(Extras din P. Craig, G. de Búrca, Dreptul Uniunii Europene – comentarii, jurisprudență și doctrină, ed. a VI-a, Ed. Hamangiu, 2017)

CONSIDERAȚII PRINCIPALE

  1. Teza supremației dreptului UE nu a beneficiat de o bază formală în tratate, ci a fost dezvoltat de către Curte pe baza noțiunii sale privind „noua ordine juridică”. CEJ a stabilit că scopul creării unei piețe comune uniforme între diferite state membre ar fi periclitat dacă dreptul UE ar putea fi subordonat dreptului național.
  2. Prin urmare, în opinia CJUE, validitatea dreptului UE nu poate fi niciodată, evaluată prin referire la dreptul național. Instanțele naționale trebuie să pună imediat în apli­care dreptul UE, indiferent de rangul acestora, în cauzele cu care sunt sesizate și să ignore sau să înlăture orice normă națională, indiferent de rang, care ar putea împie­dica aplicarea dreptului UE. Astfel, în opinia CJUE, orice normă din dreptul UE este prioritară față de orice dispoziție a dreptului național, inclusiv constituțiile naționale.
  3.  Cerința de a „înlătura” dreptul național conflictual nu implică o obligație de a anula dreptul național, care poate continua să se aplice în orice situație care nu este regle­mentată de prevederea conflictuală din dreptul UE.
  4. Majoritatea instanțelor naționale nu acceptă viziunea CJUE în ceea ce privește supremația dreptului UE. Deși în practică, acceptă cerințele supremației, majoritatea privesc aceasta ca decurgând din constituțiile lor naționale, nu din autoritatea trata­telor UE sau a CJUE și rețin competența unui control constituțional de fond asupra măsu­rilor dreptului UE. Apar în plus, provocări noi care decurg din introducerea în Tratatul de la Lisabona a unor dispoziții care protejează identitatea națională

PRIMA DIMENSIUNE: SUPREMAȚIA DIN PERSPECTIVA CEJ

(A) BAZELE

Tratatul CEE nu conținea nicio dispoziție referitoare la supremația dreptului comunitar asupra dreptului național. În Tratatul Constituțional a fost încorporat un articol, iar în Tratatul de la Lisabona a fost inclusă o Declarație privind supremația, al căror efect va fi examinat mai jos. În ciuda absenței oricărei dispoziții explicite din Tratatul de la Roma, CEJ și‑a formulat viziunea asupra supremației în primii ani ai existenței Comunității. Ea a atins această problemă în cauza Van Gend en Loos[[1]], când a statuat că Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internațional, în favoarea căreia statele își limitaseră dreptu­rile suverane, însă concentrarea principală a CEJ era asupra efectului direct. Principiul supremației s‑a aflat însă, în prim planul hotărârii Costa.

Cauza 6/64, Flaminio Costa/ENEL

[1964] ECR 585, 593

[în urma renumerotării conform Tratatului de la Lisabona: art. 5, 7, 177
și 189 au devenit art. 4 alin. (3) TUE, respectiv art. 18, 267 și 288 TFUE]

CEJ

având în vedere că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatului și care este obligatorie pentru instanțele acestora;

că, într‑adevăr, prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, dotată cu instituții proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și lor însele;

având în vedere că această integrare a dispozițiilor care provin din izvoare comunitare în dreptul fiecărei țări membre, precum și, într‑un sens mai general, litera și spiritul tratatului au drept corolar imposibilitatea statelor de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice acceptate de către acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară care nu poate astfel să îi fie opozabilă;

că forța executivă a dreptului comunitar nu poate, într‑adevăr, varia de la un stat la altul în funcție de legile interne ulterioare fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului menționate la articolul 5 alineatul (2) și nici nu poate da naștere unei discriminări interzise prin articolul 7;

că obligațiile asumate în temeiul Tratatului de instituire a Comunității nu ar fi necondiționale, ci doar eventuale, în cazul în care acestea ar putea fi puse în discuție prin actele legislative viitoare ale semnatarilor; (…)

având în vedere că supremația dreptului comunitar este confirmată prin articolul 189, conform căruia regulamentele au caracter „obligatoriu” și „se aplică direct în fiecare stat membru”;

că această dispoziție, care nu este însoțită de nicio rezervă, ar fi lipsită de valoare în cazul în care un stat ar putea să îi anuleze efectele unilateral, printr‑un act legislativ opozabil textelor comu­nitare;

având în vedere că rezultă din ansamblul acestor elemente că, întrucât provine dintr‑un izvor autonom, dreptului născut din tratat nu i s‑ar putea opune, așadar, în considerarea naturii sale specifice originale, pe cale judiciară, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a‑și pierde caracterul comunitar și fără a fi pus în discuție fundamentul juridic al Comunității înseși;

că transferul operat de către state, din ordinea lor juridică internă în beneficiul ordinii juridice comu­nitare, al drepturilor și obligațiilor corespunzătoare dispozițiilor din tratat are drept conse­cință o limitare definitivă a drepturilor lor suverane în raport cu care nu poate avea întâietate un act unilateral ulterior incompatibil cu noțiunea de Comunitate.

Ceea ce reiese cel mai puternic în evidență din hotărârea Curții este abordarea teleologică și nu cea textuală, cu accent asupra obiectivelor UE și asupra spiritului tratatelor. Curtea a expus o serie de argumente pentru a‑și justifica concluzia că dreptul UE trebuie să aibă prioritate față de dreptul național.

În primul rând, există un argument care ar putea fi numit contractualist. Esența acestui argu­ment este că dreptului UE trebuie să i se acorde rang prioritar, întrucât acesta de­curge dintr‑un acord asumat de statele membre la momentul la care au aderat la UE. Vedem acest argument în declarația Curții, în sensul că tratatul și‑a creat o ordine juridică proprie, care a devenit imediat „integrată” în sistemele juridice ale statelor membre. Argu­mentul este mai explicit în declarația CEJ că statele membre au transferat noilor instituții ale Uniunii „puteri reale derivate din limitarea competenței” și și‑au limitat prin aceasta drep­turilor lor suverane. Cu toate acestea, Curtea nu a făcut nicio referire la constituția vreunui stat membru pentru a vedea dacă un astfel de transfer sau limitare a suveranității era avută în vedere sau posibilă în conformitate cu acea constituție.

Un al doilea aspect al hotărârii este cel funcțional, surprinzând ideea că obiectivele trata­telor însele nu puteau fi atinse decât dacă se acorda prioritate dreptului UE. Astfel, Curtea afirmă că scopurile tratatelor erau integrarea și cooperarea, iar atingerea acestora ar fi periclitată de un stat membru care ar refuza să pună în aplicare o normă din dreptul Uniunii care ar trebuie să fie obligatorie în mod uniform și egal.

Un al treilea argument este unul egalitarist. Dacă dreptul unui stat membru ar putea pre­vala în mod unilateral față de dreptul UE, atunci aceasta ar duce la discriminare în apli­carea dreptului UE între statele membre și ar însemna, de asemenea, că un stat profită de toate beneficiile dreptului UE fără a accepta însă și toate poverile.

Un ultim fir de argumente are o natură analitică: obligațiile asumate de statele membre prin tratate ar fi „doar eventuale” în loc de necondiționate, dacă ar fi supuse unor acte legis­lative ulterioare ale statelor. Astfel, Curtea face trimite la actualul art. 288 TFUE, care prevede că regulamentele au efect direct și concluzionează că ar fi lipsit de sens dacă sta­tele ar putea nega efectul dreptului UE prin legislația ulterioară neconformă. Acest argu­ment textual are, însă, o eficacitate limitată, întrucât art. 288 se referă numai la aplica­bi­litatea directă a regulamentelor, în timp ce Curtea a căutat să instituie un principiu general al supremației tuturor normelor obligatorii ale UE. Mai mult decât atât, efectul direct se referă la modul în care dreptul Uniunii devine parte a sistemului juridic național, fără necesitatea unor măsuri de implementare, dar nu stabilește prioritatea dintre acest drept și alte forme ale dreptului național.

(B) SFERA DE APLICARE A PRINCIPIULUI

Deși baza conceptuală a supremației dreptului UE a fost stabilită în cauza Costa, întinderea principiului a devenit mai clară în hotărâri ulterioare.

(i) Principiul supremației aplicabil față de toate legislațiile naționale

În cauza următoare, Curtea a hotărât că statutul juridic al unei măsuri naționale conflic­tuale nu era relevant din perspectiva întrebării dacă dreptul UE ar trebui să fie prioritar sau nu[[2]]. Nici măcar o normă fundamentală din dreptul constituțional național nu poate fi invocată pentru a contesta prioritatea dreptului UE direct aplicabil. Această hotărâre a dat naștere unui conflict potențial grav în relația dintre Curtea constituțională federală ger­mană și CEJ. Deși aceasta din urmă a încercat să evite un conflict constituțional direct cu o instanță națională[[3]], ea nu și‑a retras niciodată susținerile.

Cauza 11/70, Internationale Handelsgesellschaft mbH/Einfuhr‑und
Vorratsstelle für Getreide und Futtermittel

[1970] ECR 1125

Reclamantul susținea că un regulament comunitar conform căruia o cauțiune era confiscată dacă bunurile nu erau exportate în interiorul perioadei de timp fixate, era contrar principiilor dreptului constituțional național, printre care libertatea de acțiune și de dispoziție, libertatea economică și proporționalitatea.

CEJ

  1. Întrucât recurgerea la norme sau noțiuni juridice ale dreptului național pentru aprecierea vali­dității actelor adoptate de instituțiile Comunității ar aduce atingere unității și eficienței dreptului comunitar;

întrucât validitatea unor astfel de acte poate fi apreciată numai în lumina dreptului comunitar;

întru­cât într‑adevăr, dreptul născut din tratat, izvor de drept autonom, nu poate, prin natura sa, să fie înlăturat de normele de drept național, oricare ar fi acestea, fără a‑și pierde caracterul co­munitar și fără a pune în discuție fundamentul juridic al Comunității însăși;

întrucât, prin urmare, invocarea atingerilor aduse fie drepturilor fundamentale, astfel cum sunt prevăzute de Constituția unui stat membru, fie principiilor unei structuri constituționale națio­nale, nu poate afecta validitatea unui act al Comunității sau efectul acestuia pe teritoriul respectivului stat.

Curtea s‑a confruntat cu tipul contrar de argument în cauza Ciola, în care guvernul austriac susținea că principiul supremației nu ar trebui să se aplice în mod automat „actelor admi­nistrative individuale speciale”[[4]]. Curtea a respins acest argument, reafirmând că nu trebuie aplicată nicio prevedere din dreptul național care intră în conflict cu dreptul UE care se bucură de efect direct. Astfel, principiul supremației este impus ori de câte ori este vorba despre dreptul UE cu efect direct și indiferent dacă în discuție intră norme consti­tuțio­nale naționale fundamentale sau acte administrative lipsite de importanță. Mai re­cent, Curtea și‑a nuanțat raționamentul din cauza Ciola, recunoscând că, în anumite îm­pre­jurări, prin­cipiul supremației trebuie adaptat la limitările interne impuse de perioada de timp în care pot fi revocate sau contestate pe cale judiciară anumite acte administrative[[5]].

(ii) Principiul supremației aplicabil legislațiilor naționale anterioare și ulterioare dreptului UE

În cauza Simmenthal, CEJ a dezvoltat în continuare principiul supremației clarificând că aces­ta se aplică indiferent dacă dreptul național este anterior sau ulterior față de dreptul UE. O măsură UE făcea inaplicabilă orice dispoziție contrară din dreptul național și împiedica adop­tarea noului drept național care ar intra în conflict cu dreptul Uniunii.

Cauza 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato/Simmenthal SpA

[1978] ECR 629

Societatea pârâtă care importase carne de vită din Franța în Italia, a introdus o acțiune în fața Pretore solicitând restituirea taxelor care îi fuseseră impuse pentru controlul veterinar la fron­tieră, pe motiv că această cheltuială era incompatibilă cu dreptul CE. În cadrul unei acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, CEJ a hotărât că astfel de taxe erau într‑adevăr contrare trata­tului. Atunci când Pretore a dispus, în consecință, restituirea sumelor cu dobândă, autorită­țile fiscale italiene au obiectat că o instanță națională nu putea refuza pur și simplu să aplice o lege națională contrară dreptului comunitar, ci mai întâi trebuie să sesizeze Curtea Consti­tuțio­nală italiană cu această problemă pentru ca legea italiană să fie declarată neconstitu­țională. Prin urmare, Pretore a înaintat din nou cauza către CEJ întrebând dacă în aceste condiții legea națio­nală trebuie ignorată pentru viitor fără a aștepta ca aceasta să fie înlăturată de autoritatea con­stituțională competentă.

CEJ

  1. că, de altfel, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, dispozițiile tratatului și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislația națională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale existente, ci și – în măsura în care aceste dispoziții și acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naționale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare;
  2. că, într‑adevăr, faptul de a recunoaște o anumită eficiență juridică unor acte normative națio­nale care încalcă domeniul în cadrul căruia Comunitatea își exercită atribuția legislativă sau care sunt incompatibile într‑un alt mod cu dispozițiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea, în această privință, a caracterului efectiv al angajamentelor asumate în mod necondiționat și irevo­cabil de către statele membre, în temeiul tratatului, și ar pune astfel în discuție înseși fun­damentele Comunității;

(…)

  1. că din cele ce precedă reiese că orice instanță națională, sesizată în cadrul competenței sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziții eventual contrare a legislației naționale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare.

Raționamentul din Simmenthal a fost reafirmat cu tărie în cauze ulterioare[[6]], de exemplu, în cauza Winner Wetten[[7]]CEJ a examinat, de asemenea, dacă dispozițiile dreptului națio­nal considerat a fi incompatibil cu dreptul UE ar putea fi menținute provizoriu în vigoare pe parcursul perioadei necesare pentru ca autoritățile interne să repare încălcarea, prin analogie cu art. 264 TFUE, care permite Curții să suspende anularea unei măsuri UE, până la adoptarea unei măsuri noi. CEJ nici nu a confirmat, nici nu a exclus această posibili­tate[[8]], dar a clarificat că, dacă s‑ar recunoaște o astfel de posibilitate, instanța națională ar putea să o folosească numai dacă „considerații imperative de securitate juridică ce au legă­tură cu toate interesele (în cauză), atât publice, cât și private, aflate în joc” justifică aceas­ta, și numai în intervalul de timp „necesar pentru a permite remedierea unei astfel de nelegalități”[[9]]. Curtea a apreciat că aceste criterii nu sunt întrunite în cauză.

(C) ORGANELE NAȚIONALE CARE TREBUIE
SĂ APLICE PRINCIPIUL SUPREMAȚIEI

Cauzele examinate până acum au pus bazele principiului supremației și au determinat sfera acestuia. Acestea nu au abordat însă, o problemă separată referitoare la care instan­țe naționale puteau aplica principiul supremației. Aceasta reprezenta o preocupare spe­cială în multe din țările cu drept codificat, în care adesea, numai Curtea Constituțională putea, conform dreptului național, să declare o lege națională ca fiind neconstituțio­nală. Această problemă a intervenit în cauza Simmenthal, în care autoritățile fiscale italiene au contestat dispoziția Pretore prin care acorda rambursarea taxelor care fuseseră percepute conform unei legi naționale existente, înainte ca Curtea Constituțională să se fi pronunțat asupra ei.

Cauza 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato/Simmenthal SpA

[1978] ECR 629

CEJ

  1. că din cele ce precedă reiese că orice instanță națională, sesizată în cadrul competenței sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziții eventual contrare a legislației naționale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare;
  2. că, prin urmare, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente ale înseși naturii dreptului comunitar orice dispoziție dintr‑o ordine juridică națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, ce ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului comunitar prin faptul de a nega instan­ței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar consti­tui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor comunitare;
  3. că aceasta ar fi situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept comunitar și o lege națională ulterioară, soluționarea acestui conflict ar fi rezervată unei auto­rități, alta decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului comunitar, învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în calea eficienței depline a dreptului comunitar nu ar fi decât temporar;
  4. că, prin urmare, se impune să se răspundă la prima întrebare în sensul că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

Mesajul clar din partea CEJ era că, deși Curtea Constituțională era singura instanță națio­nală competentă să se pronunțe cu privire la constituționalitatea unei legi naționale, în cazul în care în fața unei alte instanțe naționale se ivește un conflict între o lege națională și dreptul UE, acea instanță trebuie să aplice imediat dreptul Uniunii, fără a aștepta hotă­rârea prealabilă a instanței constituționale.

Principiul Simmenthal a fost afirmat în numeroase rânduri[[10]] și extins în Factortame[[11]]. Drep­tul englez nu permitea la acel moment solicitarea de măsuri provizorii împotriva Coroa­nei. CEJ a reiterat hotărârea Simmenthal privind nevoia de eficiență și de prioritate automată a dreptului UE cu efect direct asupra dreptului național și apoi a declarat[[12]] că „deplina eficacitate a dreptului comunitar ar fi în egală măsură diminuată dacă o normă de drept național ar putea să împiedice instanța sesizată cu o cauză căreia i se aplică dreptul comu­ni­tar să încuviințeze măsuri provizorii pentru a garanta deplina eficacitate a hotărârii judecăto­rești ce se va pronunța cu privire la existența drepturilor invocate în temeiul drep­tului comunitar”. A rezultat că instanța care, în aceste împrejurări, ar încuviința măsuri provizorii dacă printr‑o normă de drept național nu i s‑ar interzice să acționeze astfel, are obligația să înlăture aplicarea acelei norme. Principiul Simmenthal a fost și mai mult extins în cauza Larsy, în care CEJ a hotărât că nu doar instanțele naționale, ci și orga­nele adminis­tra­tive cores­punzătoare, în speță, o instituție națională pentru asigurări sociale, trebuie să înlă­ture legile naționale conflictuale pentru a pune în aplicare supremația dreptului comu­nitar[[13]].

Principiul Simmenthal prezintă o mare importanță atât din punct de vedere practic, cât și din punct de vedere conceptual. Supremația dreptului UE a pătruns în tot sistemul juridic național și trebuia aplicată de toate instanțele naționale în cauzele care intrau în compe­tența lor. Nu era necesar ca o persoană privată să pledeze în fața instanței constituțio­nale. Instanța națională sesizată cu litigiul putea refuza ea însăși să aplice dispozițiile dreptului național care intrau în conflict cu dreptul UE.

Aplicarea principiului a fost viu exemplificată în cauza Elchinov, în care CEJ a decis că o regulă națională care obliga o instanță inferioară să respecte hotărârile instanțelor națio­nale superioare, nu o putea împiedica pe cea dintâi să își exercite puterea de apreciere pentru a solicita o hotărâre în temeiul art. 267, în cazul în care considera că hotărârea instanței superioare contravine dreptului UE, și în acest caz, instanța inferioară ar fi obli­gată să urmeze hotărârea CEJ acolo unde această diferă de hotărârea instanței superioare naționale[[14]].

Principiul era, de asemenea, vizibil în cauza Filipiak[[15]]CEJ a hotărât că instanțele națio­nale nu puteau fi împiedicate să respecte principiul supremației dreptului Uniunii și să înlăture dispozițiile dreptului național care intrau în conflict cu dreptul Uniunii, ca urmare a hotărârii instanței constituționale naționale care amânase data la care acele dispoziții considerate neconstituționale urmau să nu mai producă efecte. În mod similar, în cauza Melki[[16]], CEJ a hotărât că dreptul UE se opune legislației unui stat membru care instituia o procedură interlocutorie pentru controlul constituționalității legilor naționale, în măsura în care natura prioritară a procedurii respective împiedica toate celelalte instanțe naționale să sesizeze CEJ în temeiul art. 267 TFUE, atât înainte de depunerea unei excepții privind con­stituționalitatea la instanța constituțională națională, cât și după pronunțarea deciziei acesteia. CEJ a fixat însă, anumite condiții în care o astfel de procedură ar putea fi compati­bilă cu dreptul UE[[17]].

(D) IMPACTUL ASUPRA DREPTULUI NAȚIONAL

Am observat că, în opinia Curții, o măsură UE face inaplicabilă orice dispoziție contradic­to­rie din dreptul național și împiedică adoptarea de noi legi naționale care ar intra în conflict cu dreptul UE. Trebuie semnalate două aspecte, ce reclamă clarificări suplimentare.

Mai întâi, principiul Simmenthal nu impune instanței naționale să invalideze sau să anuleze dispoziția din dreptul național care intră în conflict cu dreptul UE, ci să refuze să o aplice; din considerente de securitate juridică, neaplicarea dreptului național nu îi expune la amen­zi pe cei care s‑au bazat pe acesta[[18]]. Această diferență între neaplicarea și anularea dreptului național a fost accentuată în cauza IN.CO.GE’ 90. CEJ a respins argumentul Comi­siei în sensul că incompatibilitatea dreptului UE cu o normă de drept național adoptată ulterior trebuie să ducă la inexistența normei naționale[[19]].

Contrar a ceea ce susține Comisia, nu s‑ar putea deduce, prin urmare, din Hotărârea Simmenthal, citată mai sus, că incompatibilitatea cu dreptul comunitar a unei norme de drept național ulterioare are ca efect anularea acesteia. În fața unei asemenea situații, instanța națională este, din contră, obligată să elimine aplicarea acestei norme, înțelegându‑se că această obligație nu limitează atribuțiile instanțelor naționale competente de a aplica, dintre diversele procedee de ordine juridică internă, pe acelea care sunt corespunzătoare pentru a apăra drepturile individuale conferite în temeiul dreptului comunitar.

În al doilea rând, din cauza Kapferer[[20]] reiese clar că instanța națională nu este întot­deau­na obligată să verifice și să înlăture o hotărâre judecătorească definitivă care încalcă drep­tul UE. CEJ a recunoscut importanța principiului res judicata, conform căruia hotărârile judecătorești care au devenit definitive nu mai pot fi puse la îndoială. Dreptul UE nu im­punea prin urmare, unei instanțe naționale să înlăture regulile de procedură interne care conferă caracter definitiv unei hotărâri judecătorești, chiar dacă acest lucru i‑ar per­mite să corecteze o încălcare a dreptului UE prin respectiva hotărâre. Totuși, normele procedurale naționale relevante trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității[[21]]. CEJ a limitat însă posibilitatea eludării principiului supremației prin invocarea principiului res judicata. În cauza Lucchini[[22]], Curtea a reținut că dreptul UE excludea aplicarea unei dispoziții a dreptului național care stabilea principiul res judicata, în cazul în care aceasta ar împiedica recuperarea unui ajutor de stat acordat cu încălcarea dreptului UE.

După Lucchini, nu mai era sigur dacă se mai putea pune bază pe hotărârea Kapferer. În cauza Fallimento Olimpiclub Srl, însă, Curtea a făcut distincție între cele două cauze[[23]]. După ce a reamintit principiul din Kapferer, CEJ a statuat că dreptul UE nu im­pune unei instanțe naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii, chiar dacă aceasta ar permite remedierea unei încălcări a dreptului Uniunii în decizia contestată[[24]]. Curtea a diferențiat cauza Lucchini, interpretând‑o ca pe o hotărâre „cu totul specială” în care Comisia avea competența exclu­sivă de a examina compatibilitatea unui ajutor de stat cu piața comună[[25]]. CEJ a reținut însă că eficiența dreptului UE ar fi afectată dacă principiul res judicata ar lipsi in­stan­ța națională nu doar de posibilitatea de a repune în discuție o hotărâre judecăt­o­rească definitivă luată cu încălcarea dreptului UE, ci și de corectarea acelei încălcări, în cauze ulterioare, care au ca obiect aceeași problemă de bază[[26]].

(E) DECLARAȚIA 17 PRIVIND SUPREMAȚIA

Supremația dreptului UE asupra dreptului național a fost dezvoltată de instanțele UE și până acum nu a fost consacrată de tratate. Tratatul Constituțional a încasat acest glonț con­stituțional. Articolul I‑6 TC prevedea că:

Constituția și dreptul adoptat de către instituțiile Uniunii, în exercitarea competențelor care îi sunt atribuite acesteia, au întâietate față de dreptul statelor membre.

În Tratatul de la Lisabona s‑a renunțat la această dispoziție, la solicitarea Consiliului Euro­pean din 2007, motivul fiind că, aceasta, împreună cu alte modificări, ar diminua „carac­terul constituțional”[[27]]. Ea a fost înlocuită în Tratatul de la Lisabona printr‑o Declarație privind supremația[[28]].

Conferința reamintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.

În plus, Conferința a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează în documentul 11197/07 (JUR 260), să fie anexat prezentului act final.

Avizul Serviciului juridic al Consiliului anexat Declarației era scurt, reiterând punctul de vedere communautaire de bază pe acest subiect.

Din jurisprudența Curții de Justiție reiese că supremația dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curții, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunității Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudențe consacrate [ho­tărârea din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL (1)], supremația nu era menționată în tratat. Situația nu s‑a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremației nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existența principiului și jurisprudența în vigoare a Curții de Justiție.

S‑ar putea susține că renunțarea la articolul privind supremația în Tratatul de la Lisabona a fost o decizie neînțeleaptă, deoarece înlăturarea acesteia ar putea face unele dintre in­stanțele naționale să se îndoiască de validitatea continuă a principiului supremației. Acest lucru este puțin probabil și orice astfel de pericol este depășit de problemele pe care le‑ar putea cauza art. I‑6 TC, care era extrem de ambiguu[[29]]. Expresia „au întâietate față de dreptul statelor membre” ar putea fi interpretată în sensul că, în conformitate cu juris­pru­den­ța CEJ, supremația se aplică asupra întregului drept național, inclusiv asupra dispo­ziți­ilor unei constituții naționale. Aceasta ar fi putut fi interpretată alternativ, în sensul acor­dării priorității dreptului UE asupra dreptului național, dar nu și asupra constituției națio­nale. Ar fi fost foarte posibil să se formuleze art. I‑6 „simetric”, astfel încât să prevadă că: „Constituția și dreptul adoptat de către instituțiile Uniunii, în exercitarea compe­ten­țelor care îi sunt atribuite acesteia, au întâietate față de constituția și dreptul statelor membre”, înlăturând astfel, ambiguitatea.

O astfel de formulare nu a fost aleasă în Convenția privind viitorul Europei, întrucât aceas­ta ar fi fost foarte controversată, cu consecința că ar fi fost mai dificil să se obțină acordul asu­pra Tratatului Constituțional în cadrul Convenției CIG ulterioară. În plus, ar fi creat pro­bleme grave unor instanțe constituționale naționale, care ar fi putut decide că nu este posi­bil să se acorde întâietate dreptului UE asupra constituției naționale sau că, pentru a acorda dreptului UE supremație, este necesară modificarea constituției.

S‑ar putea susține că supremația dreptului UE asupra întregului drept național a repre­zentat „legea” din perspectiva CEJ încă de la începutul anilor ’70. Acest lucru ar putea fi adevărat, dar realitatea juridică este că nu a fost general acceptat de instanțele națio­nale. Această „separare” a fost aproape sigur recunoscută de instanțele naționale și ale Uniunii. Niciuna dintre părți nu s‑a avântat într‑o luptă decisivă asupra acestei chestiuni, motiv pentru care „toleranța constituțională” a prevenit criza constituțională. Aceasta a fost posi­bil în parte, tocmai pentru că nu exista o dispoziție categorică în tratate care să întru­chi­peze viziunea CEJ. Dacă art. I‑6 TC ar fi fost introdus în ecuație, situația s‑ar fi schimbat.

Aceasta lasă încă deschis statutul principiului supremației în Tratatul de la Lisabona. Situa­ția va continua, cel mai probabil, în aceeași modalitate ca în temeiul Tratatului CE. CJUE continuă să îmbrățișeze versiunea sa privind supremația, utilizând Declarația anexată Tratatului de la Lisabona pentru a o consolida. Declarația suferă, însă, de aceeași infirmi­tate care afecta și art. I‑6 TC. Și aceasta este formulată ca acordând dreptului UE „prio­ritate în raport cu dreptul statelor membre”, ceea ce iar este ambiguu în ceea ce privește acoperirea întregului drept național, inclusiv constituția, sau dacă aceasta din urmă este exclusă. S‑ar putea susține că trebuie atașată o interpretare extensivă, deoarece declarația afirmă că o astfel de prioritate trebuie să opereze „în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior”. Aceasta face trimitere la jurisprudența CJUE, în temeiul căreia drep­tul UE are prioritate asupra întregului drept național, inclusiv asupra constituțiilor naționale.

Cu toate acestea, este foarte puțin probabil ca instanțele constituționale naționale să fie convinse să uite preocupările lor anterioare și să accepte că dreptul UE prevalează asupra constituțiilor naționale, pe baza declarației anexate tratatelor. „Separația” punctelor de vede­re a sistemelor juridice ale UE și a celor naționale va continua să existe, prin urmare, în noua ordine juridică. Este puțin probabil ca vreuna dintre părți să dorească să înceapă o luptă, deși schimbările personalului judiciar pot duce la perspective modificate în această privință.

În plus, nimic nu sugerează că Tratatul de la Lisabona ar fi „rezolvat” problema Kompe­tenz‑Kom­­­petenz, referitoare la cine trebuie să decidă limitele finale ale competențelor Uniunii[[30]]. De asemenea, nimic din Tratatul de la Lisabona nu susține pretenția CJUE că ar fi factorul de decizie suprem în astfel de situații. Fără îndoială, CJUE ar avea autoritatea de a se pronunța asupra unei chestiuni litigioase referitoare la problema dacă UE este competentă să acționeze sau nu, în temeiul competenței sale generale de interpretare a dreptului UE, prevăzută la art. 19 TUE. Aceasta nu înseamnă însă, că hotărârea sa ar fi decisivă în această privință. Mai mult decât atât, modul de redactare a art. 5 alin. (2) TUE, care este formulat, în sensul că Uniunea acționează în limitele competenței conferite ei de către statele membre, iar competențele care nu i‑au fost conferite UE rămân statelor membre, nu contribuie cu nimic la a sprijini pretențiile UE de a decide asupra limitelor finale ale competenței.

(F) LEGĂTURA CU EFECTUL DIRECT

Este important să înțelegem relația dintre supremație și efect direct. Aspectul cheie este dacă efectul direct reprezintă o condiție prealabilă pentru ca dreptul UE să aibă întâietate asupra dreptului național. Să examinăm, în această privință, analiza plină de învățăminte a lui Dougan.

  1. Dougan, When Worlds Collide! Competing Visions of the
    Relationship between Direct Effect and Supremacy

(Ciocnirea dintre sfere! Viziuni divergente privind raporturile
dintre efect direct și supremație)[[31]]

Modelul „priorității” tratează prioritatea sau supremația ca pe un „fundament constituțional” al Uniunii Europene, pătrunzând în toate relațiile dintre dreptul național și dreptul comunitar. (…) Schema de bază a acestuia poate fi rezumată după cum urmează.

Supremația este capabilă să producă anumite efecte juridice în cadrul sistemelor legale naționale, independent de principiul efectului direct și fără intervenția criteriilor a căror îndeplinire atrage recunoașterea acestuia din urmă (cum ar fi necesitatea ca norma comunitară relevantă să fie clară, precisă și necondiționată). În special, principiul supremației este capabil să producă el însuși efecte de excludere în cadrul ordinii juridice interne, înțelese ca înlăturarea normelor naționale care sunt incompatibile cu o normă de drept comunitar (prin definiție) superioară ierarhic. (…) În aceste scopuri, principiul efectului direct nu este nici necesar, nici relevant: criteriile sale de limi­tare nu au de îndeplinit nicio funcție specială, din moment ce întrebarea nu este dacă norma comunitară relevantă este clară, precisă și necondiționată; ci doar dacă există o incompatibilitate între o normă a dreptului comunitar și o normă a dreptului național.

Cu toate acestea, (…) acesta este distinct din punct de vedere conceptual față de fenomenul efec­telor de substituire – înțelese ca aplicarea directă și imediată a dreptului comunitar, astfel încât să creeze drepturi sau obligații derivate din Tratatul CE care nu existau deja în sistemul juri­dic națio­nal. Acesta este domeniul adecvat al efectului direct: aici, criteriile de prag privind cla­ritatea, pre­ci­zia și caracterul necondiționat slujesc la identificarea normelor din dreptul comunitar care sunt susceptibile de aplicare directă și imediată în sistemul juridic național (chiar dacă supre­mația mai are un rol de jucat, desigur, în cazul în care dreptul național s‑ar dovedi incompatibil cu drep­turile și obligațiile noi deduse din măsura comunitară relevantă). Deloc surprinzător, acest model al „prio­rității” aliniază astfel, supremația cu noțiunile de posibilitate de a invoca și de control judi­ciar asupra validității dreptului național, în timp ce efectul direct este asociat mai strâns cu crea­rea și aplicarea drepturilor individuale subiective.

În schimb, punctul de vedere „declanșator” consideră supremația, la început, ca fiind puțin mai mult decât un remediu la îndemâna instanțelor interne în soluționarea litigiilor care implică drep­tul comunitar (…).

În particular, remediul practic oferit de supremație este disponibil în acele cazuri individuale care implică un conflict între dreptul comunitar și dreptul național, dar acel remediu nu poate fi invo­cat decât atunci când dreptul comunitar a fost făcut cunoscut în fața instanțelor interne prin îndeplinirea criteriilor de prag pentru a beneficia de efect direct. În conformitate cu acest model, efectul direct cuprinde nu numai crearea și aplicarea drepturilor individuale subiective, ci și orice situație în care normele comunitare produc efecte independente în cadrul sistemelor juridice naționale. (…)

Aspectul important, din prezentele perspective, este acela că efectul direct se bucură de un mo­no­pol asupra interpretării normelor comunitare aplicabile în fața instanțelor naționale; crite­riile sale de recunoaștere acționează ca un factor declanșator și astfel, ca o condiție necesară preala­bilă, pentru principiul supremației. Prin afirmarea forței de sine stătătoare a principiului supre­mației în situații care impun nici mai mult, nici mai puțin decât efectul de excludere al normelor tratatelor, modelul „priorității” pare să scurtcircuiteze acest cadru teoretic în ansamblul său.

În lumina acestei analize, pot fi făcute patru observații referitoare la relația dintre supre­mație și efectul direct.

În primul rând, din perspectiva dreptului pozitiv, este clar că modelul priorității explică cel mai bine jurisprudența privind efectul orizontal incidental examinat mai sus[[32]]. Supre­mația a fost folosită pentru a exclude dreptul național care nu este conform cu dreptul UE, chiar dacă dispoziția UE nu are efect direct orizontal între părțile cauzei. Cu toate acestea, însăși distincția dintre efectul de înlăturare și cel de substituire este problematică[[33]].

În al doilea rând, din perspectiva dreptului pozitiv, distincția dintre cele două modele era importantă, mai general, înainte de Lisabona, deoarece efectul direct nu exista în legătură cu foștii piloni II și III. Aceasta a ocazionat o cercetare pentru a vedea dacă supremația putea opera în aceste domenii în absența efectului direct. CEJ a aplicat principiul efectului indirect în cazul pilonului III în cauza Pupino[[34]], dar nu a răspuns niciodată în mod decisiv la chestiunea supremației. Argumentele aduse s‑au bazat pe modelul priorității pentru a sugera că supremația ar putea opera în cadrul pilonilor II și III, chiar în absența efectului direct[[35]]. Problema nu mai este una stringentă, în măsura în care pilonul III a fost împa­chetat în țesătura principală a tratatelor și, prin urmare, principiile obișnuite ale efectului direct se pot aplica în acest domeniu. Deși pilonul II care se referea la Politica externă și de securitate comună nu mai există în mod oficial, regulile care se aplică PESC sunt distincte. Prin urmare, relația dintre efectul direct și supremație în acest domeniu este încă una extrem de vie[[36]].

În al treilea rând, în termeni conceptuali, trebuie recunoscut că, faptul că o dispoziție este destinată sau nu să confere drepturi persoanelor private în sensul strict de a fi suficient de clară, precisă și necondiționată este o chestiune distinctă din punct de vedere conceptual față de cea a supremației. În principiu, nu este nimic ciudat ca o normă UE să fie conside­ra­tă prioritară, chiar dacă aceasta nu îndeplinește condițiile efectului direct stricto sensu, cu obligația corelativă a autorităților naționale de a înlătura dreptul național contra­dictoriu.

În al patrulea rând, în termeni normativi, modelul priorității plasează supremația la con­ducere, efectul direct fiind relevant numai în legătură cu efectele de substituire, în timp ce modelul factorului declanșator plasează efectul direct la conducere, supremația fiind manifestarea de remediere a utilizării drepturilor UE cu efect direct în fața instanțelor na­țio­­nale. Aceasta este o diferență reală. Totuși, ea poate fi exagerată. Cu cât sunt mai multe cauze caracterizate ca având efecte de substituire, cu atât mai mult modelul prio­rității necesită efectul direct stricto sensu, ca factor declanșator pentru supremație. Cu cât mo­delul factorului declanșator extinde efectul direct prin cuprinderea nu doar a drep­tu­rilor subiective produse de norme UE clare, precise, necondiționate, ci și a „oricărei situații în care normele comunitare produc efecte independente în cadrul sistemelor juridice națio­nale”[[37]], cu atât mai puțin stringent devine factorul declanșator și cu atât mai mare impor­tanța acordată supremației.

(G) CONCLUZII

Supremația dreptului UE și cerința ca instanțele naționale să asigure eficiența practică a acestuia sunt stabilite printr‑o serie consistentă de jurisprudență a CJUE[[38]]. Există unele dispoziții ale tratatelor pe care unii le‑ar putea considera ca o diluare parțială a principiului supremației, cum ar fi art. 351 TFUE, care exonerează, în anumite împrejurări, statele membre de obligația de a asigura prioritatea dreptului UE[[39]], sau art. 347 TFUE, care pare să modeleze un spațiu în interiorul căruia statele membre își păstrează un grad de suvera­nitate[[40]]. Totuși, aceste dispoziții au un domeniu de aplicare limitat și principiul de bază al supremației formulat de CJUE este unul larg și general. Însă aceasta este doar o parte a poveștii supremației. În cele din urmă, acceptarea și aplicarea priorității dreptului UE depind de state.

  1. Weiler, The Community System: The Dual Character of Supranationalism

(Sistemul comunitar: caracterul dual al supranaționalismului)[[41]]

La fel ca în cazul „efectului direct”, deducerea principiului supremației din tratat depindea de o inter­pretare „constituțională” și nu de una de drept internațional. Raționamentul Curții în sensul că supremația ar fi consfințită de tratat a fost contestat de guvernele statelor membre în acest caz și în altele. Acceptarea acestui punct de vedere echivalează în fapt, cu o revoluție tăcută în cadrul ordinilor juridice ale statelor membre. (…)

De aici rezultă că natura evolutivă a principiului supremației este, în mod necesar, bidimen­sională. O dimensiune constă în elaborarea de către Curtea Europeană a parametrilor principiului. Dar deplina sa acceptare, a doua dimensiune, depinde de încorporarea sa în ordinile constituționale ale statelor membre și de confirmarea de către instanțele superioare ale acestora. Este relativ ușor de depistat evoluția dimensiunii comunitare a principiului. (…)

Cât privește cea de‑a doua dimensiune, caracterul evolutiv al procesului este mai complicat. Trebuie reținut că, în privința statelor membre inițiale, nu a existat vreo pregătire constituțională specială pentru această dezvoltare inspirată de Curtea Europeană.

(…)

N.r. Întregul Capitol 9. Relația dintre dreptul UE și dreptul național: supremația poate fi citit aici.

 

 

 

[[1]] Cauza 26/62, NV Algemene Transporten Expeditie Onderneming van Gend en Loos/Nederlandse Administratie der Belastingen [1963] ECR 1.

[[2]] A se vedea, de asemenea, cauza C‑473/93, Comisia/Luxemburg [1996] ECR I‑3207, pct. 38.

[[3]] A se vedea, e.g., cauza C‑446/98, Fazenda Pública/Câmara [2000] ECR I‑11435, pct. 36‑38.

[[4]] Cauza C‑224/97, Ciola/Land Vorarlberg [1999] ECR I‑2517, pct. 24.

[[5]] Cauza C‑453/00, Kühne & Heitz [2004] ECR I‑837; cauza C‑2/06, Willy Kempter AG [2008] ECR I‑411. A se vedea, infra, Capitolul 13 pentru discuţii.

[[6]] A se vedea, e.g., cauza C‑18/11, Commissioners for Her Majesty’s Revenue and Customs/Phillips Electronics EU:C:2012:532, pct. 38; cauza C‑112/13, A/B EU:C:2014:2195, pct. 37.

[[7]] Cauza C‑409/06, Winner Wetten/Bürgermeisterin der Stadt Bergheim [2010] ECR I‑8015.

[[8]] Idem, pct. 67.

[[9]] Idem, pct. 66; a se vedea, de asemenea, cauzele C‑186 şi 209/11, Stanleybet International Ltd EU:C:2013:33, pct. 38.

[[10]] A se vedea, e.g., cauza C‑409/06, Winner Wetten (supra, nota 7); cauza C‑314/08, Krzysztof Filipiak/Dyrektor Izby Skarbowej w Poznaniu [2009] ECR I‑11049; cauzele C‑188‑189/10, Melki şi Abdeli EU:C:2010:363.

[[11]] Cauza C‑213/89, R./Secretary of State for Transport, ex p. Factortame Ltd. şi alţii [1990] ECR I‑2433.

[[12]] Idem, pct. 21.

[[13]] Cauza C‑118/00, Larsy/INASTI [2001] ECR I‑5063, pct. 52‑53; cauza C‑198/01, CIF/Autorità Garante della Concorrenza del Mercato [2003] ECR I‑8055; cauza C‑341/08, Petersen [2010] ECR I‑47; cauza C‑606/10, ANAFE EU:C:2012:348, pct. 75; M. Bobek, „Thou Shalt Have Two Masters; The Application of European Law by Administrative Authorities in the New Member States” (2008) 1 Review of European Administrative Law 62.

[[14]] Cauza C‑173/09, Elchinov [2010] ECR I‑8889, pct. 25‑31; cauza C‑396/09, Interedil [2011] ECR I‑9915, pct. 37‑39; cauza C‑416/10, Križan EU:C:2013:8, pct. 68.

[[15]] Cauza C‑314/08, Krzysztof Filipiak (supra, nota 10), pct. 84‑85; cauza C‑147/08, Römer/Freie und Hansestadt Hamburg EU:C:2011:286, pct. 54.

[[16]] Cauzele C‑188‑189/10, Melki (supra, nota 10); cauza C‑112/13, A/B (supra, nota 6), pct. 37‑38; cauza C‑457/09, Chartry EU:C:2011:101, pct. 20.

[[17]] M. Bossuyt şi W. Verrijdt, „The Full Effect of EU Law and of Constitutional Review in Belgium and France after the Melki Judgment” (2011) 7 EuConst 355.

[[18]] Cauza C‑198/01, CIF, (supra, nota 13).

[[19]] Cauzele C‑10‑22/97, Ministero delle Finanze/IN. CO.GE’90 Srl [1998] ECR I‑6307, pct. 21; cauza C‑314/08, Krzysztof Filipiak (supra, nota 10), pct. 83.

[[20]] Cauza C‑234/04, Kapferer/Schlanck şi Schick [2006] ECR I‑2585.

[[21]] Supra, Capitolul 8.

[[22]] Cauza C‑119/05, Ministero dell’Industria, del Commercio e dell’Artigianato/Lucchini SpA [2007] ECR I‑6199.

[[23]] Cauza C‑2/08, Amministrazione dell’Economia e delle Finanze şi Agenzia delle entrate/Fallimento Olimpiclub Srl [2009] ECR I‑7501. Cauza avea ca obiect o interpretare incorectă a normelor UE în legătură cu TVA de către o instanţă italiană şi impactul hotărârii respective asupra procedurilor ulterioare privind diferiţi ani fiscali.

[[24]] Idem, pct. 22‑23.

[[25]] Idem, pct. 25.

[[26]] Idem, pct. 29‑32.

[[27]] Consiliul European de la Bruxeles, 21‑22 iunie 2007, Anexa 1, pct. 4.

[[28]] Declaraţia 17 privind supremaţia.

[[29]] P. Craig, „The Constitutional Treaty and Sovereignty”, în C. Kaddous şi A. Auer (ed.), Les Principes Fonda­mentaux de la Constitution Européene/The Fundamental Principles of the European Constitution (Dossier de Droit Européen Nr. 15, Helbing & Lictenhahn/Bruylant/LGDJ, 2006) 117‑134.

[[30]] N. MacCormick, Questioning Sovereignty (Oxford University Press, 1999); C. Schmid, „From Pont d’Avignon to Ponte Vecchio: The Resolution of Constitutional Conflicts between the EU and the Member States through Principles of Public International Law” (1998) 18 YBEL 415; M. Kumm, „Who is the Final Arbiter of Constitutionality in Europe?: Three Conceptions of the Relationship between the German Federal Constitutional Court and the European Court of Justice” (1999) 36 CMLRev 351; N. Walker, „The Idea of Constitutional Pluralism” (2002) 65 MLR 317; N. Walker, „Late Sovereignty in the European Union”, în N. Walker (ed.), Sovereignty in Transition (Hart, 2003), Capitolul 1; M. Maduro, „Contrapunctual Law: Europe’s Constitutional Pluralism in Action”, în Walker, idem, Capitolul 21; A. von Bogdandy, „Pluralism, Direct Effect, and the Ultimate Say: On the Relationship between International and Domestic Constitutional Law” (2008) 6 I‑CON 397; K. Jaklic, Constitutional Pluralism in the EU (Oxford University Press, 2014).

[[31]] (2007) 44 CMLRev 931, 932‑935. În original cu italice.

[[32]] Pp. 241‑246.

[[33]] Pp. 243‑246.

[[34]] Cauza C‑105/03, Procesul penal împotriva Mariei Pupino [2005] ECR I‑5283.

[[35]] K. Lenaerts şi T. Corthaut, „Of Birds and Hedges: The Role of Primacy in Invoking Norms of EU Law” (2006) 31 ELRev 287, 289‑291.

[[36]] P. Craig, The Lisbon Treaty: Law, Politics, and Treaty Reform (Oxford University Press, 2010), Capitolul 10.

[[37]] Dougan (supra, nota 31) 934.

[[38]] A se vedea, de asemenea, cauzele C‑7 şi 9/10, Kahveci şi Inan EU:C:2012:180, pct. 37.

[[39]] Articolul 351 TFUE prevede o excepţie limitată la obligaţia statelor membre de a asigura supremaţia dreptului UE în cazul în care obligaţiile conflictuale ale statului decurg din acorduri încheiate cu state nemembre înainte de intrarea în vigoare a tratatelor: cauza C‑158/91, Ministère Public şi Direction du Travail et de l’Emploi/Levy [1993] ECR I‑4287; cauza C‑13/93, Office Nationale de l’Emploi/Minne [1994] ECR I‑371; cauza C‑124/95 R, ex p CentroCom Srl/HM Treasury şi Bank of England [1997] ECR I‑81; cauza C‑55/00, Gottardo/INPS [2002] ECR I‑413; J. Klabbers, „Moribund on the Fourth of July? The Court of Justice on the Prior Agreements of the Member States” (2001) 26 ELRev 187 şi C. Hillion, Notă (2001) 38 CMLRev 1269.

[[40]] P. Koutrakos, „Is Article 297 EC a «Reserve of Sovereignty»” (2000) 37 CMLRev 1339.

[[41]] (1981) 1 YBEL 267, 275‑276.

Please follow and like us: