Prof. univ. dr. Călina Jugastru
Universul dreptului civil[1] se înfățișează ca perimetru esențial al interpretării și punerii în aplicare a legilor. Arhitectura complexă a instituțiilor sale necesită un studiu organizat și detaliat, într-o cronologie obligatorie a disciplinelor consacrate – Partea generală, Persoanele, Drepturile reale, Obligațiile, Contractele speciale, Succesiunile. Dreptul obligațiilor constituie un areal care completează și, în același timp, oferă deschidere, pe itinerarul științei și practicii dreptului civil. Instituțiile specifice dreptului obligațiilor au natură duală. De o parte, au un nucleu ferm conturat, pe linia unei tradiții care transcende timpul și frontierele. De altă parte, dinamica socială „atinge” inevitabil reglementarea și creează spațiu de verificare, dezbatere, reașezare. Ambele direcții (cea clasică și cea înnoitoare) sunt destinate asigurării previzibilității și echilibrului, în lumina standardelor naționale și europene.
Lucrarea Drept civil. Obligațiile este structurată potrivit exigențelor unui curs universitar, dar oferă instrumente de lucru în diferite etape ale formării academice și ale derulării profesiilor juridice. Pentru studentul care intră, pentru prima dată, în studiul obligațiilor, continuitatea instituțiilor și prezentarea sistematică sunt un element esențial al înțelegerii și asimilării cunoștințelor. Pentru masterandul care caută diversificarea problematicii, un tablou aprofundat permite un orizont de deschidere spre etapa următoare, a cercetării specializate. Pentru doctorandul care dezvoltă teme circumscrise sau tangente dreptului obligațiilor, conținutul ideatic și referințele bibliografice sunt repere în cercetarea monografică de anvergură. Pentru orice practician sau teoretician al dreptului, tematica obligațiilor civile, contractului și răspunderii civile, garanțiilor, staticii și dinamicii obligațiilor reprezintă un punct de interes și de actualitate.
Dreptul scris este esențial pentru a fixa, lămuri și aplica instituțiile ce permit funcționarea optimă a circuitului civil. Teoria generală a obligațiilor reprezintă platforma care prin semnificație, densitate și dificultate, garantează aprofundarea conceptelor, înțelegerea corelațiilor și identificarea soclului dreptului privat. În ansamblu și în filigran, Obligațiile concură determinant la desăvârșirea unei pregătiri de substanță și de rafinament critic, în acord cu profilul juristului complet.
⁕ ⁕
⁕
Existența baremurilor este produsul finit generat de practica dificilă a indemnizării prejudiciului corporal. Lipsa criteriilor legale, diferențele semnificative (care există și în cadrul aceluiași sistem judiciar, dar și de la stat la stat) – sunt doar câțiva factori care reclamă o linie de conduită caracterizată printr-o (relativă) convergență. Undeva, poate fi înțeleasă precauția de a nu legifera (deocamdată) criterii clare de indemnizare, cât timp, prejudiciul corporal se dovedește a avea o doză de cameleonism. Prejudiciul de agrement este un exponent elocvent al schimbărilor, întrucât modul în care instanțele de judecată au înțeles conținutul acestuia (și, prin urmare, modul în care au procedat la indemnizare) reflectă concepția vremii sau epocii respective.
„Evidența” prejudiciilor corporale este utilă. Categorie de categorie, indemnizarea poate evita suprapunerile. Un accident de circulație care generează un evantai de prejudicii (materiale, morale) implică identificarea fiecărui prejudiciu (atunci când nu se indemnizează, global, prejudiciul corporal). În raport de circumstanțele concrete, vor fi avute în vedere prejudiciul corporal anterior consolidării leziunilor și, respectiv, prejudiciul corporal ulterior datei consolidării.
Atât timp cât nu există unanimitate (consacrată legislativ), în ce privește categoriile prejudiciului corporal, sarcina practicianului rămâne dificilă. Într-un context dat, al unei multitudini de leziuni, subzistă cel puțin două riscuri. În ipoteza cererilor de indemnizare, aflate pe rolul instanțelor de judecată, este posibil ca prejudiciile să nu fie riguros identificate. Apoi, există riscul ca încadrarea consecințelor dăunătoare în categorii ale prejudiciului corporal să fie eronat efectuată sau (în cel mai fericit caz) să fie un demers concretizat neunitar în practică.
Cel de al doilea aspect este (aproape) palpabil în practica judiciară: prejudiciul sexual ar putea fi inclus în prejudiciul de agrement (în sensul că, o sumă de bani corespunde la două categorii distincte de prejudicii; pierderea speranței de a realiza un proiect de viață familială normală ar putea fi un prejudiciu înglobat în prejudiciul de agrement sau în pretium doloris, fără să se bucure de indemnizare separată). Majoritar, instanțele din țara noastră nu privesc distinct prejudiciul corporal rezultat înainte de consolidare și prejudiciul corporal generat după data consolidării.
Astfel de variațiuni, în nominalizarea categoriilor prejudiciului corporal, sunt expresia lipsei de unitate practică, la nivel național. Acesta este momentul la care intervine baremizarea, al cărei rol este să unifice concepțiile, tezele de doctrină și practica judiciară. Pe de altă parte, examinarea baremurilor relevă categorisiri variate/ diferite ale prejudiciilor corporale. Utilizarea nomenclaturilor prejudiciului nu constituie însă garanția unificării practicii indemnizării.
Din această perspectivă, apare ca realist dezideratul convergenței, unanimitatea fiind o utopie. Raportarea la un barem anume, ar veni în întâmpinarea cerințelor de a fi indemnizate toate prejudiciile corporale și de a evita dubla indemnizare. Examinând prejudiciile baremizate, practicianul (magistratul, de pildă) ar avea posibilitatea de a verifica, simplu, corespondența barem-situația victimei și ar proceda la indemnizare, categorie per categorie.
Elaborarea unor nomenclaturi ale prejudiciului corporal apare ca preocupare notabilă a anilor 2000, având ca premisă soluții naționale de practică neunitară. Într-o formulare ce aparține grupului de lucru coordonat de Jean-Pierre Dintilhac, scopul elaborării nomenclaturii prejudiciului corporal este de a răspunde victimelor, care se poziționează în așteptarea unei optime identificări și previzibilități, în ce privește daunele corporale susceptibile de indemnizare[[2]].
În termeni asemănători, raportul întocmit de grupul de lucru coordonat de Yvonne Lambert-Faivre atestă o stare de fapt ce pune în evidență lipsa de transparență în practica evaluării și indemnizării prejudiciului corporal, precum și absența definițiilor diferitelor categorii de prejudicii corporale. Armonizarea criteriilor de indemnizare are ca premisă punerea la dispoziție a unei nomenclaturi comune prejudiciilor corporale. Inițial dedicată facilitării misiunii de indemnizare din partea organismelor sociale, tema nomenclaturii prejudiciului corporal a captat preocupările specialiștilor din domenii diverse.
Finalitatea despăgubirii victimei parcurge două etape: evaluarea prejudiciului și evaluarea despăgubirii. Ambele operațiuni reflectă o realitate cu dublă valență: faptică și juridică. Ambele proceduri trebuie desfășurate sub semnul preciziei, cu marca echității. Evaluarea riguroasă a prejudiciului corporal este premisa indemnizării juste. Repertoarul categoriilor prejudiciului corporal și baremul valorilor indemnizației facilitează sarcina instanțelor de judecată, deschide calea indemnizării echitabile și favorizează o jurisprudență unitară. Beneficiile reperelor legislative în evaluare/despăgubire sunt incontestabile.
Citește și Obligațiile antreprenorului
Atât de dificila sarcină de a „repune în situația anterioară” este, în mod realist, considerată o (adevărată) ficțiune – întrucât unele atingeri corporale sunt iremediabile. Magistratul este pus în situația de a „șterge” consecințele sociale pentru situații de fapt aparent ireversibile[[3]]. În expresia președintelui Dintilhac – evocat, cu fiecare prilej al aplicării nomenclaturii care îi poartă numele – principiul reparării integrale este o „utopie constructivă”, în materia prejudiciului corporal. „A abandona sau, din contră, a privilegia unul din cei doi versanți ai reparării integrale (tout le préjudice, rien que le préjudice) va reveni, fie pentru a părăsi aria posibilului indemnizând dincolo de ceea ce poate suporta societatea, fie negând singularitatea atingerii individuale și tarifând-o pe bază de barem”[[4]].
Oricare dintre nomenclaturile propuse are imperfecțiuni. După cum, fiecare dintre acestea are meritul utilității (și este o soluție ce poate fi ajustată de către magistrat, în procesul evaluării), pe terenul alternativei inexistenței reperelor de drept pozitiv.
Nomenclatura Dintilhac este o nomenclatură-reper, ce conține trimiteri la alte nomenclaturi semnificative (cum este, nomenclatura Lambert-Faivre din 2003[[5]]). Evantaiul prejudiciilor corporale este larg. Un examen atent conchide că descrierea, până la detaliu, a fiecărei categorii, are rolul de a delimita tipurile de prejudicii corporale, de a indemniza toate prejudiciile corporale prezente în speță și de a evita dubla indemnizare („pour ne pas indemniser «plus», mais indemniser «mieux»”[[6]]).
[1] Acest fragment reprezintă un extras (p. 260-263) din lucrarea Călina Jugastru, Drept civil. Obligațiile, Ed. Hamangiu, București, 2023, aflată în prezent în curs de apariție.
[[2]] Rapport du groupe de travail chargé d’élaborer une nomenclature des préjudices corporels (grupul de lucru a fost coordonat de Jean-Pierre Dintilhac), p. 1, https://www.vie-publique.fr/rapport/28092-rapport-du-groupe-de-travail-charge-delaborer-une-nomenclature-des-prej, consultat la 25 martie 2023.
[[3]] M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bisbal, L’évaluation du préjudice corporel. Expertises-principes-indemnités, 20e édition, LexisNexis, Paris, 2015, p. 9.
[[5]] Raportul privind indemnizarea prejudiciului corporal (elaborat de Y. Lambert-Faivre) este disponibil pe pagina https://www.vie-publique.fr/rapport/26450-rapport-sur-lindemnisation-du-dommage-corporel, consultată la 5 februarie 2023).
[[6]] Raportul Lambert-Faivre, op. cit., p. 3.
