Astazi tratam un subiect extrem de important pentru toti cei interesati de materia dreptului constitutional si a institutiilor politice.
Redam un scurt si cuprinzator extras din lucrarea
„Întrucât, în mod practic, nu este posibil ca întreg poporul să se constituie într-o adunare care să decidă, să legifereze, s-a pus problema de a ști cum se poate valorifica această strânsă corelație dintre voința suverană a poporului și lege, mai precis cum se poate exprima tehnico-juridic și statal această cerință a democrației. Soluția găsită a fost ca poporul să delege
exercițiul dreptului său unor reprezentanți, astfel desemnați încât să poată exprima juridicește voința lui[1].
O astfel de reunire a reprezentanților formează Parlamentul, care constituie o instituție politică și juridică, formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau „camere”, fiecare alcătuită dintr-un număr de membri (deputați, senatori), dispunând, într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie.
Originile parlamentarismului sunt îndepărtate, fiind menționate în acest sens Islanda, înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 și Anglia în jurul anului 1300, în sensul că acestea cunoșteau existența unor adunări care aveau să constituie în secolul următor modelul unor adunări deliberative[2]..
Anglia este, în general, reținută ca fiind țara cu cea mai îndelungată tradiție parlamentară. Astfel, în timpul organizării feudale, pe lângă Coroana Britanică funcționau Marele Consiliu, compus din delegați din întregul regat, și Consiliul Privat, organism redus și având caracter permanent, care îl asista pe rege în realizarea atribuțiilor sale. Progresiv, în secolul al XIV-lea, Marele Consiliu s-a diferențiat în două Camere, ca urmare a departajării intereselor marilor nobili și înaltului cler, ce au alcătuit Camera lorzilor, de cele ale reprezentanților aleși ai orașelor și micii nobilimi, ce au alcătuit Camera comunelor.
Treptat, Parlamentul britanic a devenit sediul puterii supreme și suverane, după o insistentă luptă politică. Schimbarea efectivă a modului de partajare a puterii legislative între rege și Parlament s-a realizat prin intermediul unei proceduri noi[1]: Camera Comunelor și Camera Lorzilor au renunțat să-și mai redacteze propunerile sub forma petițiilor prin care cereau regelui redactarea unui proiect de lege și au început să redacteze proiecte de legi; când un asemenea proiect era însușit de ambele Camere, îi era înaintat regelui, acesta îl transforma imediat în lege, rareori respingându-l.
În acest mod, prerogativa Coroanei în materie legislativă a fost redusă la un drept de inițiativă legislativă și la un drept de veto. Un moment important îl constituie așa-numita „revoluția silențioasă” [2] din 1688, când prerogativele regelui în materie de legiferare au fost restrânse, iar primatul Parlamentului a fost consolidat și consacrat prin Bill of Rights (13 februarie 1688). Astfel, regele nu putea să mai suspende legile sau executarea lor, nu mai avea dreptul să acorde dispense față de normele prevăzute de legi, s-a anulat dreptul acestuia de a stabili impozite sau taxe fără ca Parlamentul să se pronunțe, s-a stabilit obligativitatea consimțământului parlamentar față de menținerea efectivelor armatei.
Această evoluție, ce s-a înregistrat și în alte țări, a impus guvernământul reprezentativ de tip modern, în care puterile care exercită atributele suveranității acționează ca exponente ale națiunii și în numele acesteia, reprezentativitatea supremă fiind recunoscută Parlamentului.
Forța sistemului parlamentar constă în ideea că Parlamentul reprezintă poporul însuși, iar parlamentarii sunt delegații săi. Puterea Parlamentului și calitatea pe care o au cei care îl alcătuiesc au determinat elaborarea unui regim propriu de organizare, funcționare, de imunități și inviolabilități, menit
să garanteze exercitarea mandatului parlamentar. Acesta a devenit un mandat reprezentativ, Parlamentul constituind nu doar o parte din suveranitatea națiunii, ci chiar această suveranitate[3].
Apariția sistemului parlamentar în țara noastră a fost influențată de Revoluția franceză. Ca repere importante reținem anul 1822, când a fost întocmit în Moldova proiectul de Constituție a Cărvunarilor, care sugera, între altele, înființarea unui sfat obștesc, compus din episcopi, boieri și un boier desemnat de obștea boierilor din fiecare ținut. Potrivit acestui document, puterea legislativă urma să revină domnului, împreună cu sfatul obștesc.
Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova, se refereau la o Obștească adunare, aleasă pe termen de 5 ani, și care dispunea de atribuții importante în ceea ce privește votarea bugetului și stabilirea impozitelor.
De asemenea, avea atribuții trecute ulterior în sarcina executivului, cum ar fi arendarea ocnelor, vămilor și domeniilor statului. Putea semnala Domnului abuzuri și lipsuri în administrație, săvârșite inclusiv de către miniștri, dar nu avea dreptul de inițiativă legislativă, toate legile fiind trimise Adunării de către Domn.
După ce proiectul era examinat în comisii, se adopta decizia cu majoritate absolută și era comunicată Domnului printr-o scrisoare oficială, semnată de toți cei care luaseră parte la vot. Adoptarea Convenției de la Paris la 30 martie 1856 constituie, de asemenea, un moment important, precum și evenimentele ulterioare, care au condus la unirea Principatelor române. Acestea au fost marcate de organizarea alegerilor pentru Adunările ad-hoc ale celor două Principate, ce aveau caracterul unor veritabile adunări reprezentative – parlamente ale celor două Țări Române.
Prin Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris din 7/19 august 1858 s-a introdus pentru prima dată în viața politică românească sistemul bicameral, înființându-se pe lângă Adunarea electivă, prevăzută de Convenția de la Paris, o a doua adunare legiuitoare denumită Corp ponderator, iar mai apoi, Senat. Constituția din 1866 a păstrat sistemul bicameral, reprezentarea națională fiind realizată de Adunarea Deputaților și de Senat, aceeași structură fiind reglementată și de Constituțiile din 1923 și 1938.
Constituțiile comuniste au consacrat parlamentul unicameral – Marea Adunare Națională. În prezent, potrivit Constituției din 1991, revizuită în anul 2003, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”; acesta este alcătuit din Camera Deputaților și Senat (art. 61 din Constituție).
[1] A. ESMEIN, Eléments de droit constitutionnel français et comparée, cinquième édition, revue et argumentée, Paris, Librairie de la Société du Recueil J.B. Sirey et du Journal du Palais, Ancien maison, 1909, p. 64, apud C. NICA, op. cit., vol. I, p. 19 și urm.
[2] Ibidem.
[3] V. DUCULESCU, C. CĂLINOIU, G. DUCULESCU, op. cit., p. 39”
Va invitam sa comandati cartea
