Blogul juridic Hamangiu a luat nastere din necesitatea aducerii in atentia publicului pasionat de materiile dreptului de continut de calitate, de informatii juridice exacte, de analize atente si comentarii din partea celor mai buni specialisti din domeniu. La Editura Hamangiu veti gasi mereu carti juridice scrise de cadre didactice si de profesionisti cu experienta in domeniu, atat experienta academica, teoretica, cat si practica. Ne dorim ca prin aceste articole juridice sa va oferim informatii de calitate dar si sa va aratam modul in care cartile Editurii Hamangiu sunt realizate, maniera simpla si exacta in care autorii isi ofera know-how-ul dobandit de-a lungul anilor.
In randurile urmatoare ale blogului juridic Hamangiu va oferim un extras din lucrarea
Despre autor:
Petruta-Elena Ispas este conferentiar universitar doctor, titular al Universitatii Titu Maiorescu, Facultatea de Drept (disciplinele Drept civil. Drepturile reale principale si Drept civil. Teoria generala a obligatiilor) si avocat definitiv in Baroul Bucuresti.
Obligația civilă
Noțiune
În sens juridic, noțiunea de obligație poate fi privită sub trei accepțiuni:
a) în sens larg (lato sensu), prin obligație se înțelege acel raport juridic în care o persoană, numită creditor, pretinde alteia, numită debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, în caz de neîndeplinire, putând apela la forța de constrângere a statului;
b) în sens restrâns (stricto sensu), obligația civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic obligațional de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului;
c) în sens de titlu, termenul „obligație” este folosit pentru a desemna înscrisul, documentul care încorporează dreptul de creanță al creditorului și, evident, obligația corelativă a debitorului. În acest sens, noțiunea de „obligație” desemnează chiar înscrisul constatator al unei creanțe, de exemplu, obligațiunile CEC, titlurile de credit.
Definiție – îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.
Clasificare
a) Obligații de a da, a face și a nu face
– obligația de a da (aut dare) constă în a constitui sau a transmite un drept real în patrimoniul creditorului;
– obligația de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua o prestație pozitivă în favoarea creditorului, alta decât constituirea sau strămutarea drepturilor reale, având ca obiect executarea de lucrări, prestarea de servicii sau predarea unui lucru;
– obligația de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a nu face ceva din ceea ce ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat la inacțiune.
b) Obligații pozitive și obligații negative
– obligațiile pozitive sunt acelea care presupun o acțiune, respectiv obligațiile de a da și a face;
– obligațiile negative sunt acelea care presupun o inacțiune, adică
obligațiile de a nu face.
c) Obligații de rezultat (determinate) și obligații de mijloace (de diligență)
– obligația de rezultat (determinată) constă în îndatorirea debitorului de a obține un rezultat anume, determinat [art. 1481 alin. (1) C. civ.];
– obligația de mijloace (de diligență) constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruința pentru a obține un anumit rezultat, fără însă ca realizarea lui să constituie obiectul obligației [art. 1481 alin. (2) C. civ.];
– diferențierile dintre obligațiile de mijloace și obligațiile de rezultat prezintă importanță din perspectiva considerării obligației ca executate sau nu. Astfel, în cazul obligațiilor de rezultat, simpla
nerealizare a rezultatului urmărit angajează automat răspunderea debitorului. Cu alte cuvinte, dacă debitorul nu atinge rezultatul la
care s-a obligat, ipso facto, el este prezumat a fi în culpă, în timp ce, în ceea ce privește obligațiile de mijloace, nerealizarea scopului nu constituie o prezumție de culpă a debitorului. Astfel, creditorul va trebui să probeze culpa debitorului, respectiv că nu a depus toată prudența, diligența pentru obținerea rezultatului scontat.
d) Obligații civile perfecte și obligații naturale (imperfecte)
– obligațiile civile sau perfecte sunt acele obligații a căror executare este asigurată în caz de neexecutare voluntară a debitorului, printr-o acțiune în justiție și obținerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită;
– obligațiile naturale sau imperfecte sunt acele obligații a căror executare nu se poate obține pe cale silită dar, în măsura în care sunt executate de bunăvoie de către debitor, acesta nu are dreptul să pretindă restituirea prestației.
Obligațiile naturale se subclasifică în:
• obligații degenerate, obligații inițial perfecte, care și-au pierdut dreptul la acțiune în sens material, ca efect al neexercitării lui în termenul de prescripție extinctivă;
• obligații avortate, obligații care, ab initio, s-au născut fără a fi însoțite de dreptul la acțiune în justiție.
e) Obligații pure și simple și obligații complexe
– obligațiile pure și simple sunt acele obligații care au cea mai simplă formă structurală: un creditor, un debitor, un obiect constând într-o singură prestație și nu sunt afectate de modalități;
– obligațiile complexe, obligații care au în structura lor fie mai multe subiecte (obligații cu pluralitate de subiecte), fie mai multe obiecte (obligații cu pluralitate de obiecte), fie elemente suplimentare privind existența și executarea lor – termenul și condiția (cunoscute ca obligații afectate de modalități).
Lucrarea poate fi comandata aici, pe site-ul Editurii Hamangiu.
Vă invităm să urmariti Blogul Juridic Hamangiu pentru și mai multe articole cu si despre cărți de drept esențiale in biblioteca tuturor profesionștilor, practicienilor, teoreticienilor, studenților și nu numai!
