Monica-Ana-Georgiana Dima
Avocat
Baroul Bucureşti
1. Capacitatea civilă de folosinţă. Conţinut. Capacitatea de folosinţă, componentă a capacităţii civile, constă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile, conform prevederilor art. 34 noul Cod civil din materia persoanei fizice, definiţie valabilă şi în cazul persoanei juridice.
În lumina acestei definiţii legale, conţinutul capacităţii de folosinţă este format din drepturi şi obligaţii, patrimoniale sau nepatrimoniale, indiferent de izvorul acestor drepturi (legea, actul juridic şi faptul juridic stricto sensu).
În determinarea acestui conţinut trebuie să ţinem seama de anumite reguli care privesc limitele acestei capacităţi şi care sunt consacrate expres de noul Cod civil. Astfel, conform dispoziţiilor art. 206 alin. (1) noul Cod civil, persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele drepturi şi obligaţii civile care nu pot aparţine decât persoanei fizice, prin natura lor sau potrivit legii.
Aceasta este o regulă generală în materia persoanelor juridice, atât în ceea ce priveşte persoanele juridice cu scop lucrativ, cât şi cele care nu desfăşoară activităţi cu caracter lucrativ (patrimonial).
De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
Textul legal reglementează de această dată o limitare cunoscută în doctrină sub denumirea de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, prevăzută în mod expres de noul Cod civil numai în privinţa persoanelor juridice fără scop lucrativ.
2. Reglementarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. Consacrat în vechea Lege pentru persoanele juridice nr. 21/1924[1], principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a fost reluat în Decretul nr. 31/1954[2] privitor la persoanele fizice si persoanele juridice în cuprinsul art. 34[3], ajungând ca noul Cod civil să modifice viziunea asupra acestuia, prin consacrarea sa expresă numai în privinţa persoanelor juridice fără scop lucrativ, conform dispoziţiilor art. 206 alin. (2)[4].
Discutată în literatura juridică mai veche, ideea specialităţii capacităţii de folosinţă a atras atât aprecieri pozitive, cât şi critici severe, însă fără îndoială, principiul reprezintă şi în prezent un mijloc eficient de „monitorizare” a activităţii persoanelor juridice, dar şi un criteriu de apreciere a îndeplinirii cerinţei legale prevăzute de dispoziţiile art. 187 noul Cod civil, care reglementează elementele constitutive ale oricărei persoane juridice şi care impune existenţa unui patrimoniu care să fie afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
3. Definiţia principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. La fel ca şi actele normative anterioare, din punct de vedere terminologic, noul Cod civil nu consacră în mod expres formula „principiul specialităţii capacităţii de folosinţă”, însă acesta se deduce din dispoziţiile legale care îl reglementează, respectiv din art. 206 alin. (2) noul Cod civil, text legal ce vizează conţinutul capacităţii de folosinţă.
Prin urmare, Codul civil în vigoare nu oferă o definiţie a acestui principiu, ci instituie doar aplicabilitatea sa în materia persoanelor juridice fără scop lucrativ, revenind astfel rolul doctrinei de a-l formula.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice a fost definit, prin prisma dispoziţiilor art. 34 din Decretul nr. 31/1954 (reglementarea anterioară de drept comun în materia persoanelor fizice şi a persoanelor juridice), ca fiind regula de drept civil potrivit căreia persoana juridică nu poate dobândi, prin acte juridice, decât acele drepturi şi obligaţii care sunt în concordanţă cu scopul ei[5].
Considerăm că o astfel de definiţie îşi menţine valabilitatea şi în contextul legislativ actual, prin raportare la prevederile art. 206 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 187 noul Cod civil, acestea având caracter general.
De asemenea, trebuie să mai precizăm faptul că principiul specialităţii nu acoperă întregul conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, ci el se limitează la aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile care au ca izvor actele juridice civile.
Prin urmare, acest principiu nu vizează aria drepturilor şi obligaţiilor civile care au ca izvor legea (care, prin ipoteză, nu pot fi contrare scopului persoanei juridice) şi faptul juridic stricto sensu (delictul civil, faptul juridic civil licit).
Explicaţia rezidă în faptul că verificarea conformităţii drepturilor şi obligaţiilor cu scopul pentru care persoana juridică a fost înfiinţată este necesară numai atunci când se au în vedere motivele pentru care aceste drepturi şi obligaţii sunt exercitate. Or, după cum se ştie, numai în situaţia actelor juridice există acea condiţie de validitate care este cauza, adică scopul urmărit de subiectul de drept prin manifestarea sa de voinţă.
4. Sfera de aplicare a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă în concepţia noului Cod civil. După cum am arătat, noul Cod civil a modificat viziunea asupra principiului specialităţii capacităţii de folosinţă prin consacrarea acestuia în mod expres numai în privinţa persoanelor juridice fără scop lucrativ.
Trebuie să arătăm faptul că principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice fără scop patrimonial cuprinde şi o atenuare în sensul în care art. 208 noul Cod civil referitor la capacitatea persoanei juridice de a primi liberalităţi prevede că: „(…) dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal”.
Aceasta nu înseamnă că principiul a fost eliminat complet în privinţa persoanelor juridice cu scop lucrativ, ci considerăm că se impune o nuanţare în sensul în care legea elimină doar sancţiunea nulităţii absolute ce intervine în cazul nerespectării acestui principiu, în raport de dispoziţiile alin. (3) ale art. 206 noul Cod civil.
Afirmăm toate acestea întrucât unul dintre elementele constitutive care trebuie să existe pentru ca persoana juridică să poată dobândi personalitate juridică este existenţa unui scop licit şi moral, în acord cu interesul general, în vederea realizării căruia este afectat patrimoniul propriu al acesteia (conform art. 187 noul Cod civil). Aşadar, fără putinţă de tăgadă, acest principiu este menţinut în privinţa tuturor persoanelor juridice, inclusiv în cazul celor care au un scop lucrativ.
În aceste condiţii subzistă şi obligaţia ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice să fie afectate realizării scopului ei, însă, aşa cum am precizat, sancţiunea în acest caz nu mai poate fi nulitatea absolută.
Considerăm că măsura este de natură a-i proteja acum pe terţii de bună-credinţă, întrucât nulitatea absolută, prin faptul că poate fi invocată oricând şi de oricine, era de natură a-i prejudicia, mai ales în materie de comerţ, unde legea îi obliga, practic, să verifice obiectul de activitate al co-contractantului (scopul activităţii acestuia) înainte de încheierea actului.
5. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă determină conţinutul capacităţii de folosinţă. În vechea reglementare (Decretul nr. 31/1954), principiul specialităţii capacităţii de folosinţă limita această capacitate, restrângea conţinutului ei la concordanţa dintre capacitatea persoanei juridice şi scopul ei, depăşirea acestei sfere fiind sancţionată cu nulitatea absolută a actelor juridice încheiate.
Remarcăm faptul că, faţă de reglementarea anterioară, noul Codul civil elimină limitarea generică a capacităţii juridice a persoanei juridice la scopul său statutar, păstrând această limitare exclusiv pentru cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, care pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut [art. 206 alin. (2) noul Cod civil].
Situaţia este mai complexă în cazul persoanelor juridice cu scop patrimonial, întrucât conţinutul acelei părţi a capacităţii de folosinţă a persoanei juridice ce constă în aptitudinea acesteia de a încheia acte juridice este determinat de scopul pentru care persoana a fost înfiinţată.
În legătură cu acest aspect se impun însă unele precizări. Astfel, trebuie să reţinem că determinarea limitelor principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se face prin luarea în considerare a limitelor ce rezultă din scopul persoanei juridice, aşa cum e stabilit de lege (scopul generic), actul de înfiinţare sau statut (scopul concret).
Deşi, în principiu, în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ, scopul poate fi derularea oricărei afaceri, nu trebuie neglijat faptul că scopul licit, moral şi în acord cu interesul general constituie o premisă a existenţei sau supravieţuirii oricărei persoane juridice, astfel că, în acest sens, persoana juridică nu poate încheia acte juridice neconforme cu un astfel de scop fără a-şi periclita existenţa sa ca subiect de drept.
Pe de altă parte, având în vedere lipsa unei limite consacrate legal în ceea ce priveşte acest aspect, se naşte întrebarea dacă sunt valabile totuşi astfel de acte ce au un scop contrar dispoziţiilor art. 187 NCC.
Teoretic, răspunsul la o astfel de întrebare ar fi afirmativ, însă aceste acte ar putea fi ele însele lovite de nulitate, afectate de cauze false sau ilicite.
În altă ordine de idei, dacă avem în vedere scopul statutar (obiectul de activitate) al persoanei juridice cu scop lucrativ, precizăm faptul că acesta trebuie să fie licit şi să nu fie contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, art. 196 alin. (1) lit. c) noul Cod civil calificând drept o cauză de nulitate absolută existenţa unui obiect de activitate ilicit şi care nu este în concordanţă cu ordinea publică şi bunele moravuri. În acest caz, persoana juridică poate fi desfiinţată în urma promovării unei acţiuni în nulitatea persoanei juridice pentru motivul indicat.
Prin urmare, aşa cum se reţine şi în literatura juridică de specialitate, în realitate, precizarea scopului lucrativ sub forma unui obiect de activitate este necesară nu pentru a fixa limitele capacităţii juridice a persoanei juridice, ci pentru a nu risca desfiinţarea acesteia[6].
6. Sancţiunea încălcării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. Dacă situaţia este clară în privinţa actelor încheiate de persoanele juridice fără scop lucrativ cu încălcarea principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, sancţiunea fiind nulitatea absolută a acestora, conform dispoziţiilor art. 206 alin. (3) NCC, o reală problemă se pune în privinţa actelor încheiate de persoanele juridice cu scop patrimonial în privinţa cărora a fost eliminată această sancţiune.
Spre exemplu, o chestiune de aplicabilitate practică vizează societăţile comerciale – persoane juridice cu scop lucrativ – care până la intrarea în vigoare a noului Cod civil puteau desfăşura anumite activităţi care nu erau înscrise în obiectul de activitate, în mod ocazional, actele fiind valabile din punct de vedere juridic (de exemplu, activităţi de creditare), iar dacă acestea se transformau în activităţi cu caracter obişnuit, sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor, aceste activităţi trebuiau înscrise în obiectul de activitate.
În prezent, noul Cod civil nu mai prevede sancţiunea nulităţii absolute, însă se pune problema dacă societăţile comerciale care desfăşoară activităţi care nu se regăsesc în obiectul lor de activitate sunt sancţionate în vreun fel, ştiut fiind faptul că anumite categorii de societăţi comerciale sunt obligate prin legi speciale fie să aibă obiect unic de activitate (adică să desfăşoare doar un număr limitat de activităţi), fie obiect principal de activitate.
Considerăm că, în prezent, orice persoană juridică având scop lucrativ poate dobândi toate drepturile şi obligaţiile civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, cu o singură limitare, care este dată de activităţile care trebuie autorizate de către organele competente [art. 207 alin. (1) noul Cod civil], în privinţa cărora legea prevede sancţiunea nulităţii absolute a actelor şi operaţiunilor săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege.
O astfel de limitare exclude în totalitate aplicarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice cu scop patrimonial, deoarece incapacitatea este una specială (vizând numai anumite acte juridice) şi temporară (deoarece durează până la obţinerea autorizaţiei).
Foarte interesant în acest caz este faptul că nulitatea absolută vizează nu numai actele săvârşite fără autorizaţie, ci şi „operaţiunile” săvârşite fără autorizaţie [art. 207 alin. (2) NCC]. În acest caz este evident faptul că legea nu a avut în vedere faptele juridice, ci întregul ansamblu al operaţiunilor juridice care au avut drept consecinţă desfăşurarea unor activităţi fără autorizaţie.
Prin urmare, este adevărat că legiuitorul a instituit o excepţie în privinţa aplicării sancţiunii nulităţii absolute în privinţa persoanelor juridice cu scop lucrativ, însă aceasta nu înseamnă că se admite desfăşurarea fără limite, cu titlu profesional şi în mod repetat a unor activităţi care nu sunt înscrise în obiectul de activitate al societăţii comerciale, mai ales dacă acestea nu au legătură cu scopul statutar.
Prevederile Codului civil în vigoare se completează, în această materie, cu cele ale Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată[7], şi care interzice „efectuarea de acte sau fapte de comerţ[8] fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege” (art. 1).
Potrivit acestei legi, efectuarea de activităţi ilicite se sancţionează atât contravenţional (art. 2), cât şi prin confiscarea mărfurilor sau a produselor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea faptei, precum şi cu confiscarea veniturilor ilicite obţinute din activităţi ilicite de către persoanele fizice sau juridice (art. 4).
Eliminarea sancţiunii nulităţii absolute în cazul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice cu scop lucrativ corespunde celerităţii activităţii comerciale, protejându-i pe profesioniştii de bună-credinţă, fiind, practic, imposibil ca aceştia să verifice, cu ocazia încheierii fiecărui contract, obiectul de activitate al tuturor co-contractanţilor săi.
În privinţa societăţilor comerciale având obiect unic sau principal de activitate, remarcăm faptul că, de obicei, aceste persoane juridice se înfiinţează sau funcţionează în baza unor avize sau autorizaţii, autorităţile competente fiind de cele mai multe ori în măsură fie de a refuza eliberarea autorizaţiilor, fie de a retrage autorizaţia acordată în cazul în care persoana juridică nu respectă prevederile legii speciale privind obiectul de activitate.
În lumina dispoziţiilor noului Cod civil o altă problemă se pune şi în legătură cu actele cu titlu gratuit între persoane juridice, interzise anterior intrării în vigoare a acestuia pe considerentul scopului societăţilor comerciale, care este obţinerea de profit.
Această interdicţie trebuie reconsiderată în contextul legislativ actual, în sensul că, potrivit actualului Cod civil, o persoană juridică cu scop lucrativ nu numai că poate primi liberalităţi, însă poate şi face donaţii (în condiţiile stabilite de legislaţia fiscală sau alte legi speciale), însă dacă acestea sunt în legătură cu scopul statutar şi servesc realizării acestuia.
***
Carti pe aceeasi tema:
Comentariile Codului civil – Persoana juridica
Codul civil adnotat – Vol. I. Art 1-257 – Despre legea civila. Despre persoane
Noul Cod civil – comentarii, doctrina, jurisprudenta – Vol. I. Despre legea civila. Persoanele. Familia. Bunurile
***
[1] Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 21/1924 (M. Of. nr. 27 din 6 februarie 1924): „Persoanele juridice de drept privat, căzând sub prevederile legii de faţă nu se pot folosi decât de drepturile ce le sunt necesare pentru realizarea scopului şi destinaţiunilor. Ele nu pot contracta obligaţiuni decât tot în vederea realizării acestui scop şi acestei destinaţiuni”.
[2] B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954.
[3] Conform căruia: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice alt act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
[4] Text legal care prevede că: „Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”.
[5] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţie revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1995, p. 382.
[6] F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 194.
[7] Republicată succesiv în M. Of. nr. 133 din 20 iunie 1991 şi M. Of. nr. 291 din 5 mai 2009.
[8] Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011: „În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii»”.
