Dreptul relatiilor dintre profesionisti si consumatori va reprezenta intotdeauna un focus important pentru marile case de avocatura si nu numai. Sunt numerosi profesionisti care doresc sa se specializeze in acest domeniu in care litigiile se tin lant si sunt deosebit de complexe.
Cateva dintre aspectele carora le dam cea mai mare atentie cand discutam despre dreptul consumului:
- Formarea contractelor
- Obligatia de informare si de consiliere
- Practici comerciale incorecte
- Publicitate inselatoare
- Clauze abuzive
- Garantia de conformitate
- Raspunderea pentru conformitatea produselor
Iata in randurile urmatoare un extras din lucrarea care pune punctul pe i in materie de drept al consumului:
„Gestionarea refuzului de îmbarcare
Refuzul nelegitim de îmbarcare este definit în textul art. 2 lit. (j) din Regulamentul (CE) nr. 261/2004 ca referindu-se la „refuzul de a transporta pasageri pe un anumit zbor, deși aceștia s-au prezentat pentru îmbarcare în condițiile stabilite la articolul 3 alineatul (2), cu excepția cazurilor în care există motive temeinice pentru refuzul la îmbarcare, cum ar fi starea sănătății, cerințele de siguranță sau securitate sau documente de călătorie necorespunzătoare”.
După cum rezultă din prevederile art. 4 alin. (1)-(3) din regulament, în ipotezele în care un operator efectiv de transport aerian anticipează un posibil refuz la îmbarcare, îi incumbă obligația ca, în prealabil, să facă un apel la voluntarii dispuși să renunțe la rezervările lor în schimbul unor indemnizații acordate în condițiile care urmează a fi convenite între pasagerul respectiv și operatorul efectiv de transport aerian.
În aceste situații, voluntarii beneficiază de dreptul la asistență în conformitate cu art. 8 din regulament, asistența fiind oferită suplimentar (pe lângă indemnizațiile menționate în primul alineat al art. 4), iar nu alternativ; de asemenea, valoarea economică a asistenței acordate pasagerilor voluntari care au renunțat la rezervările lor pentru zborul în cauză, optând pentru redirecționare, nu poate fi dedusă din cuantumul indemnizației stabilite de comun acord cu pasagerul în cauză.
De asemenea, merită menționat că, în situațiile în care numărul voluntarilor este insuficient pentru a permite îmbarcarea celorlalți pasageri cu rezervări, operatorul efectiv de transport aerian poate să refuze îmbarcarea pasagerilor împotriva voinței acestora, după cum rezultă din prevederile art. 4 alin. (2) din Regulamentul nr. 261/2004, aceasta numărându-se printre categoriile de situații în care refuzul de îmbarcare este opozabil pasagerilor, fără a-l scuti însă pe operator de obligația despăgubirii pasagerilor a căror îmbarcare a fost refuzată.
În alți termeni, apelul la cedarea voluntară a locurilor rezervate este o condiție indispensabilă a legitimării refuzului de îmbarcare (condiționează legitimitatea acestui refuz), însă, în toate cazurile, operatorul efectiv de transport rămâne ținut de (i) obligația de a achita despăgubiri pasagerilor care s-au confruntat cu un refuz de îmbarcare și (ii) obligația de a oferi asistență acestor categorii de pasageri. Astfel cum rezultă expres din textul art. 4 alin. (3) din Regulamentul nr. 261/2004, „În cazul în care pasagerilor li se refuză îmbarcarea împotriva voinței lor, operatorul efectiv de transport aerian le acordă imediat despăgubiri în conformitate cu articolului 7 și le oferă asistență în conformitate cu articolele 8 și 9”.
Rezumând aceste aserțiuni, merită reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. (j) din regulament, „refuzul la îmbarcare” ca sursă a obligației de despăgubire a pasagerilor de către operatorul efectiv de transport nu acoperă o situație în care există motive temeinice pentru refuzul de a transporta pasageri pe un anumit zbor, deși aceștia s-au prezentat la timp pentru zbor, cum ar fi starea sănătății, cerințele de siguranță sau de securitate ori documente de călătorie necorespunzătoare (cazuri în care obligația de despăgubire nu mai subzistă în sarcina operatorului).
Cu toate acestea, trebuie remarcat că noțiunea de „refuz la îmbarcare” se referă nu numai la cazurile de supra-rezervare, ci și la cazurile în care se refuză îmbarcarea pasagerilor din alte motive, cum ar fi motivele operaționale (situații acoperite de cazul fortuit, ca fiind de resortul activității companiei de transport, iar nu de forța majoră), când persistă în sarcina operatorilor de transport obligația despăgubirii pasagerilor cărora li s-a refuzat îmbarcarea.”