Capitolul II. Titlul executoriu
extras din lucrarea
Comentariu pe articole | Mădălina Dinu, Roxana Stanciu
Art. 632. Temeiul executării silite. (1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu.
(2) Constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.
COMENTARIU
1. Titlul executoriu. Noţiune. Existenţa unui titlu executoriu constituie o condiţie sine qua non pentru începerea executării silite. Indiferent de modalitatea în care urmează a se face executarea silită, obligaţia ce se solicită a fi pusă în executare silită trebuie să fie constatată printr‑un titlu executoriu. Sintagma „numai în temeiul unui titlu executoriu” utilizată de legiuitor este de natură a sublinia şi totodată limita sfera actelor în temeiul cărora se poate realiza executarea silită, în sensul că doar titlul executoriu poate conduce la iniţierea procedurii execuţionale, fiind excluse orice alte titluri care nu au acest caracter. Totodată, în ipoteza în care s‑a început executarea silită în temeiul unui titlu care nu este potrivit legii executoriu, se poate obţine desfiinţarea tuturor actelor de executare pe calea contestaţiei la executare.
Se poate observa că dispoziţiile art. 632 C. proc. civ. nu definesc noţiunea de titlu executoriu, legiuitorul limitându‑se doar la a enumera înscrisurile care constituie titluri executorii.
2. Categorii de titluri executorii. În analiza categoriei titlurilor executorii vom reţine că acestea constituie „actele întocmite potrivit legii de organele competente şi care pot servi la pornirea executării silite şi la realizarea, pe această cale, a drepturilor recunoscute prin acele acte”[1].
Formează categoria titlurilor executorii:
– hotărârile judecătoreşti executorii, având această caracteristică hotărârile pronunţate în condiţiile art. 633 C. proc. civ.;
– hotărârile cu executare provizorie pronunţate în temeiul art. 448‑450 C. proc. civ.;
– hotărârile definitive, prevăzute în cuprinsul art. 634 C. proc. civ;
– orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare; această categorie este destul de vastă, caracter de titlu executoriu având hotărârea arbitrală, hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale rămase definitive, titlurile executorii europene, încheierile şi procesele‑verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit legii, constituie titluri executorii, înscrisurile autentice. titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie, cambia, cecul, biletul la ordin, precum şi înscrisurile notariale în condiţiile art. 639.
3. Certificat de grefă. Contrar unei opinii exprimate în doctrină[2], care nu exclude posibilitatea realizării executării silite în temeiul unui certificat de grefă, apreciem că acest lucru nu este posibil. Dacă hotărârea există, nu pot fi găsite argumente pentru care ea să nu stea la baza executării. Dacă nu există (pentru că nu a fost redactată), atunci titlul executoriu însuşi nu există. Atât timp cât dispoziţiile art. 623 şi urm. C. proc. civ. fac referire exclusiv la hotărâre, iar nu la dispozitiv, minută, certificat sau orice altă variantă, credem că niciun argument contrar nu poate fi primit. De altfel, aceasta este concepţia dreptului intern, de a conferi forţa executorie în principal hotărârii judecătoreşti, care nu poate fi concepută în altă formă decât cea prevăzută de art. 425 C. proc. civ.
4. Partea din hotărâre care poate fi pusă în executare. Ceea ce poate fi pus în executare silită sunt exclusiv măsurile cuprinse în dispozitivul hotărârii judecătoreşti care reprezintă titlu executoriu. Considerentele, chiar dacă cuprind dispoziţii suplimentare (sau contrare) faţă de dispozitiv, nu pot sta la baza actelor de executare. În situaţia unor considerente contrare sau excedentare, se poate formula însă contestaţie la titlu, dacă partea nu a uzat de calea cererii de lămurire a întinderii şi aplicării dispozitivului. Prin urmare, dacă încuviinţarea executării nu este dată pentru acest motiv (lipsa din dispozitiv a obligaţiilor a căror executare silită se cere), creditorul poate uza de calea prevăzută de art. 443 C. proc. civ. Dacă a fost încuviinţată executarea, creditorul conservă posibilitatea utilizării art. 443 C. proc. civ. ori debitorul poate formula contestaţia prevăzută de art. 712 alin. (2) C. proc. civ. Important de semnalat este însă faptul că art. 443 C. proc. civ. nu prevede un termen pentru formularea cererii de lămurire a hotărârii, în timp ce exercitarea contestaţiei prevăzute de art. 712 alin. (2) C. proc. civ. este condiţionată de respectarea termenelor prevăzute de art. 715 C. proc. civ. Facem, însă, menţiunea, că interesul debitorului de a promova această contestaţie se naşte numai din momentul în care i se comunică acte procedurale ce cuprind măsuri dintre cele neconsemnate în dispozitivul titlului executoriu, în consecinţă şi termenul de 15 zile fiind calculat de la data comunicării acestor acte.
5. Imposibilitatea de a conferi caracter de titlu executoriu unui acord. Părţile nu pot conferi, prin acordul lor de voinţă, caracter de titlu executoriu înscrisului care constată actul juridic (negotium) perfectat de ele, dacă legea nu îi conferă un astfel de caracter. În caz contrar, instanţa de executare va constata lipsa titlului executoriu, cu posibilitatea suspendării executării silite fără achitarea unei cauţiuni.
PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Hotărârea arbitrală. „Hotărârea arbitrală, chiar dacă a fost atacată cu acţiune în anulare, constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească” (Jud. Oradea, sent. civ. nr. 13837/2013, www.portal.just.ro).
2. Ordonanţa de plată. Efectul formulării cererii în anulare.„Exercitarea cererii în anulare împotriva ordonanţei de plată nu suspendă executarea. Prin urmare, ordonanţa de plată este executorie, indiferent dacă s‑a exercitat sau nu calea cererii în anulare” (Trib. Bucureşti, s. a IV‑a civ., dec. nr. 817/A din 11 septembrie 2013, în R. Stanciu, Încuviinţarea executării silite în noul Cod de procedură civilă. Practică judiciară comentată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 53).
3. Solidaritatea debitorilor. „Critica contestatoarei privind nelegalitatea executării silite motivat de faptul că trebuia pusă în executare sentinţa civilă nr. X pronunţată în dosarul nr. X/a1 prin care sentinţa civilă nr. X de la 14.03.2011 a fost completată, nu este întemeiată întrucât prin completare, au fost obligaţi, în solidar, şi alţi pârâţi împreună cu debitoarele menţionate la plata sumelor stabilite prin sentinţa civilă completată. Aşadar, apare lipsită de relevanţă, împrejurarea că nu a fost pusă în executare sentinţa civilă nr. X pronunţată în dosarul nr. X/a1, având în vedere că prin cele două sentinţe civile s‑a prevăzut solidaritatea obligaţiei de plată a sumei stabilite în urma judecăţii, iar prin sentinţa invocată de contestatoare nu a fost înlăturată solidaritatea codebitorilor. Solidaritatea permite creditorului să urmărească pe oricare dintre debitorii ţinuţi solidar, la alegerea sa, solidaritatea pasivă înfăţişându‑se pentru creditori ca o adevărată garanţie a executării creanţei sale. Având posibilitatea să aleagă pe acela dintre codebitorii solidari care este mai solvabil, creditorul evită riscul divizării urmăririi între codebitori, în ipoteza în care unul dintre debitori ar fi insolvabil. Astfel, riscul eventualei insolvabilităţi a unuia dintre codebitorii solidari nu mai este suportat de creditor, ci de codebitorul insolvabil, care a executat creanţa în întregime, şi care are posibilitatea să se întoarcă împotriva celorlalţi codebitori pentru partea acestora” (Jud. Bârlad, sent. nr. 1029 din 16 aprilie 2013, www.portal.just.ro).
4. Ordonanţa preşedinţială. „La data punerii sale în executare, titlul executoriu era valid, apt de a fi pus în executare şi era reprezentat de o sentinţă civilă pronunţată într‑o ordonanţă preşedinţială. Prin dispozitivul acestuia se stabilea în sarcina contestatorilor de a permite intimatei să intre în curtea acestora pentru a‑şi efectua lucrări la imobilul proprietatea acesteia. Pentru că aceştia nu i‑au permis intimatei de bună voie să poată să îşi efectueze reparaţii la imobil, aceasta a apelat la un executor judecătoresc pentru punerea în executare a titlului pe care îl deţinea. În cadrul acestei proceduri, desfăşurate ulterior obţinerii titlului, intimatei i s‑a permis pătrunderea în curtea proprietatea contestatorilor. Punerea în executare a unui titlu reprezentat de o sentinţă judecătorească pronunţată într‑o ordonanţă preşedinţială nu este condiţionată de existenţa unui titlu executoriu pe fondul cauzei. Numai admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială este condiţionată de existenţa pe rolul instanţei a unei acţiuni prin care se solicită soluţionarea cauzei pe fond. De altfel, art. 632 C. proc. civ. prevede că hotărârile cu executare provizorie constituie titluri executorii.
Contestatorii nu au făcut dovada desfiinţării titlului executoriu în condiţiile art. 643 C. proc. civ. pentru a se putea dispune desfiinţarea actelor de executare silită şi pe cale de consecinţă întoarcerea executării. Apelanţii fac confuzie între desfiinţarea titlului executoriu şi titlul executoriu vremelnic. Cele două noţiuni nu pot fi confundate. În primul caz, titlul a fost desfiinţat, iar în cel de‑al doilea este vorba despre un titlu care este reprezentat de o hotărâre cu executare provizorie” (Trib. Alba, s. I civ., dec. civ. nr. 306/A din 10 mai 2016, nepublicată).
Art. 633. Hotărârile executorii. Sunt hotărâri executorii:
- hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;
- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2).
COMENTARIU
1. Caracterul executoriu al hotărârilor pronunţate în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel. Având în vedere noile dispoziţii în raport de care apelul este calea de atac ordinară prin intermediul căreia se realizează un control asupra hotărârii atacate atât din punct de vedere al legalităţii, cât şi al temeiniciei, după exercitarea acestei căi de atac, apare firească soluţia legiuitorului, ca hotărârea să poată fi pusă în executare având în vedere că fondul pricinii a fost dezlegat, în contextul în care calea de atac a recursului nu poate fi exercitată decât pentru motive de nelegalitate.
Totuşi, prin raportare la pct. 1 al art. 633 C. proc. civ., hotărârile date în apel sunt executorii în măsura în care nu există o dispoziţie contrară în acest sens. Prin urmare, există anumite situaţii în care deşi pronunţată în apel, hotărârea nu este executorie şi, prin urmare, nu poate fi pusă în executare silită. În acest sens, în condiţiile art. 484 alin. (1) C. proc. civ. recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau ale oricăror lucrări care au o aşezare fixă; în acelaşi sens, recursul poate suspenda executarea la cererea recurentului în condiţiile art. 484 alin. (2) C. proc. civ. Însă instanţa poate reveni asupra acestei măsuri în condiţiile art. 484 alin. (7) C. proc. civ., caz în care hotărârea îşi redobândeşte puterea executorie. Totodată, instanţa poate dispune suspendarea executării în cazul exercitării căilor de atac de retractare, respectiv contestaţia în anulare (în condiţiile art. 507 C. proc. civ.) şi revizuirea (art. 512 C. proc. civ.).
2. Hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) C. proc. civ. sunt executorii.Conform prevederilor art. 459 alin. (2) C. proc. civ., în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într‑un proces‑verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prin urmare, hotărârea dată în primă instanţă asupra căreia părţile au convenit expres să renunţe la calea de atac a apelului, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, este executorie. În această situaţie părţile au posibilitatea de a exercita doar calea de atac a recursului pentru motivul legat de încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzut în cuprinsul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
3. Alte hotărâri executorii.Pe lângă hotărârile pronunţate în apel, există o serie de hotărâri cărora legea le conferă putere executorie sau acestea pot dobândi acest caracter, în condiţiile legii. Astfel, conform art. 448 C. proc. civ., hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect: stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, precum şi modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul, plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor, despăgubiri pentru accidente de muncă, rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale, despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile s‑au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice, reparaţii grabnice, punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului, cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce priveşte posesia, hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor reclamantului, pronunţate în condiţiile art. 436 C. proc. civ. Totodată, instanţa are posibilitatea de a încuviinţa executarea provizorie a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va considera că măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului, precum şi atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă pentru creditor, context în care, instanţa îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauţiuni.
Având în vedere că, prin raportare la prevederile art. 424 C. proc. civ., hotărâri judecătoreşti sunt atât sentinţele, deciziile, cât şi încheierile, în privinţa celor din urmă există o serie de texte legale care conferă putere executorie încheierilor judecătoreşti. În acest sens, cu titlu de exemplu, menţionăm că, au caracter executoriu, încheierea prin care instanţa în condiţiile art. 203 alin. (2) C. proc. civ. încuviinţează măsurile asigurătorii şi măsuri pentru asigurarea probelor, încheierea prin care instanţa admite cererea de asigurare a dovezilor [art. 361 alin. (1) C. proc. civ.], încheierea prin care se dispune majorarea onorariului experţilor [art. 339 alin. (2) C. proc. civ.] etc.
Art. 634. Hotărârile definitive. (1) Sunt hotărâri definitive:
- hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
- hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;
- hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s‑a soluţionat fondul pricinii;
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
(2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării.
COMENTARIU
Hotărâri cu caracter definitiv. Articolul 634 C. proc. civ. enumeră categoria hotărârilor care au caracter definitiv şi, prin urmare, constituie titlu executoriu, în sensul art. 632 C. proc. civ. Din perspectiva noilor reglementări, prin hotărâre definitivă se înţelege acea hotărâre împotriva căreia nu mai pot fi exercitate calea de atac a apelului şi recursului.
Astfel, sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului. Ipoteza art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. menţionează faptul că acele hotărâri care nu sunt supuse nici apelului şi nici recursului au caracter definitiv. Prin urmare, ipoteza pct. 1 al art. 634 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere acele hotărâri care devin definitive de la momentul pronunţării şi asupra cărora părţile nu pot exercita nicio cale de atac de reformare.
Cu titlu de exemplu, menţionăm că au caracter definitiv, hotărârea dată asupra strămutării [art. 144 alin. (2) C. proc. civ.], încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecării cauzei [art. 414 alin. (1) teza a II‑a C. proc. civ.] etc.
Sunt hotărâri definitive, hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs. Astfel, sunt situaţii în care o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă nu este supusă căii de atac a apelului, partea interesată având posibilitatea exercitării doar a căii de atac a recursului. Având în vedere că, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea recursului în termenul legal atrage decăderea părţii din exercitarea acestui drept, hotărârea dată fără drept de apel şi împotriva căreia recursul nu a fost exercitat, devine definitivă la data expirării termenului de exercitare a recursului.
Sunt hotărâri susceptibile doar de recurs: încheierea prin care s‑a respins recuzarea, iar hotărârea pe fond este definitivă – încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri [art. 53 alin. (1) teza a II‑a, C. proc. civ.], încheierea prin care instanţa a dispus suspendarea judecării cauzei în condiţiile art. 414 alin. (1) teza I şi alin. (2) C. proc. civ., hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi (art. 440 C. proc. civ.) etc.
Sunt hotărâri definitive hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel. În cazul hotărârilor susceptibile atât de calea de atac a apelului, cât şi a recursului, dacă nu se exercită apelul, hotărârea primei instanţe devine definitivă la data expirării termenului pentru declararea căii de atac a apelului. Chiar dacă hotărârea poate fi atacată atât cu apel, cât şi cu recurs, recursul nu poate fi exercitat atât timp cât partea are la îndemână exercitarea căii de atac a apelului. Astfel, conform art. 459 alin. (2) C. proc. civ., în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într‑un proces‑verbal.
Sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.
Hotărârile susceptibile doar de calea de atac a apelului devin definitive a data pronunţării instanţei de apel. Dacă însă hotărârea pronunţată în apel poate fi atacată cu recurs, însă acesta nu este exercitat, la data expirării termenului de exercitare a căii de atac a recursului, hotărârea pronunţată în apel devine definitivă.
Sunt hotărâri definitive, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s‑a soluţionat fondul pricinii. Hotărârile date în recurs, indiferent de soluţia pronunţată, în sensul de admitere a recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare sau casarea cu reţinere, devin definitive la data la care instanţa de recurs s‑a pronunţat asupra lor.
Sunt hotărâri definitive, orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Pentru orice alte hotărâri pentru care legea nu mai permite exercitarea căii de atac a recursului, acestea devin definitive. Ar putea forma această categorie hotărârile pronunţate în calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare sau a revizuirii exercitate împotriva unei hotărâri pronunţate în apel fără drept de recurs sau împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs.
2. Hotărârile pronunţate sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă. Întrucât hotărârile pronunţate sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă vor constitui în continuare o parte a titlurilor executorii, se impune a se menţiona că, în cazul în care o hotărâre dată în temeiul Codului de procedură civilă de la 1865 este invocată drept titlu executoriu, caracterul acesteia de titlu executoriu va fi apreciat în raport de dispoziţiile art. 377 C. proc. civ. 1865, iar nu în raport de dispoziţiile art. 634 C. proc. civ.
De asemenea, se impune a se semnala faptul că hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă în materia litigiilor cu profesionişti nu mai beneficiază de dispoziţii speciale privind executorialitatea. În aceste cazuri însă, creditorii vor putea să solicite încuviinţarea executării provizorii de către instanţă în temeiul art. 449 alin. (1) C. proc. civ. În acest caz, instanţa competentă este cea care pronunţă/a pronunţat hotărârea în cauză, iar nu instanţa de executare.
PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Sentinţele date fără drept de apel. Hotărâri definitive de la data pronunţării.„În ce priveşte motivul de apel privind modul în care prima instanţă a analizat caracterul de titlu executoriu al sentinţei civile în baza căreia a început executarea silită, tribunalul apreciază, de asemenea, că nu este fondat.
(…) Creditorii au solicitat punerea în executare a sentinţei civile nr. 3869/20.05.2013 a Judecătoriei Cornetu pentru recuperarea sumei de 8350 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Sentinţa a fost ataşată cererii de executare purtând menţiunea definitivă şi irevocabilă.
Din decizia civilă nr. 421R/10.03.2015 pronunţată de Tribunalul Ilfov reiese că s‑a calificat calea de atac formulată împotriva sentinţei sus‑menţionate ca fiind recursul şi nu apelul, iar recurenta a fost repusă în termenul de declarare a acestei căi de atac.
Având în vedere data de introducere a cererii de chemare în judecată în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti menţionate (2008), dispoziţiile aplicabile în ceea ce priveşte căile de atac sunt cele reglementate de Codul de procedură civilă 1865.
Potrivit art. 377 alin. (1) C. proc. civ. 1865, sentinţele date fără drept de apel sunt hotărâri definitive de la data pronunţării, iar art. 300 alin. (1) C. proc. civ. 1865 prevede că recursul suspendă de drept executarea cu privire la strămutarea de hotare, dar nu şi cu privire la cheltuielile de judecată.
Ca urmare, tribunalul reţine că sentinţa civilă pusă în executare reprezintă titlu executoriu, fiind o hotărâre definitivă şi executorie” (Trib. Bucureşti, s. a IV‑a civ., dec. civ. nr. 954/A din 26 februarie 2016, nepublicată).
Art. 635. Hotărârile arbitrale şi alte hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale. Pot fi puse în executare hotărârile arbitrale, chiar dacă sunt atacate cu acţiunea în anulare, precum şi alte hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale rămase definitive, ca urmare a neatacării lor în faţa instanţei judecătoreşti competente.
COMENTARIU
1. Dobândirea caracterului executoriu.Hotărârea arbitrală, spre deosebire de hotărârea judecătorească dobândeşte caracter executoriu de la data comunicării acesteia chiar dacă a fost atacată prin intermediul acţiunii în anulare. Astfel, conform dispoziţiilor art. 606 C. proc. civ., „hotărârea arbitrală comunicată părţilor este definitivă şi obligatorie”, iar potrivit art. 615 C. proc. civ., „hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească”, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere al modalităţii în care urmează a se realiza executarea silită, aceasta se efectuează potrivit dreptului comun. Dacă se admite acţiunea în anulare ulterior momentului în care s‑a realizat executarea silită a hotărârii arbitrale, având în vedere, aplicabilitatea prevederilor dreptului comun, partea interesată are posibilitatea de a solicita întoarcerea executării silite în condiţiile art. 723‑726 C. proc. civ. Desigur, în ipoteza punerii în executare a hotărârii arbitrale deşi împotriva acesteia a fost exercitată acţiunea în anulare, curtea de apel va putea dispune suspendarea executării hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare, fiind incidente dispoziţiile art. 484 alin. (2)‑(5) C. proc. civ.
2. Hotărârile arbitrale pronunţate de Oficiul de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă de pe Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. Prin legi speciale, legiuitorul a conferit caracter executoriu şi altor hotărâri decât cele reglementate în cuprinsul Codului de procedură civilă. Printre acestea menţionăm, art. 179 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social[3], potrivit căruia, „hotărârile arbitrale pronunţate de Oficiul de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă de pe Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sunt obligatorii pentru părţi, completează contractele colective de muncă şi constituie titluri executorii”.
Art. 636. Titlurile executorii europene. Titlurile executorii europene cu privire la care dreptul Uniunii Europene nu cere recunoaşterea prealabilă în statul membru în care se va face executarea sunt executorii de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă.
COMENTARIU
1. Scop. Dispoziţia art. 636 C. proc. civ. este în deplin acord cu prevederile legislaţiei europene în materie, scopul fiind acela al facilitării executării unui titlu executoriu recunoscut într‑un alt stat membru al Uniunii Europene şi a eliminării, în acest sens, a etapelor intermediare legate de recunoaşterea unei hotărâri a unui stat membru pe teritoriul statului în care urmează a se efectua executarea.
2. Sediul materiei. În acest sens, sediul materiei îl constituie Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate[4], urmărindu‑se prin intermediul acestuia asigurarea, prin stabilirea unor standarde minime, a liberei circulaţii a hotărârilor judecătoreşti, a tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice în toate statele membre, fără a fi necesar să se recurgă la o procedură intermediară în statul membru de executare înainte de recunoaştere şi executare. În acest sens, conform art. 5 din regulament, „o hotărâre judecătorească care a fost certificată ca titlu executoriu european în statul membru de origine este recunoscută şi executată în celelalte state membre, fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale”.
3. Sfera de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 805/2004. Dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 805/2004 se aplică în materie civilă şi comercială indiferent de natura instanţei de judecată, cu excepţia litigiilor privind starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamentele şi succesiunile, falimentele, concordatele şi alte proceduri similare, securitatea socială, arbitrajul.
Regulamentul se aplică hotărârilor judecătoreşti, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice privind creanţe necontestate şi actelor autentice certificate ca fiind titluri executorii europene. În acest sens, conform art. 3 alin. (1) din regulament, „o creanţă se consideră necontestată:
– în cazul în care debitorul a recunoscut‑o în mod expres acceptând‑o sau recurgând la o tranzacţie care a fost aprobată de o instanţă judecătorească sau încheiată în faţa unei instanţe judecătoreşti în cursul unei proceduri judiciare; sau
– în cazul în care debitorul nu i s‑a opus niciodată, în conformitate cu normele de procedură ale statului membru de origine, în cursul procedurii judiciare; sau
– în cazul în care debitorul nu s‑a prezentat sau nu a fost reprezentat în cadrul unei şedinţe de judecată privind această creanţă după ce a contestat‑o iniţial în cursul procedurii judiciare, cu condiţia ca atitudinea sa să fie asimilabilă unei recunoaşteri tacite a creanţei sau a faptelor invocate de creditor în temeiul legislaţiei statului membru de origine; sau
– în cazul în care debitorul a recunoscut‑o în mod expres într‑un act autentic”.
4. Lipsa formalităţilor. Prin urmare, aceste înscrisuri, cărora regulamentul le recunoaşte caracterul de titlu executoriu, prin raportare la prevederile art. 636 C. proc. civ., sunt executorii de drept în statul membru în care se va face executarea silită, fără a mai fi necesară îndeplinirea unor formalităţi prealabile.
PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Punerea în executare a unei hotărâri într‑un alt stat membru.„O hotărâre pronunţată într‑un stat membru şi care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într‑un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv” (Trib. Bucureşti, s. a IV‑a civ., sent. nr. 1391 din 11 august 2011, în A.G. Ţambulea, op. cit., p. 106‑107).
Art. 637. Executarea hotărârilor supuse controlului instanţelor judecătoreşti. (1) Punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător în cazul punerii în executare a unei hotărâri arbitrale.
COMENTARIU
1. Riscul creditorului. Hotărârea judecătorească care constituie titlu executoriu, precum şi cea arbitrală, pot fi puse în executare, la solicitarea creditorului, chiar dacă împotriva respectivei hotărâri poate fi exercitată calea de atac a apelului, a recursului, sau acţiunii în anulare în cazul hotărârii arbitrale. În această situaţie, în care creditorul optează pentru începerea executării silite deşi hotărârea ce formează titlu executoriu poate fi desfiinţată în căile de atac, executarea se va face pe riscul creditorului, astfel încât, în ipoteza în care titlul executoriu este desfiinţat în tot sau în parte sau modificat, creditorul va fi nevoit să restituie prestaţia debitorului, devenind incidente dispoziţiile referitoare la întoarcerea executării silite.
2. Hotărârile pronunţate în materia contenciosului administrativ. În materia contenciosului administrativ există derogări de la posibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă. Astfel, în această materie, ca şi anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, este consacrat sistemul dublului grad de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi recursul, recursul fiind însă cale suspensivă de executare, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ceea ce înseamnă că, o hotărâre pronunţată în primă instanţă în materia contenciosului administrativ nu poate fi pusă în executare silită dacă împotriva acesteia este exercitată calea de atac a recursului, executarea fiind de drept suspendată. Face excepţie de la această regulă recursul împotriva hotărârii prin care instanţa a dispus suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond, indiferent dacă cererea de suspendare este formulată odată cu acţiunea principală sau printr‑o acţiune separată, caz în care recursul nu suspendă executarea conform art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004[5].
PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Desfiinţarea actelor de executare. „Prin aplicarea art. 3791 C. proc. civ. 1865[6], instanţa constată că toate actele de executare efectuate în dosarul de executare au fost desfiinţate de drept la data desfiinţării titlului executoriu ca urmare a casării sentinţei civile nr. 6917/18.06.2010, prin decizia comercială nr. 851/6.06.2011. Apărările intimatei în sensul că era necesară pronunţarea instanţei de recurs cu privire la desfiinţarea actelor de executare efectuate pentru realizarea creanţei stabilite prin sentinţa casată sau că ar fi trebuit formulată contestaţie la executare sunt vădit neîntemeiate, fiind lipsite de temei legal şi contrare dispoziţiilor exprese ale art. 3791C. proc. civ. 1865, conform cărora desfiinţarea actelor de executare intervine de drept, nefiind condiţionată de pronunţarea unei instanţe de judecată. Executarea sentinţei civile mai înainte de a rămâne irevocabilă, s‑a făcut pe riscul creditorului, acesta asumându‑şi riscul de a suporta cheltuielile de executare ca urmare a încetării executării silite şi desfiinţării actelor de executare prin admiterea recursului declarat de debitoare. Chiar dacă obligaţia de plată a creanţei principale a fost menţinută în urma rejudecării cauzei, executarea silită nu a fost valabilă, la momentul efectuării acesteia neexistând un titlu executoriu valabil” (Trib. Bucureşti, s. a IV‑a civ., dec. civ. nr. 1500/A din 28 aprilie 2015, nepublicată).
Art. 638. Alte titluri executorii. (1) Sunt, de asemenea, titluri executorii şi pot fi puse în executare silită:
- încheierile şi procesele‑verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit legii, constituie titluri executorii;
- înscrisurile autentice, în cazurile prevăzute de lege;
- titlurile executorii notariale emise în condiţiile prevăzute de lege;
- titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie.
(2) Suspendarea executării titlurilor prevăzute la alin. (1) pct. 2 şi 4 poate fi cerută şi în cadrul acţiunii de fond având ca obiect desfiinţarea lor. Dispoziţiile art. 719 se aplică în mod corespunzător.
COMENTARIU
1. Caracterul executoriu al încheierilor şi proceselor‑verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Din formularea art. 638 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. rezultă că, încheierile executorilor judecătoreşti se bucură de putere executorie atunci când legea prevede astfel. Rezultă că nu orice act al executorului judecătoresc constituie titlu executoriu şi poate fi pus în executare silită, ci doar acele procese‑verbale şi încheieri cărora legea le conferă expres acest caracter.
În acest sens, menţionăm următoarele acte întocmite de către executorul judecătoresc care constituie titluri executorii:
– încheierea executorului judecătoresc prin care acesta realizează actualizarea valorii obligaţiei principale stabilite în bani din titlul executoriu are caracter executoriu în condiţiile art. 628 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., precum şi cea prin care stabileşte cuantumul dobânzilor, al penalităţilor sau al altor sume stipulate sau acordate prin titlul executoriu, când acesta nu a fost stabilit;
– încheierea prin care executorul judecătoresc dispune amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare, precum şi alte măsuri anume prevăzute de lege, în măsura în care legea nu prevede altfel, sunt executorii de drept şi pot fi atacate numai cu contestaţie la executare conform art. 657 C. proc. civ.;
– încheierea prin care executorul judecătoresc soluţionează obiecţiunile referitoare la caietul de sarcini privind vânzarea titlurilor de valoare şi a unor bunuri cu regim de circulaţie special în condiţiile art. 757 C. proc. civ. este executorie;
– încheierea prin care executorul se pronunţă asupra cererii de expertiză în cazul procedurii de evaluare a bunurilor sechestrate, care va cuprinde stabilirea onorariului provizoriu ce se cuvine expertului şi termenul în care trebuie depus raportul de expertiză, conform art. 758 alin. (4) C. proc. civ.;
– procesul‑verbal de licitaţie conform art. 851 alin. (3) C. proc. civ. etc.
2. Înscrisurile autentice, în condiţiile prevăzute de lege. Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului, precum şi orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter, în conformitate cu dispoziţiile art. 269 C. proc. civ. Cu toate acestea, nu orice înscris autentic are caracter executoriu, ci doar acela căruia legea îi oferă această calitate.
Formularea utilizată de legiuitor, în sensul că sunt titluri executorii „înscrisurile autentice” este de natură a crea confuzii prin raportare la dispoziţiile art. 639 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează expres caracterul de titlu executoriu al înscrisului notarial care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. În acest sens, apare întrebarea firească: ipoteza din cuprinsul art. 638 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. are în vedere orice alt înscris notarial căruia legea îi conferă caracter executoriu, cu excepţia celui prevăzut în cuprinsul art. 639 alin. (1) C. proc. civ., sau cuprinde şi ipoteza prevăzută de art. 639 alin. (1) C. proc. civ.?
Opinăm în primul sens, apreciind că dispoziţiile art. 638 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. au în vedere categoria înscrisurilor autentice notariale cărora legea le conferă calitatea de titlu executoriu, în timp ce ipoteza art. 639 alin. (1) C. proc. civ. se referă doar la înscrisurile notariale care constată o creanţă certă şi exigibilă.
În acest sens, menţionăm:
– dispoziţiile art. 2378 C. civ., conform cărora „contractul de ipotecă imobiliară se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute”, iar potrivit art. 2431 C. civ., „contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii”.
Cu toate acestea, raportat la caracterul executoriu al contractului de ipotecă pus în executare ca atare, fără ca obligaţia principală să fie constatată în cuprinsul unui titlu executoriu, există conturată o practică judiciară de respingere a acestei posibilităţi, din care se vor regăsi mai jos câteva exemple.
3. Titlurile de credit. Articolul 638 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. dispune asupra caracterului de titlu executoriu, pe de o parte, al titlurilor de credit, pe de altă parte, al altor înscrisuri cărora legea le conferă putere executorie.
Cambia, cecul, biletul la ordin şi orice alte titluri de credit (acţiunile la purtător, obligaţiunile la purtător etc.) constituie titluri executorii sub condiţia de a îndeplini cerinţele prevăzute de legea specială care le reglementează[7].
4. Alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie
4.1. Exemple. A doua categorie („alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie”) este vastă, titluri executorii fiind întâlnite atât în cuprinsul legii generale (Codul civil), cât şi al legilor speciale[8].
Astfel, sunt titluri executorii în diverse materii:
– potrivit art. 37 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor[9], „procesul‑verbal neatacat în termenul legal (…) constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate”;
– conform art. 8 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing[10], „contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titlu executoriu”;
– în raport de prevederile art. 31 alin. (3) teza I din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[11], „contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu”. Potrivit art. 124 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea U.N.B.R. nr. 64/2011[12], contractul de asistenţă juridică (…), constituie titlu executoriu cu privire la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului. Prin urmare, limitarea impusă prin acest text de lege exclude de la executare, spre exemplu, eventualele clauze penale cuprinse în contractul de asistenţă juridică.
4.2. Titlul de creanţă. Potrivit art. 226 alin. (1) C. proc. fisc., executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor acestui cod de către organul de executare silită competent potrivit art. 30 C. proc. fisc. Important de subliniat, fără a extinde discuţia asupra acestui aspect, care excede scopurilor lucrării de faţă, legislaţia fiscală operează cu noţiunile distincte de „titlu de creanţă”[13] şi „titlu executoriu” (fiscal – n.n.), întrucât potrivit alin. (4) al art. 226 C. proc. fisc., titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care se împlineşte scadenţa sau termenul de plată prevăzut de lege.
4.3. Procesul‑verbal de contravenţie. Tot caracter de act autentic are şi procesul‑verbal de contravenţie, în temeiul art. O.G. nr. 2/2001. Printr‑o deficienţă de exprimare, potrivit art. 37 din ordonanţă, procesul‑verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s‑a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate. În interpretarea apărută în practică, singurele înscrisuri cu valoare executorie sunt fie procesul‑verbal neatacat, fie hotărârea judecătorească dată în cadrul plângerii, chiar dacă aceasta cuprinde soluţia de respingere a plângerii (sau de anulare). Considerăm greşită această interpretare. Procesul‑verbal îşi pierde valoarea de titlu executoriu numai dacă instanţa îl anulează în tot (sau în parte, caz în care pentru partea anulată nu mai produce efecte), dar dacă este menţinut, prin respingerea, anularea, perimarea plângerii, acesta rămâne titlu executoriu şi va putea fundamenta executarea silită împotriva debitorului.
4.4. Titluri executorii lato sensu. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărârile sau actele emise de organele penale. Alte înscrisuri, deşi constituie titluri executorii lato sensu, nu pot fi puse în executare în procedura de drept comun. Astfel, atât în cuprinsul noului Cod de procedură penală, cât şi în cuprinsul celui vechi, prevederile referitoare la punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărârile sau actele emise de organele penale dau în competenţa judecătorului delegat cu executarea în materie penală aducerea la îndeplinire a obligaţiei de restituire a bunurilor (art. 579 C. proc. pen., respectiv art. 444 C. proc. pen. 1968). Potrivit prevederilor aceloraşi coduri, doar obligaţia de plată a despăgubirilor civile sau a cheltuielilor de judecată se aduce la îndeplinire potrivit legii civile (art. 581 C. proc. pen, respectiv art. 446 C. proc. pen 1968).
Prin urmare, în situaţia în care se solicită punerea în executare a obligaţiei de restituire a unui bun în temeiul unei ordonanţe emise de organele penale, competenţa nu îi revine executorului judecătoresc. Nici faptul că prin art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă se prevede că orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale, sunt abrogate prin intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă nu atrage competenţa executorului judecătoresc. Intenţia legiuitorului este clară, întrucât dispoziţiile procedurale penale citate au rămas neschimbate şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.
5. Suspendarea executării titlurilor executorii reprezentate de înscrisurile autentice şi de titlurile de credit, precum şi a altor înscrisuri cărora legea le conferă putere executorie. Având în vedere că, în cazul titlurilor executorii care nu sunt reprezentate de hotărârile judecătoreşti şi hotărârile arbitrale, prima fază a procesului civil, respectiv judecata, este eliminată, suspendarea executării titlurilor executorii reprezentate de înscrisurile autentice şi de titlurile de credit poate fi solicitată şi în cadrul acţiunii de fond având ca obiect desfiinţarea lor, caz în care sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 719 C. proc. civ. Simpla introducere a acţiunii de fond ce vizează desfiinţarea acestor acte nu are, în sine, efect suspensiv asupra executării acestora[14]. De remarcat, totodată, că acţiunea de fond ce vizează desfiinţarea unui act autentic notarial este exclusă expres de la efectul dispoziţiilor art. 638 alin. (2) C. proc. civ., în cazul acestora suspendarea executării neputând fi obţinută decât prin contestaţia la executare dublată de această solicitare, în condiţiile art. 719 C. proc. civ. Reglementarea este pe deplin justificată prin raportare la prezumţia de validitate a actului autentic notarial.
6. Caracterul executoriu al actelor autentice notariale din care se nasc obligaţii de predare, obligaţii de a face sau obligaţii de a nu face. O problemă ce suscită interes în practică este cea referitoare la caracterul executoriu al actelor autentice notariale din care se nasc obligaţii de predare, obligaţii de a face sau obligaţii de a nu face, în sensul dacă acestea constituie titluri executorii?
Răspunsul la această întrebare diferă în funcţie de contractul încheiat. Astfel, ori de câte ori există o dispoziţie expresă a legiuitorului în acest sens, se poate spune că titlul emis de notar este executoriu, iar în lipsa unei astfel de prevederi, deşi autentic, înscrisul nu are forţă executorie.
Spre exemplu:
– potrivit art. 2157 alin. (1) C. civ., „în ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică (…) constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului”.
PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Titluri executorii
1.1. Contractul de ipotecă. „Contractul de ipotecă, deşi este autentificat, nu constituie titlu executoriu în baza art. 66 din Legea nr. 36/1995[15] (art. 100 în prezent – n.n.), deoarece această forţă executorie este conferită doar actelor autentificate care constată o creanţă certă şi lichidă. Or, contractul de ipotecă nu dă naştere unui drept de creanţă, ci unui drept de ipotecă, respectiv unui drept real accesoriu unei creanţe. De aceea, contractul de ipotecă nu poate fi suficient pentru a porni executarea silită, în condiţiile în care nu există un titlu executoriu pentru obligaţia principală” (Trib. Bucureşti, s. a III‑a civ., dec. nr. 1478 din 27 august 2009, în I.R. Dănăilă, Executarea silită. Titluri executorii. Creanţe fiscale. Practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 78).
„Executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu, care poate fi o hotărâre executorie, o hotărâre definitivă, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare, conform art. 632 C. proc. civ., iar art. 638 din acelaşi cod prevede, de asemenea, la alin. (1) pct. 2, că înscrisurile autentice constituie titluri executorii. Contractul de ipotecă încheiat între creditoare şi fiul administratorului societăţii debitoare nu reprezintă un titlu executoriu valabil în baza căruia să poată fi încuviinţată executarea silită, în pofida faptului că dispoziţiile art. 638 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. stipulează că înscrisurile autentice constituie titluri executorii şi pot fi puse în executare silită. Aceasta, deoarece raportul juridic principal între părţi îl constituie vânzarea‑cumpărarea de produse petroliere care este consfinţită printr‑un contract sub semnătură privată şi care nu constituie titlu executoriu în accepţiunea noului Cod de procedură civilă, nefiind un contract încheiat în formă autentică” (Trib. Sălaj, s. civ., dec. nr. 106 din 30 septembrie 2013, în R. Stanciu, Încuviinţarea executării silite în noul Cod de procedură civilă, p. 105).
„Contractul de ipotecă reprezintă o garanţie reală imobiliară, un drept real accesoriu ce însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor. Prin urmare, în mod corect a constatat prima instanţă lipsa caracterului de titlu executoriu a contractului de ipotecă autentificat, atât timp cât acest contract nu constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, conform art. 66 din Legea nr. 36/1995 (art. 100 în prezent – n.n.), ci numai garanţia aferentă creanţei ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare‑cumpărare atestat de avocat. Au fost înlăturate susţinerile recurenţilor legate de faptul că din cuprinsul antecontractului de vânzare‑cumpărare atestat de avocat rezultă caracterul exigibil al creanţei, el având valoare de titlu executoriu. Astfel, pe de o parte, acest antecontract nu a fost ataşat la dosar şi cererea de încuviinţare a executării silite nu a vizat acest titlu executoriu, iar, pe de altă parte, antecontractul, nefiind încheiat în formă autentică, nu poate reprezenta titlu executoriu conform Legii nr. 36/1995” (Trib. Bucureşti, s. a IV‑a civ., dec. nr. 1919 din 14 septembrie 2010, în A.G. Ţambulea, op. cit., p. 95).
„Având în vedere că contractul principal de vânzare‑cumpărare nu este încheiat sub forma înscrisului autentic, nu poate fi încuviinţată executarea silită pentru contractul de ipotecă ce, deşi încheiat în formă autentică, este un accesoriu al contractului de vânzare‑cumpărare. Contractul de ipotecă încheiat între creditoare şi fiul administratorului societăţii debitoare nu reprezintă un titlu executoriu valabil, în baza căruia să poată fi încuviinţată executarea silită, în pofida faptului că dispoziţiile art. 638 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. stipulează că înscrisurile autentice constituie titluri executorii şi pot fi puse în executare silită. Aceasta, deoarece raportul juridic principal între părţi îl constituie vânzarea‑cumpărarea de produse petroliere, care este consfinţită printr‑un contract sub semnătură privată şi care nu constituie titlu executoriu în accepţiunea Codului de procedură civilă, nefiind un contract încheiat în formă autentică. Potrivit adagiului accesorium sequitur principale, contractul accesoriu urmează soarta contractului principal. Cum contractul de vânzare‑cumpărare produse petroliere nu este încheiat în formă autentică pentru a putea fi încuviinţată executarea silită în baza lui, această executare silită nu va putea fi încuviinţată nici în baza contractului de ipotecă încheiat în formă autentică, raportat la caracterul accesoriu pe care acesta îl prezintă faţă de contractul de vânzare‑cumpărare de produse petroliere” (Trib. Sălaj, s. civ., dec. nr. 106 din 30 septembrie 2013, în R. Stanciu, op. cit., p. 104‑106).
1.2. Contractul de închiriere. „În conformitate cu prevederile art. 1809 alin. (2) C. civ., în privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului, text care în speţă nu este incident, având în vedere că contractul de închiriere încheiat între părţi nu constituie titlu executoriu în privinţa obligaţiei chiriaşului de restituire a bunului dat în locaţiune ca urmare a faptului că nu a expirat termenul pentru care s‑a încheiat contractul (şi anume un an calculat începând cu data 1 septembrie 2012), ceea ce exclude de la incidenţă dispoziţiile art. 1809 alin. (2) şi (3) C. civ. Într‑o atare situaţie, se impune obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de evacuare a chiriaşului” (Trib. Arad, s. civ., dec. nr. 168/A din 9 mai 2013, în R. Stanciu, op. cit., p. 64‑66).
1.3. Contractul de asistenţă juridică. Clauza penală. „Legea nr. 51/1995, în forma aplicabilă la data începerii executării silite în cauză, prevede prin art. 31 alin. (3), următoarele: «contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Învestirea cu formulă executorie este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului. Restanţele din onorarii şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului său se recuperează potrivit dispoziţiilor statutului profesiei». Trimiterea la dispoziţiile statutare se referă la art. 129 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat adoptat în 2004, în vigoare la data începerii executării silite, potrivit căruia «contractul de asistenţă juridică învestit cu formulă executorie, în condiţiile legii, constituie titlu executoriu cu privire la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului». (…) Este lipsit de relevanţă dacă motivul de activare a clauzei se regăseşte în datele factuale ale speţei, respectiv dacă această sumă era datorată sau nu. Ceea ce trebuie să stabilească instanţa este dacă executarea silită putea avea loc pentru suma de 200.000 euro în temeiul exclusiv al acestei clauze. Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, cadrul legislativ nu susţine cele afirmate de recurenta creditoare. Tribunalul reţine că aceste dispoziţii legale fac referire exclusiv la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului. Or, clauza penală afirmată şi invocată de creditoare nu are nici natura unui rest de onorariu, nici pe cea a unei cheltuieli făcute în interesul clientului. Această clauză contractuală reprezintă o metodă convenită de părţi pentru a sancţiona eventuala revocare intempestivă a mandatului dat avocatului ales. Ea se diferenţiază aşadar în mod clar atât de noţiunea de «rest de onorariu», străină de incidenţa vreunei neexecutări culpabile a obligaţiilor asumate de părţi prin contract, cât şi de noţiunea de «cheltuieli efectuate în interesul clientului» şi care echivalează prevederilor generale privind contractul de mandat în materia sumelor avansate de mandatar în executarea mandatului. De asemenea, norma care reglementează caracterul de titlu executoriu este una de strictă interpretare şi aplicare, fiind vizibilă intenţia legiuitorului de a limita cazurile în care avocatul poate recurge la executare silită fără a solicita instanţei emiterea unui titlu pentru sumele pretinse. Norma este, de asemenea, limitativă în considerarea motivului de neexecutare a contractului care duce la executarea silită, respectiv încălcarea de către client a obligaţiei contractuale de achitare a onorariului, respectiv de acoperire a cheltuielilor făcute în interesul său de mandatar. Cu alte cuvinte, acesta este singurul caz permis de legiuitor în care neexecutarea unei obligaţii asumate în cuprinsul contractului de asistenţă juridică de către client poate duce la recuperarea directă a sumelor datorate. Natura de clauză penală afirmată în mod repetat de recurenta creditoare este de altfel cel mai puternic argument în combaterea poziţiei sale. Această clauză presupune, prin natura ei, parcurgerea unei proceduri judiciare în cadrul căreia să se analizeze dacă sunt întrunite condiţiile de aplicare a clauzei şi limitele în care aceasta poate produce efecte, procedură care nu poate fi înlocuită prin simpla declaraţie a creditoarei în sensul activării clauzei. Din acest motiv, contestaţia formulată de debitoare este întemeiată şi soluţia primei instanţe apare drept legală şi temeinică, motiv pentru care recursul este nefondat. Este neîntemeiată construcţia logico‑juridică a recurentei, care afirmă că respectiva clauză penală beneficiază de caracterul de titlu executoriu recunoscut de art. 129 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 ca urmare a aplicării principiului accesorium sequitur principale. Pentru a exista acest raport de accesorialitate între două obligaţii, este esenţial ca ele să aibă o cauză juridică unică. Or, în situaţia dată, restul de onorariu şi cheltuielile avansate de avocat sunt datorate în situaţia neexecutării de către client a obligaţiei de plată a acestor sume, în timp ce obligaţia de achitare a penalităţilor în cauză are un izvor juridic distinct, respectiv fapta de revocare a mandatului de către client. Prin urmare, nu numai că formularea restrictivă folosită de legiuitor ar exclude orice extindere a aplicării normei luată literal, dar şi dacă s‑ar accepta o interpretare mai permisivă debitul afirmat de recurentă nu ar putea beneficia de aplicarea acestor dispoziţii, lipsind caracterul accesoriu faţă de obligaţiile principale asumate de părţi” (Trib. Bucureşti, s. a IV‑a civ., dec. civ. nr. 4517/R din 23 decembrie 2014, nepublicată).
„În condiţiile în care în fiecare dintre cele trei contracte de asistenţă juridică s‑a prevăzut câte un onorariu pentru fiecare fază procesuală şi au fost emise facturi fiscale în care sunt menţionate serviciile prestate de avocat, se constată existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, nefiind necesară îndeplinirea formalităţii de însuşire de către debitor a facturilor emise în baza contractului de asistenţă, acesta fiind un aspect ce poate fi verificat pe calea contestaţiei la executare formulate de către debitor” (Trib. Bucureşti, s. a IV‑a civ., dec. nr. 624/R din 10 martie 2011, în A.G. Ţambulea, op. cit., p. 61‑63).
1.4. Contractului de leasing. „Din moment ce prin dispoziţiile art. 8 din O.G. nr. 51/1997, modificată prin Legea nr. 287/2006, se conferă caracter de titlu executoriu contractului de leasing în integralitatea sa, iar utilizatorul şi‑a asumat obligaţia de a achita penalităţi de întârziere pentru nerespectarea termenului de plată a ratelor de leasing prevăzute în contract, precum şi indemnizaţia de reziliere, nu există motive pentru a se face distincţie între creanţa constând în ratele de leasing neachitate, pe de o parte, şi penalităţile şi indemnizaţia de reziliere, pe de altă parte. Prin urmare, contractul de leasing constituie titlu executoriu atât pentru debitul principal, cât şi pentru cuantumul penalităţilor” (Trib. Argeş, dec. nr. 1502 din 5 iunie 2013, în R.R.E.S. nr. 3/2013, p. 167‑171).
1.5. Procesul‑verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. „Tribunalul reţine faptul că actul sancţionator reprezentat de procesul‑verbal are prevăzută de O.G. nr 2/2001 calea de atac specifică a plângerii, care trebuie exercitată într‑un anumit termen. Or, exercitarea peste termen a căii de atac date de lege echivalează inexistenţei respectivei căi de atac, în cazul de faţă inexistenţei plângerii.
În acest context, se reţine că potrivit art. 37 din O.G. nr. 2/2001 procesul‑verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum şi hotărârea judecătorească definitivă prin care s‑a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate. Raţionamentul pe care se bazează apelanta în interpretarea textului arătat mai sus este însă eronat. Cum art. 37 se referă la procesul‑verbal contestat în termen, cum în cauză procesele‑verbale au fost contestate după expirarea termenului, nu mai este aplicabilă teza a II‑a a art. 37 (care desemnează drept titlu hotărârea judecătorească de soluţionare a plângerii), ci rămâne aplicabilă teza I, care stabileşte că titlul executoriu este reprezentant de procesele‑verbale (care în cauză nu au fost atacate în termenul legal, ci în afara lui).
În atare situaţie, tribunalul apreciază că este legală concluzia primei instanţe în sensul că titlul executoriu nu poate fi sentinţa prin care a fost respinsă ca tardivă plângerea debitorului, astfel că apelul formulat în cauză va fi respins ca nefondat” (Trib. Bucureşti, s. a IV‑a civ., dec. civ. nr. 4561/A din 18 noiembrie 2016, nepublicată).
[1] V.M. Ciobanu, T.C. Dinu, C.C. Dinu, op. cit., p. 524.
[2] O. Popescu, A.M. Teoc, Consideraţii privind posibilitatea de a porni executarea silită în temeiul unui certificat de grefă, în R.R.E.S. nr. 3/2014, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 76‑84.
[3] Republicată în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012.
[4] JO L nr. 143/15 din 30 aprilie 2004.
[5] A se vedea, pentru detalii, O. Puie, Modificări şi completări aduse Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în materia procedurii de executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de contencios administrativ, în R.R.E.S. nr. 4/2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 94‑109.
[6] Art. 643 C. proc. civ.
[7] A se vedea comentariu art. 640 C. proc. civ. privind cecul, cambia, biletul la ordin.
[8] Pentru detalii, a se vedea E. Oprina, I. Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită. Teoria generală şi procedurile execuţionale, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 300‑379.
[9] M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001.
[10] Republicată în M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000.
[11] Republicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011.
[12] M. Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011.
[13] Potrivit art. 93 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., „(1) stabilirea creanţelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare şi a creanţelor fiscale. (2) Creanţele fiscale se stabilesc astfel: a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2); b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri”. Decizia de impunere şi declaraţia de impunere nu constituie în sine titluri executorii, ci ele sunt transpuse de organele fiscale în astfel de titluri, de la momentul la care devin exigibile.
[14] D.M. Gavriş, în G. Boroi (coord.), op. cit., vol. II, p. 377.
[15] Republicată în M. Of. nr. 444 din 18 iunie 2014.