Extrase din volumul Regimul juridic internațional al protecției atmosferei. Autor: Cosmin Radu Mitroi, judecător și președintele Judecătoriei Alexandria
Fragmente din capitolul Capitolul VIII. Secţiunea a 2‑a. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la poluarea atmosferei
Poluarea atmosferei a prilejuit numeroase situaţii în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să analizeze dacă anumite împrejurări de fapt invocate de reclamanţi, precum poluarea fonică, chimică, olfactivă, electromagnetică etc. a atmosferei poate atrage responsabilitatea statelor pentru încălcarea drepturilor garantate de convenţie.
În continuare vom analiza pe scurt principalele hotărâri pronunţate în litigii care au inclus, într‑o formă sau alta, poluarea atmosferei, pentru ca la sfârşit să putem desprinde principiile jurisprudenţiale oferite de Curte în această materie.
Cauza Arrondelle c. Regatului Unit (pag. 318 – 319)
Una dintre primele astfel de cauze a fost Arrondelle c. Regatului Unit [1] care, încă din anul 1980, a ridicat problema poluării fonice a atmosferei prin zgomotul produs de activitatea aeriană a unui aeroport şi traficul unei autostrăzi care se aflau în imediata vecinătate a reclamantei. Analizând admisibilitatea cererii, Comisia a respins argumentele guvernului englez potrivit cărora autoritatea aeroportuară nu este responsabilă direct nici de zgomotul produs de avioanele companiilor private şi nici de cel produs de traficul pe autostradă.
Comisia a reţinut că aceste apărări nu sunt valide, întrucât atât aeroportul, cât şi autostrada au fost construite şi sunt administrate de autorităţi publice ale statului, astfel încât Regatul Unit poate fi responsabil pe tărâmul Convenţiei. În continuare, făcând o analiză preliminară a argumentelor şi informaţiilor expuse de părţi, Comisia a constatat, pe baza unui raport din anul 1976, că reclamanta a fost supusă unui „stres intolerabil” cauzat de zgomotul produs şi a considerat că cererea este admisibilă, urmând a fi analizată pe fond prin prisma art. 6, 8, 13, din Convenţie şi art. 1 al Protocolului 1.
Deşi a fost declarată admisibilă, cererea reclamantei nu a ajuns să fie analizată pe fond de Comisie, întrucât cauza a fost soluţionată pe cale amiabilă, guvernul britanic fiind de acord să o despăgubească pe reclamantă cu suma de 7.500 lire. Cu toate că nu a oferit prilejul unei analize pe fond din partea Comisiei, cauza Arrondelle c. Regatului Unit are totuşi meritul de a fi dovedit faptul că poluarea fonică generată de obiective administrate de stat poate atrage responsabilitatea acestuia pe tărâmul Convenţiei, iar faptul că guvernul britanic a propus o soluţionare amiabilă prin plata unei despăgubiri reclamantei a confirmat faptul că un asemenea tip de inconvenient, generat de poluarea fonică a atmosferei, are şanse reale să îşi găsească remediul în faţa Comisiei.
[1] Comisia, cauza Arrondelle c. Regatului Unit, Cererea nr. 7889/77, Decizia de admisibilitate din 15 iulie 1980, Hotărârea din 13 mai 1982.
Cauza Lopez Ostra c. Spaniei (pag. 323 – 326)
Una dintre primele şi cele mai importante cauze în care Curtea a avut prilejul să îşi expună în mod expres viziunea cu privire la relaţia dintre poluarea mediului şi drepturile garantate de Convenţie a fost cauza Lopez Ostra c. Spaniei [1]. Această cauză, soluţionată în anul 1994, reprezintă punctul de plecare şi reperul jurisprudenţial care va oferi în viitor principiile prin care Curtea furnizează în mod indirect, prin ricoşeu, protecţie dreptului la un mediu sănătos, folosindu‑se de drepturile prevăzute de Convenţie.
Şi această cauză, ca multe din cele care fac referire indirect la dreptul la un mediu sănătos, are la bază poluarea atmosferei prin emiterea de zgomot, noxe, mirosuri respingătoare etc. de către anumite obiective industriale.
Astfel, reclamanta, invocând dispoziţiile art. 8 şi 3 din Convenţie, a pretins că din cauza emisiilor de zgomot, noxe, mirosuri respingătoare etc., produse de o staţie de prelucrare a deşeurilor lichide şi solide industriale aflate în imediata apropriere a locuinţei sale, a fost încălcat dreptul său la domiciliu, viaţă privată şi de familie, fiind supusă unui tratament degradant.
Curtea a stabilit că, în mod evident, poluarea gravă a mediului poate afecta bunăstarea persoanelor şi le poate împiedica de la folosinţa domiciliului lor, astfel încât să se aducă atingere vieţii private şi de familie, fără a pune grav în primejdie sănătatea acestora [2].
Această concluzie la care Curtea a ajuns nu este importantă neapărat prin noutatea referirilor la influenţa zgomotului sau noxelor asupra vieţii private, ci pentru că, pentru prima oară, Curtea reţine în mod expres şi clar că poluarea mediului, în general, poate afecta dreptul garantat de art. 8 din Convenţie. Mai mult decât atât, importanţa statuărilor din cauza Lopez Ostra c. Spaniei este relevată de faptul că, spre deosebire de cele reţinute în jurisprudenţa anterioară, Curtea apreciază că poluarea gravă a mediului poate aduce atingere dreptului la domiciliu şi viaţă privată, indiferent dacă sănătatea reclamanţilor este sau nu grav afectată.
Deci, în viziunea Curţii, poluarea atmosferei sau mediului, în general, poate ridica probleme pe tărâmul Convenţiei, chiar şi în lipsa dovezii
[1] CEDO, cauza Lopez Ostra c. Spaniei, Cererea nr. 16798/1990, Hotărârea din 9 decembrie 1994.
[2] Idem, parag. 51.
faptului că starea de sănătate a reclamanţilor a fost grav afectată de poluarea invocată [1].
Curtea a subliniat că art. 8 nu se limitează la obligarea statului de a evita încălcările arbitrare din partea autorităţilor publice, ci la acest angajament, mai degrabă negativ, se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie.
În orice caz, fie că se abordează problema din perspectiva obligaţiei pozitive a statului de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor individului în temeiul art. 8 alin. (1) sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autorităţi publice care trebuie justificată în temeiul art. 8 alin. (2), principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare.
În ambele contexte, trebuie avut în vedere justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele concurente ale particularului şi ale comunităţii în ansamblu, evaluare în cadrul căreia statul se bucură de o anumită marjă de apreciere.
Aplicând aceste principii la cauza analizată, Curtea a apreciat că pasivitatea autorităţilor publice care au permis ca staţia de prelucrare a deşeurilor să funcţioneze mult timp în lipsa unei autorizaţii reprezintă dovada faptului că statul nu a reuşit să asigure un echilibru just între interesele bunăstării economice ale oraşului – de a avea o staţie de prelucrare a deşeurilor – şi dreptul reclamantei la domiciliu şi viaţă privată.
Cu privire la încălcarea art. 3 din Convenţie, instanţa europeană a reţinut că, deşi situaţia reclamantei şi a familiei sale a fost una dificilă, aceste inconveniente nu au atins gradul de intensitate al unui tratament degradant, respingând acest capăt de cerere.
În fine, trebuie menţionat că, referitor la evaluarea prejudiciilor suportate de reclamantă, Curtea a introdus o anumită nuanţă cu privire la daunele morale, reţinând că, pe lângă inconvenientele generate de zgomot, fum şi mirosuri pestilenţiale, reclamanta a fost nevoită să suporte o stare de suferinţă şi anxietate generată de faptul că situaţia neplăcută persista, iar starea de sănătate a fiicei sale se deteriora continuu.
La prima vedere, aceste considerente ale Curţii ar putea duce la concluzia că reclamanta este despăgubită şi pentru degradarea stării de sănătate a fiicei sale, mai ales că în paragraful 49 al hotărârii Curtea reţine
[1] Desigur că o asemenea dovadă nu este indiferentă Curţii în evaluările sale, putând, spre exemplu, cântări semnificativ la stabilirea despăgubirilor.
concluziile Comisiei potrivit cărora ar putea exista o legătură de cauzalitate între emisiile staţiei şi starea de sănătate a fiicei reclamantei. Într‑o astfel de situaţie ar fi vorba de o constatare a atingerii sănătăţii unei persoane în ciuda faptului că nu s‑a stabilit cu certitudine o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, Curtea reţinând numai că ar putea exista o astfel de legătură. O asemenea interpretare ar fi în acord cu dimensiunea probatorie a principiului precauţiei.
Concluzia de mai sus poate fi totuşi pusă la îndoială de faptul că instanţa europeană a acordat despăgubiri nu pentru degradarea stării de sănătate a fiicei reclamantei, ci pentru starea de anxietate provocată reclamantei. Numai că nu trebuie ignorat faptul că această stare de anxietate la care se referă Curtea nu este cea provocată în mod inerent de emanaţiile de noxe, zgomot etc., ci instanţa arată expres că această stare de angoasă a fost determinată de persistenţa poluării, împrejurare care s‑a suprapus cu deteriorarea continuă a stării de sănătate a fiicei reclamantei. Deci, Curtea, în ciuda faptului că nu a stabilit o legătură certă de cauzalitate între poluare şi starea de sănătate a fiicei reclamantei, a apreciat că temerea reclamantei că există posibilitatea ca boala fiicei sale să fie determinată sau agravată de poluarea atmosferei a fost o temere rezonabilă, iar această stare de nelinişte poate fi compensată prin despăgubirile acordate.
În mod normal, Curtea nu putea acorda despăgubiri pentru daunele morale generate de constatarea de către reclamantă a degradării stării de sănătate a fiicei sale decât dacă exista o dublă legătură de cauzalitate:
1. dintre poluare şi degradarea stării de sănătate a fiicei şi 2. dintre starea de degradare şi neliniştea resimţită. Or, dacă nu ar fi fost dovedită legătura de cauzalitate dintre poluare şi degradarea stării de sănătate a fiicei, starea de anxietate a reclamantei ar fi fost nejustificată, deci nu ar fi trebuit despăgubită.
Numai că se pare că instanţa europeană a considerat că nu este nevoie să existe o dovadă certă a legăturii de cauzalitate dintre poluare şi starea de sănătate a fiicei, ci este suficientă numai posibilitatea rezonabilă a unei astfel de legături, posibilitate care în cauză a fost dovedită. Deci, Curtea consideră că nu este relevant dacă există sau nu o legătură de cauzalitate dintre poluare şi starea de sănătate, ci esenţial este ca să fi existat motive rezonabile de îngrijorare şi o temere justificată care să provoace un prejudiciu de anxietate.
Motivele rezonabile de îngrijorare şi caracterul justificat al temerii sunt evaluate de Curte, în speţă, pe baza rapoartelor care au arătat că, deşi nu este sigur, este posibil să existe o legătură de cauzalitate. Deci, dacă înşişi specialiştii obiectivi au concluzionat că poluarea poate afecta sănătatea fiicei reclamantei, cu atât mai mult persoanei implicate, prin prisma subiectivităţii sale, îi este permis să creadă că îi este afectată sănătatea, iar această îngrijorare este una justificată, care poate fi compensată.
În opinia noastră, ceea ce a încercat Curtea să transmită este faptul că, în măsura în care nu este stabilită în mod cert o legătură de cauzalitate între poluare şi degradarea stării de sănătate, dar există totuşi o probabilitate suficient de mare să existe o astfel de legătură, starea de anxietate provocată de temerea că este posibil ca poluarea îi afecteze sănătatea (cu toate că nu s‑a dovedit acest lucru!) reprezintă un prejudiciu moral pentru care persoana în cauză poate fi despăgubită.
Astfel, reclamantul nu va fi despăgubit propriu‑zis pentru prejudiciul suferit ca urmare a degradării sănătăţii sale (întrucât nu a fost dovedită legătura de cauzalitate necesară), ci pentru starea de nelinişte şi incertitudine în care s‑a aflat din cauza reprezentării şi conştientizării unei rezonabile posibilităţi ca poluarea să influenţeze starea sa de sănătate, cu toate că o astfel de legătură de cauzalitate nu va fi în mod cert dovedită.
Viziunea Curţii reprezintă o soluţie de mijloc: nici nu poate fi considerată o aplicare întocmai a dimensiunii probatorii a principiului precauţiei, pentru că nu se acordă despăgubiri pentru degradarea sănătăţii, reţinând a fi suficientă numai posibilitatea unei legături de cauzalitate, dar nici nu se neagă de plano posibilitatea unei indemnizări în anumite condiţii. Poate fi vorba de o formă atenuată a aplicării principiului precauţiei în materia legăturii de cauzalitate dintre poluare şi prejudiciul constând în starea justificată rezonabil de nelinişte, generată de poluare.
Cauza Tătar c. României (pag. 338 – 341)
Cauza Tătar c. României [1] are o importanţă deosebită pentru jurisprudenţa în materia protecţiei mediului nu numai pentru faptul că este prima hotărâre de acest gen pronunţată împotriva României, ci mai ales pentru faptul că în această hotărâre Curtea face ample referiri la principiul precauţiei şi încearcă să depăşească sfera dreptului la viaţă privată şi de familie, menţionând pentru prima dată, ca atare, existenţa unei obligaţii pozitive a statului de a proteja dreptul la un mediu sănătos.
Litigiul a fost generat de poluarea atmosferică (şi nu numai) produsă de uzina Aurul Baia Mare şi de accidentul ecologic produs în anul 2000 la această uzină.
Înainte de toate trebuie menţionat că, aşa cum s‑a arătat deja, în cauza analizată, Curtea încearcă pentru prima dată să forţeze limitele art. 8 din Convenţie, mergând mai departe şi enunţând expressis verbis că există o obligaţie pozitivă a statului „de a lua măsuri rezonabile şi adecvate care să protejeze drepturile persoanelor în cauză la respectarea vieţii lor private şi a domiciliului lor, precum şi, în termeni mai generali, dreptul de a se bucura de un mediu sănătos şi protejat” [2] (s.n., CRM). Mai mult decât atât, pe lângă faptul că instanţa europeană menţionează concret că statul are obligaţia de a proteja dreptul la un mediu sănătos, în acord cu principiul precauţiei, Curtea arată că această obligaţie a statelor nu există numai atunci când legătura de cauzalitate dintre poluare şi afectarea
[1] CEDO, cauza Tătar c. României, Cererea nr. 67021/01, Hotărârea din 27 ianuarie 2009.
[2] CEDO, cauza Tătar c. României, parag. 107.
sănătăţii a fost dovedită în mod cert, ci statele au aceeaşi obligaţie chiar şi atunci când „nu există o probabilitate cauzală în speţă”, însă există „un risc grav şi considerabil pentru sănătatea şi pentru confortul reclamanţilor” [1] (s.n., CRM).
În orice caz, această obligaţie generală pozitivă a statelor poate conţine mai multe obligaţii specifice.
În primul rând, Curtea precizează că statele au obligaţia de a crea un cadru legislativ şi administrativ care să aibă drept obiectiv prevenirea eficace a daunelor asupra mediului şi asupra sănătăţii umane. În cazul în care un stat trebuie să soluţioneze problemele complexe ale politicii de mediu şi economice, în special atunci când este vorba de activităţi periculoase, trebuie, de asemenea, să se rezerve un loc deosebit unei legislaţii adaptate la particularităţile activităţii în cauză, în special la nivelul riscului care poate rezulta. Această obligaţie trebuie să determine autorizarea, punerea în funcţiune, exploatarea, securitatea şi controlul activităţii în cauză, precum şi să impună oricărei persoane interesate de aceasta adoptarea unor măsuri de ordin practic care să asigure protecţia efectivă a cetăţenilor a căror viaţă riscă să fie expusă la pericolele inerente domeniului în cauză [2].
În al doilea rând, reluând principiile stabilite în cauza Hatton, Curtea a arătat că statele au obligaţia de a se asigura că procesul decizional trebuie să presupună realizarea unor anchete şi a unor studii corespunzătoare, astfel încât să se prevină şi să se evalueze anticipat efectele activităţilor care pot aduce atingere mediului şi drepturilor persoanelor şi să se permită astfel stabilirea unui echilibru just între diversele interese concurente implicate [3].
În al treilea rând, instanţa a făcut referire la necesitatea ca statele să asigure accesul publicului la concluziile studiilor şi la informaţiile care permit evaluarea pericolului la care este expus [4].
În fine, în al patrulea rând, instanţa europeană a stabilit că persoanele în cauză trebuie să poată formula, în faţa instanţelor, o acţiune împotriva oricărei decizii, oricărui act sau oricărei omisiuni, în cazul în care consideră
[1] CEDO, cauza Tătar c. României, parag. 107.
[2] CEDO, cauza Tătar c. României, parag. 88.
[3] CEDO, cauza Tătar c. României, parag. 88.
[4] CEDO, cauza Tătar c. României, parag. 88.
că interesele sau observaţiile lor nu au fost luate în considerare suficient în cadrul procesului decizional [1].
Aplicând principiile enunţate la situaţia de fapt a cauzei, Curtea a constatat că autorităţile române nu şi‑au îndeplinit obligaţia de a evalua în prealabil şi în mod satisfăcător riscurile eventuale ale activităţii în cauză şi de a lua măsurile corespunzătoare care să protejeze dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private şi a domiciliului lor, precum şi, în termeni mai generali, dreptul de a se bucura de un mediu sănătos şi protejat [2]. Şi cu această ocazie am considerat necesar să subliniem menţiunea inedită a Curţii referitoare la obligaţia statelor de a proteja dreptul la un mediu sănătos.
În privinţa accesului la informaţiile de mediu, Curtea a constatat că participanţii la dezbaterea organizată în acest sens nu au avut acces la concluziile studiului care a stat la baza acordării autorizaţiei de mediu a societăţii şi nici o altă informaţie oficială privind acest subiect nu le‑a fost prezentată. Din documentele depuse la dosar de către Guvern rezultă că nu au fost respectate în speţă dispoziţiile interne în materie de dezbateri publice [3].
Reţinând încălcarea art. 8 din Convenţie, Curtea a considerat că reclamanţii au trebuit să trăiască într‑o stare de angoasă şi de incertitudine accentuate de pasivitatea autorităţilor naţionale, care aveau obligaţia să ofere informaţii suficiente şi detaliate cu privire la consecinţele trecute, prezente şi viitoare ale accidentului ecologic asupra sănătăţii lor şi asupra mediului şi cu privire la măsurile de prevenire şi recomandările adresate populaţiilor care ar putea fi afectate în viitor de evenimente similare. La acestea se adaugă şi teama generată de continuarea desfăşurării activităţii şi de posibilitatea repetării, în viitor, a aceluiaşi accident [4].
Deşi a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie, Curtea a refuzat să acorde daune materiale unuia dintre reclamanţi, reţinând că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea Convenţiei şi prejudiciul pretins, iar cu privire la daunele morale instanţa a sugerat că constatarea
[1] CEDO, cauza Hatton şi alţii c. Regatului Unit, parag. 128.
[2] CEDO, cauza Tătar c. României, parag. 112.
[3] CEDO, cauza Tătar c. României, parag. 116.
[4] CEDO, cauza Tătar c. României, parag. 122.
încălcării este suficientă pentru reparaţia prejudiciului moral invocat, neacordând nicio sumă de bani cu acest titlu.
Această soluţie cu privire la daunele solicitate a suscitat vii controverse şi a determinat critici chiar din partea unor judecători care au formulat o opinie parţial separată [1] în legătură cu acest aspect.
Autorii opiniei separate s‑au declarat nemulţumiţi de faptul că instanţa nu a acordat daune materiale reclamantului susţinând că „în prezenţa acestor riscuri invizibile, concepţia clasică a legăturii de cauzalitate reprezintă un arhaism”.
Aşadar, se propune abandonarea viziunii clasice a probei certe a legăturii de cauzalitate în favoarea unui raţionament probabilist în temeiul căruia „prezenţa unei circumstanţe favorabile combinată cu absenţa unei cauze care poate fi identificată face, în opinia judecătorului, cauzalitatea suficient de probabilă pentru a putea fi acceptată”. Ignorarea beneficiilor unei astfel de abordări şi adoptarea în continuare a teoriei probei legăturii de cauzalitate duc, în cauza analizată, la două consecinţe greu de admis.
În primul rând, ar însemna ca instanţa să nu ia în considerare o prezumţie suficient de temeinică bazată pe o probabilitate ştiinţifică, deşi aceeaşi instanţă a reţinut că „studiul de impact asupra mediului din 2001, depus la dosar de către guvernul pârât, atestă o creştere a numărului de afecţiuni ale aparatului respirator la copiii din vecinătatea exploatării, în special în 1999, anul în care societatea Aurul a început să folosească tehnologia în cauză”.
În al doilea rând, reclamanţii, care oricum sunt într‑o poziţie defavorizată, sunt puşi într‑o imposibilitate probatorie, fiind „excesiv să se solicite reclamanţilor să dovedească o cauză absolut suficientă, în special într‑un context în care lipsesc informaţiile oficiale”. Astfel, sarcina probei lipsei caracterului nociv şi al lipsei de cauzalitate trebuia să revină statului.
În fine, trebuie semnalat faptul că, deşi instanţa a stabilit că reclamanţi au fost nevoiţi să trăiască într‑o stare de angoasă, teamă şi de incertitudine ca urmare a încălcării constatate şi însuşi Guvernul era de acord cu acordarea de daune morale, Curtea a găsit de cuviinţă să nu acorde nicio sumă cu titlu de daune morale, soluţie care a fost apreciată ca fiind „revoltătoare” în opinia separată citată anterior.
[1] Opinia parţial separată a judecătorului Zupančič la care s‑a raliat judecătorul Gyulumyan.
