Sinteza principalelor modificări aduse prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe*
Judecător Roxana STANCIU
Tribunalul Bucureşti
- Introducere
După mai bine de un an de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 1/2016[1], prin Legea nr. 17/2017 de aprobare a acestui act normativ[2] au fost operate câteva modificări, pe alocuri de substanţă, ale dispoziţiilor Codului de procedură civilă, relevante în materia executării silite.
În cele ce urmează vom reda atât modificările aduse Codului de procedură civilă, nu doar în materia executării silite, ci şi în alte materii – procedura necontencioasă şi procedura arbitrală –, precum şi modificările aduse altor legi, dar cu impact asupra procedurii executării silite. Fără a ne propune o analiză de profunzime a acestor noi dispoziţii, vom încerca doar să prefigurăm efectele lor pe planul activităţii principalilor participanţi la jurisdicţia civilă, cu speranţa că aceste efecte se vor dovedi pozitive.
- Modificări în materia procedurii necontencioase judiciare
■ La articolul 534 (cu titlul marginal „Calea de atac”), alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(2) Încheierea prin care se soluţionează cererea este supusă numai apelului, cu excepţia celei pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă.”
Anterior acestei modificări, alin. (2) al art. 534 se referea la „încheierea prevăzută la alin. (1)”, iar alin. (1) are următorul conţinut: „Încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie”. Prin urmare, interpretarea dată textelor citate, în redactarea anterioară, era în sensul că numai încheierea de admitere a cererii în cadrul procedurii necontencioase poate fi atacată cu apel, respectiv că este definitivă, lipsind o reglementare expresă a căii de atac pentru încheierea de respingere a cererii. În lipsa unei astfel de menţiuni, se aplica în mod frecvent regula generală în materie de căi de atac, şi anume se aprecia că şi în cazul încheierii de respingere a cererii în procedura necontencioasă se poate formula apel, în termenul general de 30 de zile, fiind însă fără dezlegare problema căii de atac în cazul în care încheierea de respingere era pronunţată de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Modificarea operată prin Legea nr. 17/2017 pune capăt acestei controverse, instituind calea de atac a apelului împotriva încheierilor date în procedura necontencioasă, indiferent de soluţia pe care o cuprind, cu excepţia celor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care sunt definitive.
III. Modificări în materia procedurii arbitrale
■ La articolul 613 (cu titlul marginal „Judecarea acţiunii în anulare”), alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(4) Hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului.”
Înainte de modificare, alin. (4) avea următorul conţinut „Hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului”. La fel ca la modificarea operată la art. 534, dispoziţiile alin. (3) al art. 613, la care făcea referire vechea formă a textului, se raportau la hotărârea dată în cazul admiterii cererii, fără a mai cuprinde dispoziţii în ceea ce priveşte hotărârile de respingere.
Ca şi în cazul anterior, modificarea apare drept benefică, lămurind faptul că recursul este calea deschisă părţii interesate, indiferent de soluţia pe care o cuprinde hotărârea atacată.
■ Articolul 615 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Art. 615. Executarea silită. Hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească. Dispoziţiile art. 603 alin. (3) rămân aplicabile.”
Menţiunea privitoare la aplicabilitatea art. 603 alin. (3) CPC nu se regăsea în forma anterioară a articolului modificat, deşi textul la care se face trimitere este foarte important în cadrul procedurii, întrucât, potrivit acestuia, în cazul în care hotărârea arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau de constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta instanţei judecătoreşti ori notarului public pentru a obţine o hotărâre judecătorească sau, după caz, un act autentic notarial. După verificarea de către instanţa judecătorească ori de către notarul public a respectării condiţiilor şi după îndeplinirea procedurilor impuse de lege şi achitarea de către părţi a impozitului privind transferul dreptului de proprietate, se va proceda la înregistrarea în cartea funciară şi se va realiza transferul de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil în cauză. Dacă hotărârea arbitrală se execută silit, verificările prevăzute în acest alineat vor fi efectuate de către instanţă, în cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite.
Cu alte cuvinte, în cazul limitativ prevăzut, al hotărârilor arbitrale care privesc transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală în sine nu constituie niciodată un instrument suficient pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în aceasta, nici în mod benevol şi nici silit, ci întotdeauna ea va fi supusă verificării instanţei de judecată de drept comun.
- Modificările în materia executării silite
■ Articolul 641 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Art. 641. Înscrisurile sub semnătură privată. Înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenţie contrară este nulă şi considerată astfel nescrisă. Dispoziţiile art. 664 şi următoarele sunt aplicabile.”
Modificarea constă în adăugarea condiţiei de înregistrare a înscrisului în registrul public, potrivit dispoziţiilor legale.
Aşa cum se remarca în cadrul studiului[3] asupra modificărilor operate iniţial de O.U.G. nr. 1/2016, în forma anterioară adoptării ordonanţei, art. 641 CPC se referea la procedura învestirii cu formulă executorie, procedură restrânsă şi modificată după intrarea în vigoare a acesteia. Suntem în deplin acord cu opinia exprimată în cadrul acestui studiu, în sensul că scopul noului art. 641 era, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2016, tranşarea oricărei dispute cu privire la posibilitatea părţilor de a constitui prin simpla lor convenţie titluri executorii.
În forma dată prin această ultimă modificare, nu numai că se menţine accentul asupra formulei „în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege”, ci se introduce şi condiţia înregistrării înscrisului în registrul public prevăzut de lege.
Cu toate acestea, analizând tipurile de contracte pentru care legea instituie caracterul de titlu executoriu pentru forma înscrisului sub semnătură privată, se poate observa faptul că cerinţa înregistrării în registrele publice este implicită în cazul unora dintre ele, cum ar fi contractul de locaţiune, care are caracter executoriu dacă este înregistrat la organele fiscale, contractul de arendare, care trebuie înregistrat la consiliul local, respectiv contractul de împrumut de consumaţie şi contractul de comodat, care constituie titluri executorii numai dacă au dată certă [dobândită prin una dintre modalităţile prevăzute de art. 278 alin. (1) CPC]. Nici în ceea ce priveşte contractul de ipotecă imobiliară modificarea adusă prin Legea nr. 17/2017 nu este de importanţă cardinală, din moment ce pentru acesta legea prevede oricum forma autentică pentru legala sa întocmire.
În cazul celorlalte înscrisuri sub semnătură privată, pentru care nici Codul civil şi nici Codul de procedură civilă nu instituiau condiţia expresă sau implicită a datei certe ori a înregistrării într-un registru public, condiţia nou-introdusă prin modificarea art. 641 CPC este una de importanţă capitală.
Prin urmare, pentru executarea silită în baza titlurilor executorii reprezentate de contractele de ipotecă mobiliară şi de gaj, dar şi de contractele de credit, de leasing şi de asistenţă juridică, dispoziţiile art. 641 CPC astfel modificate vor impune verificări suplimentare în momentul încuviinţării executării silite, pentru a permite demararea procedurii execuţionale.
Apreciem că modificarea art. 641 CPC nu schimbă cu nimic consideraţiile făcute anterior în doctrină[4] cu privire la caracterul exclusiv legal al forţei executorii al acestor contracte, care nu poate fi atribuit prin simpla voinţă a părţilor, ci numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Diferenţa majoră faţă de forma anterioară a codului este aceea că, în cadrul procedurii prevăzute de art. 666 CPC, instanţa de executare va fi obligată să verifice, din perspectiva pct. 2 al alin. (5), condiţia înregistrării înscrisului sub semnătură privată în registrul public prevăzut de lege, condiţie a cărei îndeplinire poate fi dovedită nu doar prin aplicarea unei menţiuni corespunzătoare direct pe titlu, la momentul înregistrării, ci şi, alternativ, prin înscrisuri separate (extrasul din registrul public corespunzător, adeverinţă etc.).
■ La articolul 651, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.”
Înainte de modificare, alin. (4) avea următorul conţinut: „În toate cazurile instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel”.
Modificarea operată constă în reformularea textului, cu excluderea sintagmei „în toate cazurile”. Lipsa acesteia înlătură controversa referitoare la natura şi termenul căii de atac deschise împotriva hotărârii (încheierii) pronunţate de instanţa de executare, mai cu seamă în cazurile speciale prevăzute de art. 718 CPC. Astfel, este fără dubiu faptul că dispoziţiile art. 651 alin. (4) îşi menţin caracterul de normă generală, de la care sunt permise numai derogări în cazurile expres prevăzute de lege, aşa cum este şi situaţia dispoziţiilor art. 718 CPC, deja amintite[5].
În finalul acestui punct al discuţiei, reamintim că, potrivit formei iniţiale a proiectului de Lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 1/2016, art. 651 ar fi urmat să aibă şi un alin. (11), cu următorul conţinut: „În cazul în care executarea silită este pornită împotriva mai multor debitori care nu au domicilii sau sedii în circumscripţia aceleiaşi judecătorii, instanţa de executare este, la alegerea creditorului, oricare dintre aceste judecătorii”. În votul dat în cadrul şedinţei Camerei Deputaţilor s-a adoptat însă un amendament potrivit căruia acest text nu va mai fi introdus prin lege. Apreciem însă că forma iniţială a propunerii rezolva divergenţele de opinie apărute cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1) CPC, divergenţe acut resimţite în practică[6].
■ La articolul 652, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(2) Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curţi de apel.”
Se revine, aşadar, la forma iniţială a art. 652 (art. 651 în numerotarea iniţială), modificată prin Legea nr. 138/2014. Reglementarea prorogării de competenţă prin raportare numai la bunurile mobile nu era justificată şi a generat dificultăţi în practică[7], astfel că această revenire la redactarea anterioară este una benefică, în opinia noastră.
■ La articolul 666, alineatele (2) şi (7) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„(2) Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare. Încheierea se comunică din oficiu, de îndată, executorului judecătoresc, precum şi creditorului.
(7) Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârea prin care se soluţionează apelul se comunică, din oficiu, de îndată, şi executorului judecătoresc.”
Astfel, în cuprinsul fiecăruia dintre texte se introduce obligativitatea comunicării de îndată către executor a încheierii, respectiv a deciziei pronunţate în apel de instanţa de executare, în procedura încuviinţării executării silite. Totodată, se menţionează la alin. (2) obligaţia comunicării de îndată şi către creditor a încheierii pronunţate de judecătorie.
Prima modificare, cea referitoare la comunicarea către executor a încheierii, respectiv a deciziei privind cererea de încuviinţare a executării silite, este utilă din perspectiva discuţiilor deja antamate în doctrină, în sensul că înştiinţarea executorului este extrem de importantă mai ales pentru luarea măsurilor de executare cu caracter urgent. Pe de altă parte, modificarea adusă nu va fi utilă în concret în situaţia redactării încheierii (sau a deciziei) cu depăşirea termenului de 7 zile, prevăzut în cazul judecăţii în primă instanţă, respectiv a termenului de 30 de zile, aplicabil, în lipsa altor dispoziţii, în cazul deciziei din apel.
În ceea ce priveşte comunicarea de îndată către creditor a încheierii pronunţate de prima instanţă, textul prezintă utilitate pentru a curma interpretările date uneori în practică dispoziţiilor art. 427 CPC cu referire la încuviinţarea executării silite. Astfel, unele instanţe interpretau aceste dispoziţii, singurele cu incidenţă în această situaţie, în sensul că încheierea se comunică numai executorului, întrucât acesta a înaintat instanţei cererea de încuviinţare formulată de creditor, considerând, aşadar, că executorul este cel care a sesizat formal instanţa. În forma actuală a textului, încheierea pronunţată de judecătorie va fi comunicată atât executorului, cât şi creditorului, indiferent de soluţia cuprinsă în aceasta, textul astfel modificat nefăcând nicio distincţie.
În ceea ce priveşte decizia dată în apel cu privire la încuviinţarea executării silite, aceasta va fi comunicată de îndată şi obligatoriu executorului, în temeiul actualului alin. (7) al art. 666 CPC, însă considerăm că se va face comunicarea şi către creditor, în condiţiile art. 427 CPC, norma generală nefiind înlăturată de la aplicare. Ar putea apărea relevant faptul că, în cazul comunicării în temeiul art. 427, nu ar fi incidentă sintagma „de îndată”, însă această sintagmă este prezentă şi în teza a II-a a alin. (1) al articolului arătat, astfel că lipsa menţiunii referitoare la creditor în alin. (7) al art. 666 nu pare a avea un efect concret pe planul obligaţiei instanţei.
■ La articolul 719, alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(6) Asupra cererii de suspendare instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, chiar şi înaintea termenului fixat pentru judecarea contestaţiei. Părţile vor fi întotdeauna citate, iar încheierea poate fi atacată, în mod separat, numai cu apel sau, dacă este pronunţată de curtea de apel, numai cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă.”
Această modificare (prin introducerea menţiunii „dacă este pronunţată de curtea de apel, numai cu recurs”) ia în calcul situaţia contestaţiei la titlu având ca obiect hotărâri pronunţate de curtea de apel, caz în care soluţionarea cauzei în primă instanţă ar fi de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea ce reprezintă titlu executoriu. Aşa cum am mai arătat[8], nu excludem aplicarea acestui text şi în cazul în care tribunalul este competent să soluţioneze contestaţia la executare în primă instanţă, iar în apel s-ar solicita suspendarea executării, caz în care din nou curtea de apel ar soluţiona cererea în cauză, prin încheiere dată cu drept de recurs.
■ Articolul 782 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Art. 782. Cererea de poprire. Competenţa. (1) Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului de către un executor judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul.
(2) Dispoziţiile art. 652 alin. (5) sunt aplicabile.”
Înainte de modificare, art. 782 avea următorul conţinut: „Cererea de poprire. Competenţa. (1) Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului de către un executor judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul ori terţul poprit. (2) În cazul popririi pe conturile unei persoane fizice sau juridice, competenţa aparţine executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel de la domiciliul sau sediul debitorului ori, după caz, de la sediul principal sau, după caz, de la sediile secundare ale instituţiei de credit unde debitorul şi-a deschis contul. Dacă debitorul are mai multe conturi deschise, competenţa pentru înfiinţarea popririi asupra tuturor conturilor aparţine executorului judecătoresc de la oricare dintre locurile unde acestea au fost deschise. (3) Dispoziţiile art. 652 alin. (5) sunt aplicabile”.
Se observă, aşadar, o primă modificare a art. 782 CPC, în sensul eliminării din finalul alin. (1) a menţiunii referitoare la terţul poprit, ceea ce transformă norma de competenţă cuprinsă în aceste dispoziţii din una alternativă în una exclusivă. Prin urmare, numai executorul al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul va avea competenţă în instrumentarea executării silite prin poprire, fără a fi însă exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 652 alin. (2), potrivit cărora, dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curţi de apel.
Totodată, se elimină în totalitate alin. (2) din cuprinsul art. 782, care accentua relativitatea normei atributive de competenţă prin adăugarea circumscripţiilor aferente sediilor secundare ale terţilor popriţi având calitatea de instituţii de credit.
Apreciem drept benefică această modificare, prin care se restrânge sfera de competenţă teritorială a executorului în materia popririi, chiar dacă se menţine aplicarea dispoziţiilor art. 652 alin. (2), în vederea asigurării unei previzibilităţi sporite a aplicării prevederilor legale în această materie.
■ Articolul 889 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Art. 889. Executarea fără somaţie. La cererea creditorului, dacă se justifică o nevoie urgentă sau există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă, să distrugă ori să deterioreze bunurile ce trebuie predate, instanţa va putea să dispună, prin încheierea de încuviinţare a executării silite sau pe cale separată, ca executarea silită să se facă de îndată şi fără somaţie.”
Modificarea constă în aceea că dispoziţia actuală permite instanţei să încuviinţeze executarea de îndată şi fără somaţie a debitorului, însă nu doar pe calea încheierii de încuviinţare a executării silite, pronunţată la debutul executării, ci şi ulterior, pe cale separată. În lipsa unor dispoziţii exprese şi faţă de modul de redactare a art. 889 CPC, credem că procedura aplicată soluţionării cererii pe cale separată va fi tot cea prevăzută de art. 666 din acelaşi cod, fără însă ca instanţa să mai fie ţinută de verificările prevăzute de alin. (5) ale acestui articol, ci rezumându-se la a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 889 (incidenţa unei nevoi urgente sau a pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă, să distrugă ori să deterioreze bunurile ce trebuie predate), condiţii care trebuie dovedite de creditor, prin intermediul probei cu înscrisuri, întrucât administrarea altor probe nu pare a fi posibilă în aplicarea art. 666.
■ Denumirea Secţiunii a 2-a a Capitolului IV, Titlul III, Cartea a V-a se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Secţiunea a 2-a. Executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii referitoare la minori”
În forma anterioară, denumirea marginală era „Executarea hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori”, însă, faţă de modificările operate prin aceeaşi lege cu privire la Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 (a se vedea infra, pct. V), prin care se adaugă sferei titlurilor executorii în această materie şi acordul parental încheiat prin înscris autentificat, era necesară o astfel de modificare de principiu.
- Modificări aduse altor acte normative, dar care prezintă interes în materia executării silite
■ Alineatul (1) al articolului 2.445 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(1) Creditorul ipotecar poate cere instanţei încuviinţarea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat. La cererea de încuviinţare se vor ataşa documente care atestă existenţa creanţei ipotecare şi a ipotecii mobiliare, împreună cu dovada perfectării ipotecii. Instanţa va analiza existenţa creanţei şi a ipotecii legal perfectate şi va încuviinţa vânzarea, cu citarea părţilor interesate. Introducerea cererii de încuviinţare a executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat întrerupe prescripţia dreptului la acţiune privind obţinerea executării silite.”
Modificarea adusă în privinţa acestui articol, şi anume în partea sa finală, este una discutabilă şi care se îndepărtează de terminologia juridică, respectiv se înlocuieşte sintagma „întrerupe prescripţia dreptului de a obţine executarea silită” cu sintagma „întrerupe prescripţia dreptului la acţiune privind obţinerea executării silite” (s.n.). Or, dintotdeauna s-a operat în materie juridică cu două noţiuni distincte şi cu propria semnificaţie, respectiv „dreptul la acţiune” şi „dreptul de a obţine executarea silită”. Dacă cel dintâi se referă la dreptul recunoscut părţii de a obţine în instanţă recunoaşterea pretenţiilor sale, eventual cu constituirea unui titlu executoriu în vederea apărării interesului patrimonial/nepatrimonial aflat în discuţie, cel de-al doilea se referă la posibilitatea dată celui care deţine un titlu executoriu la a proceda la aducerea sa la îndeplinire pe cale silită, dacă debitorul nu se conformează. Noţiunea de „drept la acţiune privind obţinerea executării silite” nu există în sistemul juridic actual şi, cel mai probabil, va fi asimilată în practică tot noţiunii de „drept de a obţine executarea silită”, întrucât numai în această lectură textul legal are sens. De altfel, trebuie observat că art. 2445 alin. (1) C. civ. se referă la executarea silită a ipotecii mobiliare, situaţie în care nu mai poate fi, din punct de vedere logic, incidentă o prescripţie a dreptului la acţiune.
■ Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 18 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează:
- La articolul 100, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins:
„(2) Constituie, de asemenea, titlu executoriu acordul parental încheiat prin înscris autentificat cu ocazia divorţului sau ulterior acestui moment, în care, exercitând împreună autoritatea părintească, părinţii se înţeleg cu privire la aspecte cum sunt: stabilirea locuinţei copilului, modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu minorul ale părintelui cu care acesta nu locuieşte, precum şi alte măsuri asupra cărora părinţii pot să dispună în condiţiile art. 375 alin. (2) din Codul civil, republicat, cu modificările ulterioare.”
- La articolul 136, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (5), cu următorul cuprins:
„(5) Înscrisul autentificat de notarul public prin care se constată acordul parental constituie titlu executoriu în condiţiile art. 100 alin. (2)”.
- Concluzii
Indiferent de dezbaterea asupra caracterului util, necesar, oportun sau justificat al modificărilor arătate mai sus, credem că noua intervenţie legislativă asupra Codului de procedură civilă adânceşte necesitatea, deja resimţită, de reaşezare în practică a dispoziţiilor referitoare la executarea silită. Indiscutabil, doctrina juridică joacă un rol crucial în privinţa corectei interpretări şi aplicări a acestor dispoziţii, mai ales că domeniul executării silite este, aşa cum adeseori am mai arătat, o continuă sursă de dezbatere şi controversă doctrinară, dovedindu-şi pronunţata importanţă practică şi evidenta dinamică. Deşi, pentru cei angrenaţi în perioada de tranziţie între Codul anterior de procedură civilă şi actualul Cod de procedură civilă, cei patru ani deja împliniţi de la schimbarea legislaţiei par o perioadă suficientă pentru a consolida interpretarea legii, în perspectiva de lungă durată a aplicării acestor norme, perioada trecută este încă prea redusă pentru a se afirma certitudini cu privire la multe dintre elementele noi ale reglementării. Tocmai de aceea, fără a privi critic aceste modificări, credem că impactul lor în economia executării silite în general nu poate fi evaluat prea curând, astfel că toţi cei implicaţi, fie din perspectivă practică, fie din perspectivă teoretică, vor mai avea posibilitatea să canalizeze practicile în sensul unei judicioase aplicări a legii, cu protejarea tuturor intereselor aflate în joc.
* Pentru o primă analiză integrată a modificărilor aduse procedurii de executare silită prin Legea nr. 17/2017, a se vedea M. Dinu, R. Stanciu, Executarea silită în Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017.
[1] M. Of. nr. 85 din 4 februarie 2016.
[2] M. Of. nr. 196 din 21 martie 2017.
[3] N.H. Ţiţ, Modificarea Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 1/2016, adoptată ca urmare a Deciziei nr. 895/2015 a Curţii Constituţionale, în Noul Cod de procedură civilă şi 12 legi uzuale, ed. a 10-a, actualizată la 7 februarie 2016, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, pp. XXVIII-XXX.
[4] M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., p. 58, pct. 3.
[5] A se vedea, în acest sens, M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., p. 86 (nota nr. 2) şi 337.
[6] Idem, pp. 91-92.
[7] M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., p. 95.
[8] Idem, p. 342.
