rând, o funcţie preventivă.
Funcţia preventivă constă în efectul inhibitor pe care îl exercită asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor
sale de valabilitate, în sensul că, ştiind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate şi îndemnate să respecte legea civilă. Funcţia sancţionatorie intră în acţiune atunci când funcţia preventivă nu şi‑a dovedit eficienţa, constând în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.

1.3. Concepţia despre nulitate
În decursul timpului, concepţia despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut o anumită evoluţie. Într‑un trecut mai îndepărtat, se considera că un act juridic lovit de nulitate nu poate produce niciun efect, deci, în principiu, nulitatea era totală şi iremediabilă (concepţia nulităţii „actului‑organism”, în sensul că nulitatea actului juridic civil era asemănată cu boala organismului uman). Mai târziu, ţinându‑se cont de faptul că nulitatea, ca sancţiune a actului juridic civil, nu reprezintă altceva decât mijlocul juridic prin care se restabileşte legalitatea încălcată la încheierea actului juridic civil, a fost formulată concepţia proporţionalizării efectelor nulităţii în raport cu finalitatea legii, spunându‑se că trebuie înlăturate numai acele efecte care contravin scopului edictării dispoziţiei legale încălcate, menţinându‑se însă celelalte efecte ale actului juridic respectiv. În cadrul acestei concepţii, se afirmă că nulitatea este, în principiu, parţială şi remediabilă.

1.4. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
1.4.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă [art. 1246 alin. (2) C.civ.]. Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, deci a unei norme juridice imperative de ordine publică, desigur, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic [art. 1247 alin. (1) C.civ.]. Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes individual (particular), deci a unei norme juridice imperative de ordine privată, care instituie
o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic [art. 1248 alin. (1) C.civ.].
Felul nulităţii (absolute sau relative) se stabileşte, în primul rând, ţinând cont de indicaţia legiuitorului. Astfel, în Codul civil din 2009, nulitatea absolută este desemnată fie prin sintagma ca atare (de exemplu, art. 66, art. 196‑197, art. 206‑207, art. 684, art. 775, art. 956, art. 1015 C.civ.), fie prin formula „constatarea nulităţii” (de exemplu, art. 306, art. 319 C.civ.) sau „act nul” (de exemplu, art. 1247, art. 2274 C.civ.), iar nulitatea relativă este desemnată, în afară de sintagma ca atare (de exemplu, art. 685, art. 1032, art. 1124 C.civ.), prin formula „act anulabil” (de exemplu, art. 1248, art. 1262, art. 1299 C.civ.). Dacă din textul de lege care instituie nulitatea nu rezultă felul acesteia ori dacă dispoziţia legală stabileşte doar condiţia de validitate pentru încheierea actului juridic, fără a indica şi sancţiunea incidentă, stabilirea felului nulităţii se face în raport de natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice care a fost nesocotită la încheierea actului juridic. Desigur că, dacă legiuitorul precizează în mod expres că, în situaţia respectivă, este vorba de o nulitate absolută sau, după caz, de o nulitate relativă, nu mai este necesară stabilirea felului nulităţii în raport de natura interesului ocrotit, iar aceasta chiar şi atunci când s‑ar ajunge la o altă soluţie decât cea la care s‑a oprit legiuitorul

Dacă nici în raport de natura interesului ocrotit de norma juridică încălcată nu se poate determina felul nulităţii, atunci se va aplica prezumţia de nulitate relativă stabilită de art. 1252 C.civ., care dispune că „în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil”. Menţionăm că în doctrină a fost formulată şi aşa‑numita teorie a actelor
inexistente, adepţii acesteia deosebind: acte lovite de nulitate relativă, acte lovite de nulitate absolute şi acte inexistente. O asemenea teorie este însă inutilă, deoarece, şi în cazul aşa‑zisei inexistenţe, urmează ca instanţa să verifice cauza ineficacităţii actului, iar regimul juridic al inexistenţei este tocmai regimul juridic al nulităţii absolute. Mai mult, motivul real care îi determină pe unii autori să împărtăşească această teorie (faptul că nulitatea absolută, în anumite sisteme de drept, este supusă prescripţiei extinctive), poate fi ignorat în sistemul nostru de drept, întrucât nulitatea absolută este imprescriptibilă. Subliniem însă că teoria actelor juridice inexistente, cu care nu suntem de acord, nu trebuie confundată cu teoria clauzelor considerate ca nescrise, aceasta din urmă cunoscând unele aplicaţii chiar în Codul civil din 2009. În ceea ce ne priveşte, considerăm că, în ipoteza unei clauze considerate ca nescrisă, se poate spune că, practic, ar fi vorba de o nulitate absolută (şi, ca regulă, parţială) care însă operează de drept.

1.4.2. Nulitatea parţială şi nulitatea totală
Această clasificare se face după criteriul întinderii efectelor nulităţii. Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime. Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte menţinându‑se, întrucât nu contravin legii. Din art. 1255 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s‑ar fi încheiat”, se poate trage concluzia că, în sistemul nostru de drept, nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală constituie excepţia. Totuşi, nulitatea parţială presupune un act juridic cu un conţinut complex, în sensul că actul juridic are mai multe efecte, deoarece numai într‑o asemenea situaţie s‑ar putea pune problema desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor efecte.

În cazul în care contractul este menţinut în parte, atât clauzele nule, cât şi cele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (2) şi (3) C.civ.]. Mai reţinem că, potrivit art. 1256 C.civ., „în cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului”. Astfel, şi în cazul contractului plurilateral, nulitatea este, ca regulă, parțială, întrucât nulitatea ce intervine în privinţa uneia dintre părţi nu va atrage desfiinţarea actului şi în legătură cu celelalte părţi decât în cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului.

Subliniem că nulitatea parţială nu trebuie confundată cu următoarele situaţii:
– situaţia în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se anulează în întregime numai unul;
– ipoteza în care, deşi nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voinţă produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;
– cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;
– ipoteza în care actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă, ulterior, este îndeplinită cerinţa legală nerespectată în momentul încheierii lui;
– situaţia când forma ad probationem nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, dar operaţiunea juridică (negotium) este valabilă.
Aşadar, nulitatea parţială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze sau a unor clauze (care sunt desfiinţate), dar nu toate, ale aceluiaşi act juridic. Este însă posibil ca, în cazurile anume prevăzute de lege, nulitatea unei clauze să atragă nulitatea întregului act juridic; spre pildă, potrivit art. 627 alin. (3) C.civ., nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într‑un contract atrage nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia, caracterul determinant al clauzei de inalienabilitate fiind prezumat relativ în contractele cu titlu oneros. Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea în nulităţi parţiale şi nulităţi totale cu clasificarea în nulităţi absolute şi nulităţi relative (deci nu toate nulitățile absolute sunt nulități totale). Combinând cele două criterii de clasificare (natura interesului ocrotit şi întinderea efectelor), vom deosebi: nulitate absolută şi parţială (spre exemplu, cazul prevăzut de art. 2546 C.civ., potrivit căruia „este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabileşte un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către partea interesată”), nulitate absolută şi totală, nulitate relativă şi parţială, nulitate relativă şi totală.

Dacă instanţa este învestită cu o cerere de anulare a unui act juridic civil, invocându‑se mai multe cauze de nulitate, dintre care unele sunt cauze de nulitate totală, iar altele de nulitate parţială, vor fi analizate, cu prioritate, acele motive de nulitate care ar duce la anularea actului în întregime, deoarece existenţa unor astfel de cauze de nulitate face inutilă analiza nulităţilor parţiale.

1.4.3. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală
În funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau tacită).
Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută ca atare într‑o dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative. Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil sau, după cum dispune art. 1253 C.civ., sancţiunea nulităţii trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins. Așadar, ori de câte ori legea instituie o condiție de validitate pentru încheierea unui act juridic fără să prevadă ce se întâmplă în cazul încălcării acelei condiții, va interveni, pe temeiul art. 1246 alin. (1) C.civ., sancțiunea nulității. Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale nu trebuie confundată cu clasificarea nulităţilor în absolute şi relative, deoarece este vorba despre două criterii diferite (deci nu toate nulitățile exprese sunt absolute). În consecinţă, pot exista: nulităţi exprese şi absolute; nulităţi exprese şi relative; nulităţi virtuale şi absolute; nulităţi virtuale şi relative.

1.4.4. Nulităţi de fond şi nulităţi de formă
După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulităţile sunt de fond sau de formă. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect, cauză). Nulităţile din această categorie sunt cele mai numeroase în practică. Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem. Spre exemplu, art. 1041 C.civ., care prevede că, „sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului”, instituie o nulitate de formă.

1.4.5.Nulităţi amiabile, nulităţi judiciare şi nulităţi de drept. Clauzele considerate
nescrise
Unii autori mai împart nulităţile, în raport de modul de valorificare, în nulităţi judiciare şi nulităţi amiabile, iar alţi autori, după acelaşi criteriu, deosebesc între nulităţile judiciare şi nulităţile de drept.

Distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare este consacrată şi de Codul civil din 2009. Potrivit art. 1246 alin. (3) C.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor”. Nulitatea amiabilă permite însă părților doar constatarea existenței unui caz de nulitate, nu şi consacrarea, prin voință proprie, a unui caz de nulitate sau suprimarea unui astfel de motiv, orice convenţie sau clauză contrară fiind considerată nescrisă [art. 1246 alin. (4) C.civ.]. Prin urmare, putem face deosebire între situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele şi lipsesc de efecte actul respectiv prin voinţa lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicţie (caz în care am fi în prezenţa unei nulităţi amiabile) şi situaţia în care părţile nu se înţeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt printr‑un act simetric celui prin care a luat naştere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă, precum recunoaşterea de filiaţie, căsătoria etc., fiind astfel necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicţie competent (într‑o asemenea situaţie vorbim de nulitatea judiciară). În doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, era majoritară opinia potrivit căreia distincţia între nulitatea de drept şi nulitatea judiciară nu ar trebui primită, în considerarea următoarelor argumente: actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încât, în măsura în care părţile nu se înţeleg (sau nu au posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlăturarea prezumţiei respective urmează a se face pe calea judecăţii; întrucât nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, dacă părţile nu se înţeleg, trebuie să hotărască instanţa; cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum şi problema de a şti dacă este vorba de o nulitate totală sau parţială impun intervenţia organului de jurisdicţie competent; într‑o formă a proiectului noului Cod civil se prevedea că
nulitatea absolută operează de drept, însă Codul civil din 2009 nu a reţinut acea
prevedere. În actuala reglementare, există însă norme juridice speciale, care fie se referă expres la nulitatea de drept, fie declară anumite clauze ca fiind nescrise.

Nulitatea de drept operează direct în temeiul legii (ope legis), fără a mai fi necesară pronunțarea nulității de către instanță sau declararea ei pe cale amiabilă. Având în vedere regimul juridic al nulității absolute și mai ales pe cel al nulității relative, trebuie să se admită că nulitățile de drept nu pot fi decât nulități absolute (afară de cazul, ipotetic deocamdată, în care o dispoziție legală ar prevedea că una dintre părțile actului juridic ar fi îndreptățită să considere nescrisă o anumită clauză). Nulitatea operează de drept numai în cazurile anume prevăzute de lege[1]. De
exemplu:
– art. 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar‑fiscale în domeniul bancar[2], cu modificările şi completările ulterioare, care, după ce prevede în alin. (1) că „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”, dispune în alin. (2) că „orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de drept”, iar într‑un asemenea caz „creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală”;
– art. 84 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările ulterioare, care prevede că dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept;
– art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (la care ne vom referi când vom înfățișa cazurile de nulitate absolută și expresă) etc. Tot nulități de drept instituie și dispozițiile legale care declară nescrise anumite clauze sau chiar convenții. Aşa cum am menţionat și în edițiile anterioare ale acestei lucrări.

Poți achiziționa cartea de aici: Curs de Drept Civil. Partea Generală. Ediția a III-a.

Please follow and like us: