Prof. univ. dr. Gabriel BOROI
Rectorul Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti,
Formator la Institutul Naţional al Magistraturii
Articol apărut în lucrarea In Honorem Corneliu Bîrsan, Editura Hamangiu, Noiembrie 2013.
§1. Corelația dintre acțiunea în revendicare și acțiunea în evacuare
Având în vedere că prin acţiunea în revendicare reclamantul solicită nu numai obligarea pârâtului să îi recunoască dreptul de proprietate, ci şi obligarea pârâtului să îi predea bunul, rezultă că, în materie imobiliară, revendicarea implică şi evacuarea.
În consecință, dacă se admite acţiunea în revendicare, nu mai este necesar să se formuleze şi o acţiune în evacuare. De altfel, ar trebui respinsă ca lipsită de interes o acțiune în evacuare exercitată după ce a fost admisă acțiunea în revendicare, deoarece reclamantul nu ar obține niciun folos practic.
În afară de evacuare, ca o componentă a acţiunii în revendicare imobiliară, există şi o acţiune în evacuare de sine stătătoare. Corespunzător reglementării procesual-civile anterioare, au existat soluţii în practica judiciară, de cele mai multe ori implicite, potrivit cărora calificarea acţiunii s-ar face în raport de atitudinea pârâtului în proces, mai exact, după cum acesta prezintă sau nu titlu de proprietate[1]. Ne-am exprimat dezacordul față de asemenea soluții, care extindeau nejustificat sfera de aplicare a acțiunii în evacuare, în detrimentul acțiunii în revendicare, care ar mai fi prezentat interes doar pentru situaţia în care ambele părţi ar invoca un mod de dobândire a proprietăţii. De altfel, opinia pe care nu am îmbrățișat-o venea în contradicție cu posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare împotriva detentorului, care, prin ipoteză, nu pretinde că ar fi proprietar al bunului revendicat.
Tocmai de aceea, am arătat că acţiunea în evacuare este admisibilă doar în cazul în care între reclamant şi pârât a existat un raport juridic prin care s-a transmis folosinţa imobilului, care a încetat, precum şi atunci când, ca urmare a toleranţei îndelungate, s-a creat aparenţa existenţei unui asemenea raport juridic, însă, în lipsa transmiterii voluntare a folosinţei către pârât sau a toleranţei, proprietarul are la îndemână numai calea acţiunii în revendicare[2].
După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, vom mai adăuga un caz de admisibilitate a acțiunii în evacuare. Astfel, art. 1033-1048 NCPC reglementează procedura evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept, care se aplică în litigiile privind evacuarea din imobilele folosite sau, după caz, ocupate fără drept de către foștii locatari sau alte persoane.
Prin urmare, pe calea acestei proceduri speciale, s-ar putea dispune evacuarea atât a celui care deține imobilul pe temeiul unui raport juridic prin care s-a transmis folosința acestuia, care însă a încetat (cazul fostului locatar, chiriaș, arendaș, sublocatar, cesionar al locatarului), cât și a oricărei persoane care ocupă imobilul fără a avea vreun titlu, indiferent dacă a existat sau nu permisiunea ori îngăduința proprietarului (toleratul și cel care ocupă abuziv un imobil).
Subliniem că, în toate cazurile în care ar fi admisibilă acțiunea în evacuare, proprietarul nu este obligat să recurgă la aceasta, ci poate alege calea, mai costisitoare și care implică dovedirea dreptului de proprietate, a acțiunii în revendicare.
În ipoteza în care a fost declanșată o acțiune întemeiată pe art. 1033 și urm. NCPC, iar, prin întâmpinare, pârâtul se apără prevalându-se de un mod de dobândire a proprietății asupra imobilului în litigiu, evacuarea nu mai poate fi dispusă, însă, în baza art. 204 alin. (1) NCPC, la primul termen de judecată la care este legal citat, reclamantul este îndreptățit să își modifice cererea de chemare în judecată, transformând acțiunea în evacuare în acțiune în revendicare, desigur, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la taxele de timbru.
În măsura în care s-ar admite că pârâtul din acțiunea în evacuare ar putea formula apărarea privind invocarea unui mod de dobândire a proprietății nu numai prin întâmpinare, ci și în cursul judecății, ar trebui să se accepte că reclamantul este îndreptățit să solicite, pe temeiul art. 186 NCPC, repunerea în termenul de modificare a cererii de chemare în judecată, deoarece, în caz contrar, o atitudine abuzivă a pârâtului l-ar împiedica pe reclamant să își transforme acțiunea în evacuare în acțiune în revendicare; altfel spus, abuzul de drept privind formularea unei apărări de fond de către pârât constituie un motiv temeinic justificat pentru depășirea de către reclamant a termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) NCPC.
§2. Calitatea procesuală în acțiunea în revendicare
În acţiunea în revendicare, calitatea procesuală activă aparţine proprietarului[3]. Desigur că, în baza art. 1560 NCC, acţiunea în revendicare a unui bun proprietate privată poate fi exercitată şi de creditorii proprietarului, pe calea acţiunii oblice.
Cât priveşte acţiunea în revendicare a unui bun proprietate publică, calitatea procesuală activă aparţine statului sau, după caz, unităţii administrativ-teritoriale, având în vedere că, potrivit art. 865 alin. (1) NCC, „obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului”.
Dacă, la data intentării acţiunii, reclamantul nu mai este proprietar al bunului pe care îl revendică, întrucât dreptul de proprietate asupra acelui bun a fost transmis (dobândit de) către o altă persoană prin oricare dintre modurile de transmitere (dobândire) a proprietăţii prevăzute de lege, atunci acţiunea în revendicare se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă[4]. În alte cuvinte, admiterea acţiunii în revendicare presupune, printre altele, că dreptul de proprietate asupra bunului revendicat nu a ieşit din patrimoniul reclamantului, prin niciunul dintre modurile de transmitere (dobândire) a proprietăţii, deci că reclamantul a pierdut numai stăpânirea materială a bunului respectiv.
Însă, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, se va putea invoca, inclusiv pe cale incidentală în cadrul acţiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către terţa persoană (prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul la care a avut loc dobândirea). Această afirmaţie priveşte nu numai acţiunea în revendicare a unui bun proprietate privată, ci şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică, în sensul că pârâtul are posibilitatea să dovedească faptul că bunul nu a fost dobândit de stat sau de unitatea administrativ-teritorială prin unul dintre modurile prevăzute de lege, astfel încât, potrivit tezei finale a art. 858 NCC, nu poate fi considerat bun proprietate publică.
Se pune problema delimitării cazurilor în care acțiunea în revendicare se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă de cazurile în care acțiunea în revendicare se va respinge ca nefondată (neîntemeiată).
În ceea ce ne privește, considerăm că, în situația în care reclamantul nu invocă (mai exact, nu dovedește) un mod de dobândire a dreptului de proprietate cu privire la bunul în litigiu, atunci se va putea ridica și admite excepția lipsei calității procesuale active. Dacă însă reclamantul face dovada unui mod de dobândire a dreptului de proprietate, atunci acțiunea în revendicare se va soluționa pe fond, iar în ipoteza în care și pârâtul se prevalează de un mod de dobândire a dreptului de proprietate, se va trece la compararea modurilor de dobândire a proprietății invocate de părți, iar dacă modul de dobândire de care se prevalează pârâtul este preferabil modului de dobândire invocat de reclamant, acțiunea în revendicare se va respinge ca nefondată[5].
Întrucât soluționarea excepției lipsei calității procesuale active într-o acțiune în revendicare presupune, practic, dovedirea unui mod de dobândire a proprietății, o asemenea excepție va putea fi unită, potrivit art. 248 alin. (4) NCPC, cu administrarea probelor sau, după caz, cu fondul cauzei.
Din art. 563 alin. (1) NCC rezultă că, în acțiunea în revendicare, calitatea procesuală pasivă revine posesorului sau oricărei persoane care deține bunul fără drept, deci și detentorului ori chiar toleratului. În practică, de cele mai multe ori, acțiunea în revendicare se introduce împotriva persoanei care stăpânește bunul, având în vedere că, de regulă, reclamantul nu cunoaște cu ce titlu este exercitată această stăpânire.
Dacă pârâtul deține bunul revendicat în temeiul unui raport juridic intervenit între el și un terț, deținând deci bunul pentru altul sau exercitând în numele altuia un drept asupra bunului respectiv, atunci el are posibilitatea de a formula o cerere de arătare a titularului dreptului, în condițiile art. 75-77 NCPC.
Însă, în cazul în care terțul pentru care pârâtul din acțiunea în revendicare deține bunul nu este introdus în proces[6], hotărârea prin care se admite acțiunea în revendicare nu poate fi executată silit decât față de pârât, nefiindu-i opozabilă terțului.
Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună pe cote-părţi, legiuitorul oferă pentru prima dată o soluţie expresă. Astfel, art. 643 alin. (1) NCC prevede că „fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare”, deci acţiunea în revendicarea bunului proprietate comună deţinut de o terţă persoană poate fi introdusă (şi) de către un singur coproprietar, după cum terţul poate introduce acţiunea în revendicare şi doar împotriva unuia dintre coproprietari.
Aşadar, în procesele cu terţe persoane având ca obiect bunul aflat în coproprietate, calitatea procesuală activă sau, după caz, pasivă poate să revină oricăruia dintre coproprietari, nefiind obligatoriu ca în proces să figureze toţi coproprietarii.
Se poate spune că oricare dintre coproprietari îi reprezintă pe ceilalţi coproprietari în procesul desfăşurat în contradictoriu cu o terţă persoană.
Există totuşi o particularitate semnificativă, în sensul că hotărârea care se va pronunţa nu va produce în toate situaţiile efecte şi faţă de coproprietarii care nu au fost parte în proces, ci trebuie deosebit după cum hotărârea este sau nu în favoarea coproprietarilor. Astfel, potrivit art. 643 alin. (2) NCC, hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor, în schimb, hotărârile judecătoreşti potrivnice coproprietarului care a fost parte în proces nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari. Întrucât textul de lege nu distinge, înseamnă că el se aplică atât în cazul în care coproprietarul ce a fost parte în proces a avut calitatea procesuală de reclamant, cât și în cazul în care coproprietarul ce a fost parte în proces a avut calitatea procesuală de pârât.
Soluţia adoptată de legiuitor în privinţa efectelor hotărârii potrivnice coproprietarului care a fost parte în proces nu este la adăpost de orice critică pentru situaţia în care coproprietarul a avut calitatea procesuală de reclamant. Spre exemplu, să presupunem că există trei coproprietari şi că fiecare dintre ei exercită, succesiv, aceeaşi acţiune împotriva terţului, existând aceeaşi situaţie de fapt, iar terţul formulând aceleaşi apărări în toate cele trei procese; chiar dacă terţul a câştigat în primele două procese, este suficient ca el să piardă în cel de-al treilea, iar hotărârea care se va pronunţa va fi preferată hotărârilor anterioare şi va profita şi coproprietarilor care au pierdut atunci când au fost reclamanţi.
Tocmai de aceea, legiuitorul a încercat să înlăture asemenea inconveniente, stabilind, în art. 643 alin. (3) NCC, pentru ipoteza în care acţiunea în justiţie nu este introdusă de toţi coproprietarii (deci coproprietarul care este parte în proces are calitatea de reclamant, iar terţul este pârât), că pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane, adică de art. 68 și urm. NCPC. Având în vedere că în materia acțiunii în revendicare nu există vreo dispoziție legală referitoare la caracterul facultativ al întâmpinării, urmează a se aplica dreptul comun, adică art. 208 alin. (1) NCPC, deci întâmpinarea este obligatorie, ceea ce înseamnă că, potrivit art. 68 alin. (3) teza I NCPC, cererea de chemare în judecată a altor persoane se depune de către pârât în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării, adică în termen de 25 de zile de la data la care i-a fost comunicată pârâtului cererea de chemare în judecată.
Însă coproprietarul care introduce acţiunea nu are obligaţia să îi indice şi pe ceilalţi coproprietari, fiind suficient să menţioneze că acţionează în calitate de coproprietar. Aceasta, deoarece dispoziţiile din Codul de procedură civilă care reglementează conţinutul cererii de chemare în judecată stabilesc, între altele, obligaţia pentru reclamant de a menţiona, sub sancţiunea anulării cererii, anumite elemente de identificare a părţilor din proces (adică a reclamantului şi a pârâtului, iar nu şi a altor persoane în privinţa cărora ar exista interesul să participe la judecată), iar 643 alin. (1) NCC recunoaşte calitatea de parte (şi) doar unuia dintre coproprietari. Prin urmare, ar fi posibil ca pârâtul să nu fie în măsură să afle elementele necesare introducerii celorlalţi coproprietari în proces în termenul scurt în care poate fi formulată o asemenea cerere.
Pentru ipoteza în care terţul are calitatea de reclamant şi află din întâmpinarea pârâtului că acesta pretinde că este coproprietar al bunului în litigiu, mijlocul procesual de introducere în proces, în calitate de pârâţi, a celorlalţi coproprietari, în măsura în care reclamantul cunoaşte datele de identificare a acestora, îl constituie modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile stabilite de art. 204 alin. (1) și (3) NCPC.
S-a decis că în raporturile dintre coproprietari nu poate fi folosită acţiunea în revendicare, titularii având drepturi simultane şi concurente asupra bunului proprietate comună, niciunul neavând vreun drept exclusiv până la efectuarea partajului[7], soluție care urmează a fi menținută și în reglementarea actuală.
§3. Efectele admiterii acţiunii în revendicare
Efectele substanțiale ale admiterii acţiunii în revendicare vizează următoarele aspecte: restituirea lucrului; restituirea productelor şi a fructelor produse de lucrul revendicat în intervalul de timp în care proprietarul a fost lipsit de stăpânirea acestuia; suportarea cheltuielilor făcute de către posesorul neproprietar cu privire la bunul revendicat.
Potrivit art. 566 alin. (1) NCC, în cazul în care restituirea lucrului în natură nu mai este posibilă datorită pieirii lucrului din vina pârâtului ori lucrul a fost înstrăinat de către acesta (şi, pe temeiul unor dispoziţii legale speciale, terţul dobânditor nu mai poate fi evins de către proprietarul originar), obligaţia de restituire va fi înlocuită cu o obligaţie de dezdăunare, deci instanţa îl va obliga pe pârât la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, evaluată în raport cu momentul restituirii lucrului.
Sub aspect procesual, neexistând vreo dispoziție derogatorie de la dreptul comun, adică de la principiul disponibilității [art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) NCPC], apreciem că obligarea pârâtului la despăgubiri se va face cu respectarea dispoziţiilor procesuale în materie, ceea ce presupune fie că reclamantul a formulat o acţiune prin care a solicitat condamnarea alternativă (în principal, restituirea lucrului în natură, iar, în subsidiar, obligarea la plata contravalorii lucrului), fie modificarea obiectului cererii de chemare în judecată [art. 204 alin. (1) și (3) NCPC sau, după caz, art. 204 alin. (2) pct. 3 NCPC], transformându-se astfel acţiunea în revendicare intentată de reclamant într-o acţiune în despăgubiri, fie introducerea unei cereri de revizuire a hotărârii prin care a fost admisă acţiunea în revendicare [art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC], fie sesizarea instanţei de executare cu o cerere prin care se solicită stabilirea echivalentului valoric al lucrului a cărui predare nu mai este posibilă (art. 891 NCPC).
Principiul disponibilității își găsește aplicare și în privința restituirii productelor şi a fructelor produse de lucrul revendicat ori, după caz, obligării la plata echivalentului valoric al acestora [deci, obligarea pârâtului la restituirea în natură a productelor și a fructelor sau la plata contravalorii acestora, în condițiile ce rezultă din art. 566 alin. (1) și (2) și din art. 948 NCC, va fi dispusă de către instanţă numai dacă proprietarul solicită în mod expres aceasta, nu însă şi din oficiu], precum și a obligării reclamantului la plata către pârât a cheltuielilor pe care acesta le-a făcut cu privire la bunul revendicat [art. 566 alin. (3) și (4) NCC, care prevăd expres că acestea se restituie la cerere], a cheltuielilor necesare făcute cu producerea și culegerea productelor și fructelor pe care trebuie să le restituie [art. 566 alin. (5) NCC, care, de asemenea, stipulează expres că acestea se restituie la cerere], deci aceste cheltuieli vor fi acordate în cadrul acțiunii în revendicare numai dacă sunt solicitate pe calea unei cereri reconvenționale.
Mai menţionăm că, potrivit art. 563 alin. (4) NCC, „hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă”.
Deşi acest text de lege nu distinge, considerăm că el se aplică numai în cazul în care terţul a dobândit bunul ulterior introducerii acţiunii în revendicare. De altfel, după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010, o asemenea soluţie ar rezulta din coroborarea art. 563 alin. (4) NCC cu art. 39 NCPC, care, astfel cum rezultă din alin. (1), se referă la transmiterea dreptului litigios „în cursul procesului”.
De asemenea, apreciem că art. 563 alin. (4) NCC este aplicabil numai dacă acţiunea în revendicare a fost notată în cartea funciară anterior dobândirii sau dacă, deşi nu a fost notată, terţul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că există un proces în curs având ca obiect revendicarea bunului pe care îl dobândeşte.
Mai multe detalii pe această temă regăsiţi în ediţia a 2-a a lucrării Curs de drept civil. Drepturile reale principale, autori: Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Bogdan Nazat.
[1] Acţiunea în revendicare este cel mai specific mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate, pentru că prin această acţiune proprietarul poate să obţină restituirea bunului proprietatea sa de la cel care îl deţine fără drept. Pentru înlăturarea unor atingeri aduse dreptului său şi asigurarea exercitării lui în condiţii normale, proprietarul poate formula şi alte acţiuni care, deşi nu se întemeiază direct pe dreptul de proprietate, ci pe un raport juridic obligaţional (contract, delict, îmbogăţire fără justă cauză, anularea actelor juridice), în mod indirect apără şi dreptul de proprietate, dacă raportul juridic obligaţional este legat de dreptul real. În speţă, reclamantul a formulat acţiune în evacuare, invocând dreptul său de proprietate asupra imobilului, iar pârâtul i-a negat dreptul, susţinând că imobilul aparţine domeniului public al municipiului C. Soluţia de respingere a acţiunii de evacuare este legală, deoarece, atunci când ambele părţi invocă un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, trebuie să se procedeze la compararea titlurilor ce se opun, comparare care nu este posibilă în acţiunea în evacuare – I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2574 din 31 martie 2005, în J.S.P. 2005, pp. 21-22.
[2] G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 100-101.
[3] Legatarul cu titlu particular este succesor în drepturile autorului său numai în limitele legatului transmis. Prin urmare, legatarul unei sume de bani nu are calitate procesuală activă într-o acţiune în revendicare care are ca obiect un bun imobil din patrimoniul autorului său, întrucât vocaţia sa succesorală priveşte strict suma de bani – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 923/1995, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 87.
[4] Spre exemplu, în cazul unui imobil expropriat, fostul proprietar nu mai este îndreptăţit să exercite acţiunea în revendicarea imobilului respectiv – C.S.J., s. civ., dec. nr. 1276/1995, în B.J. 1995, p. 42.
[5] Pentru situația când reclamantul face dovada că este proprietar, dar nu a încetat raportul juridic prin care reclamantul a transmis pârâtului folosința bunului, apreciem că acțiunea în revendicare ar trebui respinsă ca prematură, iar nu ca nefondată.
[6] Dacă pârâtul menționează în întâmpinare că deține bunul revendicat pentru un terț, dar nu depune și o cerere de arătare a titularului dreptului, reclamantul poate, până la primul termen de judecată la care este legal citat, să își modifice cererea de chemare în judecată, în sensul formulării acesteia în contradictoriu și cu terțul respectiv. Pentru ipoteza în care pârâtul menționează că terțul este proprietarul bunului în litigiu (nu însă titularul altui drept real asupra acestuia), reclamantul are și posibilitatea să formuleze o cerere de chemare în judecată a altei persoane în măsură a pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul (art. 68-71 NCPC), care prezintă avantajul că poate fi depusă până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe.
[7] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1335/1978, în C.D. 1978, p. 32.
