Se spune că nivelul de civilizaţie al unei ţări se vede după felul în care îşi tratează animalele. Cartea de faţă (Violenţa împotriva animalelor – autori Teodor Manea şi Dragoş Lucian Ivan) îşi propune să trateze această chestiune din punct de vedere juridic, astfel încât să ne ofere informaţiile necesare pentru fiecare situaţie care poate apărea. Vă prezentăm azi un fragment din această carte, care poate fi regăsit mai jos.
3. Apreciem şi noi că textul unei infracţiuni în această materie trebuie să aibă în vedere în primul rând bunăstarea şi modul de viaţă normal al animalului. Oricât de mult am dori să îl considerăm un bun, şi evident că din anumite perspective aceasta este orientarea juridică justă, nu putem face abstracţie de caracteristica sa fundamentală, anume că este viu. În acest context, este perfect fezabil, din punct de vedere penal, să i se ofere un regim juridic propriu, special, în care primeşte o anumită formă de protecţie, dirijată spre asigurarea unei vieţi trăite în condiţii cât mai normale.
4. De altfel, din lecturarea textelor Legii nr. 205/2004, deducem că aceasta este şi opţiunea legiuitorului român. La art. 1 alin. (1) din acest act normativ se arată că acesta „reglementează măsurile necesare pentru asigurarea condiţiilor de viaţă şi bunăstare ale animalelor cu sau fără deţinător”. Mai departe, la articolul secund, se prevede că „prin deţinător de animale se înţelege proprietarul, persoana care deţine cu orice titlu valabil, precum şi orice persoană fizică sau juridică în îngrijirea căreia se află animalul”, iar articolele următoare stabilesc o serie de îndatoriri ale deţinătorului, printre care „aplicarea normelor sanitare veterinare şi de zooigienă privind adăpostirea, hrănirea, îngrijirea, reproducţia, exploatarea, protecţia şi bunăstarea animalelor” (art. 3), însuşirea unui „comportament lipsit de brutalitate faţă de acestea, de a asigura condiţiile elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, de a nu le abandona şi/sau izgoni” (art. 4), precum şi, potrivit art. 5, obligaţia de a asigura animalelor, în funcţie de nevoile etologice, specie, rasă, sex, vârstă şi categorie de producţie, un adăpost corespunzător, hrană şi apă suficiente, posibilitatea de mişcare suficientă; îngrijire şi atenţie, asistenţă medicală. De asemenea, aşa cum se arată la art. 5 alin. (2) al Legii nr. 205/2004, republicată, „deţinătorilor de animale le este interzis să aplice rele tratamente şi cruzimi”. Sensul celor două noţiuni este stabilit la art. 6.
5. Faţă de toate considerentele exprimate, opinăm şi noi, alături de alte voci din doctrina străină pentru incriminările din drept naţional al statului respectiv, că infracţiunea prevăzută de art. 25 din Legea/2004 protejează acele relaţii sociale privind demnitatea, bunăstarea şi dezvoltarea firească a animalelor, care trebuie să ducă o viaţă normală, ferite de suferinţe inutile şi gratuite.
6. Admiţând această concluzie, care reiese din dispoziţiile legale ca fiind voinţa certă a legiuitorului, modalitatea efectivă de reglementare a normelor de natură penală din Legea nr. 205/2004 devine foarte curioasă. Dacă ce se protejează în fapt sunt relaţiile sociale privind bunăstarea animalului, este hilar atunci ca fapta de ucidere a acestuia să fie sancţionată cu aceeaşi pedeapsă ca cea de rănire a animalelor, sau ca cea de la litera g), anume „folosirea animalelor aparţinând subîncrengăturii vertebrate, indiferent de gradul de îmblânzire, născute în captivitate sau capturate din natură, în spectacole de circ, circuri ambulante, caravane şi trupe de artişti ambulanţi, precum şi în orice alte tipuri de spectacole similare”. În acelaşi fel, este greu de explicat de ce uciderea unui animal se pedepseşte între aceleaşi limite cu fapta de ucidere a mai multor animale. Toate aceste neconcordanţe ar trebui adresate de legiuitor pentru a dovedi că rămâne până la capăt fidel dezideratului formulat în articolul 1 din lege, şi, în final, pentru a se asigura o protecţie penală adecvată animalelor şi un regim sancţionator potrivit pericolului şi gravităţii faptelor comise.
7. Stabilirea acestui obiect juridic are aptitudinea de a clarifica şi relaţia dintre infracţiunile cuprinse la art. 25 din Legea nr. 205/2004 şi cele din materia infracţiunilor contra patrimoniului, prevăzute de Codul penal.
Aici, în practică am identificat două orientări. Prima reţine că există concurs ideal între infracţiunile de uciderea animalelor, cu intenţie, fără drept, rănirea sau schingiuirea animalelor şi distrugere: „fapta inculpatului R.N. care la data de 16.12.2016, a omorât cu intenţie un număr de 15 ovine şi a rănit alte 3 proprietatea persoanei vătămate O.G. care se aflau la păşune pe un teren situat în extravilanul localităţii N., prin tamponare cu o autoutilitară proprietate personală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de uciderea animalelor, cu intenţie, fără drept, rănirea sau schingiuirea animalelor şi distrugere” în concurs ideal.
Cea de‑a doua, majoritară, apreciază că în astfel de condiţii trebuie reţinute doar faptele din legea specială. Se motivează chiar în sensul că atât „timp cât o persoană loveşte un animal (o cabalină în speţă) săvârşeşte infracţiunea prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. e) din Legea 205/2004, faptă conţinută de legea specială, şi nu infracţiunea de distrugere prevăzută de Codul penal, legea‑cadru generală în materie penală, în baza principiului lex specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală)”. Evident că prima interpretare ni se pare cea corectă. Nu este explicabil cum incriminarea din legea specială ar putea fi privită ca o formă specială de distrugere, în contextul în care nu protejează în niciun fel relaţiile sociale care ţin de proprietate. Mai mult decât atât, însuşi deţinătorul animalului, după cum am văzut, poate comite fapta, prin uciderea sau rănirea ori schingiuirea propriilor animale. Or, este clar, în acest context, că proprietarul nu este subiect pasiv al infracţiunilor prevăzute la art. 25 din legea specială. Pe de altă parte, infracţiunea de distrugere, în varianta sa de bază, se sancţionează cu închisoare între 3 luni şi 2 ani, sau amenda. Ar fi şi absurd din partea legiuitorului să „protejeze special” animalele, prevăzând o faptă sancţionată cu închisoarea între 3 luni şi un an sau amenda. Am ajunge să credem că ruperea unui ştergător al unui automobil este mai gravă decât decapitarea unui animal de companie. Astfel, ori de câte ori se procedează la uciderea unui animal al unei persoane, urmează să se reţină un concurs de infracţiuni între distrugere şi infracţiunea prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea 205/2004. Într‑un astfel de cadru procesual, cel care deţine animalul poate, în procesul penal, să îşi recupereze şi pagubele. Aşa cum s‑a reţinut în practică „dată fiind această pornire spre a ucide ieşită din comun a inculpatului şi faptul că din întreg probatoriul rezultă la modul cert calitatea de proprietar al animalului şi prieten al acestuia, partea civilă este îndreptăţită în mod legal la daune materiale şi morale, întrucât este sau ar trebui să fie clar pentru oricine că moartea animalului de companie al unei persoane în chinuri groaznice îi creează acesteia pe lângă paguba materială în sine şi suferinţe psihice”.
IV. 1. Subiectul activ al infracţiunilor poate fi oricine. Aşa cum corect s‑a arătat, „dispoziţiile art. 25 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 205/2004 nu incriminează doar fapta proprietarului/deţinătorului de a răni sau schingiui un animal. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 205/2004 această lege reglementează măsurile necesare pentru asigurarea condiţiilor de viaţă şi bunăstare ale animalelor cu sau fără deţinător. Or, dacă am merge pe linia de gândire că infracţiunea prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 205/2004 ar putea fi săvârşită doar de către proprietarul animalului, s‑ar contraveni dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din lege şi s‑ar lăsa fără protecţie juridică tocmai animalele fără deţinător ceea ce este inacceptabil”.
Protecţia este oferită, cum se precizează la art. 1 alin. (1) din lege, animalelor cu sau fără stăpân. Totuşi, sfera acestora nu este nelimitată. O problemă care apare cu recurenţă în practica judiciară vizează animalele hoinare. Astfel, potrivit art. 19 alin. (3) din Legea 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, „pisicile hoinare şi câinii sălbăticiţi sau hoinari găsiţi pe suprafeţele productive ale fondurilor cinegetice se capturează sau se împuşcă fără restricţii şi fără obligarea la despăgubiri, iar fapta nu poate fi sancţionată”. În acest context, provocarea este de a se stabili caracterul de animal sălbatic sau hoinar al câinelui sau pisicii ucise.
S‑a stabilit astfel că „Simplul fapt că martorul D.I. a afirmat că nu mai dorea să ţină pisica pentru că ar fi devenit agresivă cu copiii săi şi că ar fi mâncat pui de găină din gospodărie, pe lângă faptul că reprezintă doar o simplă afirmaţie nesusţinută de nicio probă, nici nu are drept consecinţă sine qua non sălbăticirea pisicii. Nu există în dosarul de urmărire penală vreun înscris care să ateste că martorul, proprietarul pisicii, ar fi prezentat animalul vreunui medic veterinar care să fi stabilit că era bolnav, sălbatic, prezenta pericol pentru copiii săi, etc., astfel încât să se poată susţine dincolo de orice dubiu că inculpatul s‑ar fi aflat în ipoteza prevăzută de art. 19 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 privind vânătoarea şi protecţia fondului cinegetic, invocată de parchet.
Or, abandonarea animalului domestic nu echivalează cu sălbăticirea acestuia, astfel încât proprietarul pisicii să se poată debarasa de aceasta fără vreo consecinţă în ceea ce îl priveşte, ori ca o persoană deţinătoare de armă de vânătoare să o poată ucide, după bunul său plac, pentru că o altă persoană i‑a cerut „să‑l scape de pisică”, fără să suporte consecinţele prevăzute de legea penală. Un astfel de comportament barbar nu poate fi tolerat într‑o societate civilizată”. În acelaşi sens, într‑o altă cauză s‑a reţinut că „inculpatul a împuşcat fără drept un câine care nu făcea parte din categoria câinilor hoinari, câine care purta la gât jujeu, care însoţea o turmă de oi, câine microcipat, fără a efectua în prealabil verificări cu privire la situaţia animalului, pentru a avea certitudinea că acesta face parte din categoria câinilor hoinari. Fapta a fost comisă în scopul protejării vânatului, însă fără drept”.
Pe de altă parte, „eroarea cu privire la situaţia câinilor de a fi fărăstăpân, hoinari, pe fondul de vânătoare pe care era autorizat să efectueze vânătoarea, l‑a legitimat pe inculpatul B.V. să acţioneze, apreciind că are dreptul de a împuşca cei trei câini, cât şi dreptul de a face uz de arma letală pe care o deţinea potrivit legii, având calitatea de vânător”, stabilindu‑se şi că „în zona respectivă, în nenumărate rânduri au fost găsite schelete de animale sălbatice care au fost răpuse de câinii hoinari aşa cum rezultă din adresele emise de AJVPS. Aşadar, în acest context trebuie analizată fapta intimatului, care, la data de 21.02.2018, în jurul orei 17 (în condiţii de luminozitate scăzută), a împuşcat cei doi câini despre care a avut convingerea rezonabilă că sunt câini hoinari, în sensul expres prevăzut de art. 1 lit. f) din Legea nr. 407/2006. Or, dat fiind locul în care se aflau cele două animale, nu se poate susţine că intimatul a avut convingerea certă că aceştia sunt câini aflaţi sub supravegherea stăpânului lor şi care nu prezintă niciun pericol”.
Acceptând că animalele hoinare nu intră în sfera de protecţie a normelor penale cuprinse în art. 25 din Legea nr. 205/2004, stabilirea caracterului de „sălbatic” sau „hoinar” este un aspect de probaţiune, care trebuie stabilit de la caz la caz. Împuşcarea acestora nu constituie însă infracţiune.
V. 1. Articolul 25 din Legea nr. 205/2004 conţine, în fapt, mai multe infracţiuni, asemănător, spre exemplu, nerespectării hotărârilor judecătoreşti prevăzute de art. 287 C. pen. În acest context, suntem şi noi de acord cu practica, unde s‑a stabilit că „faptele inculpatului C.A., care la data de 17.05.2017, a lovit în mod intenţionat cu autoturismul pe care îl conducea turma de capre şi oi aparţinând persoanei vătămate P.I., care păşunau în extravilanul satului C.V., provocând moartea a două capre şi rănirea a altor optsprezece animale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de ucidere a animalelor cu intenţie şi rănirea animalelor”.
Dacă în general elementul material al infracţiunilor este uşor de identificat, iar relaţia dintre acestea facil de stabilit, o problemă a apărut în cazul uciderii sau rănirii animalelor prin împuşcare. În general, în acest caz, instanţele încadrează aproape unanim faptele ca infracţiuni ce vizează nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, cuprinse în Capitolul III al Titlului VII din Partea specială a Codului penal (nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, uz de armă fără drept) şi, după caz, fapta prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. a) sau art. 25 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 205/2004.
Animal hoinar. Efecte juridice
I. Uciderea animalelor, cu intenţie, fără drept. Braconaj. Încadrare juridică. Uciderea unei pisici pentru că proprietarul acesteia dorea să „scape de ea”. Animal hoinar
Legea nr. 205/2004, art. 25 alin. (1) lit. a)
Legea nr. 407/2006, art. 19 alin. (3)
Declaraţia proprietarului cum că pisica ar fi devenit agresivă cu copiii săi şi că ar fi mâncat pui de găină din gospodărie reprezintă o simplă afirmaţie nesusţinută de nicio probă şi nu are drept consecinţă sine qua non sălbăticirea pisicii. De asemenea, abandonarea animalului domestic nu echivalează cu sălbăticirea acestuia, astfel încât proprietarul pisicii să se poată debarasa de aceasta fără vreo consecinţă în ceea ce îl priveşte, ori ca o persoană deţinătoare de armă de vânătoare să o poată ucide, după bunul său plac, pentru că o altă persoană i‑a cerut „să‑l scape de pisică”, fără să suporte consecinţele prevăzute de legea penală.
În mod corect prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de fond pentru soluţionarea conflictului de drept penal prin intermediul acestei proceduri speciale. Astfel, a fost identificat un motiv major de nelegalitate privind încadrarea juridică dată faptei de ucidere, prin împuşcare, a unei pisici domestice aflate pe un drum public din satul C., aparţinând martorului D.I., Curtea fiind întru totul de acord cu argumentele faptice şi juridice prezentate de prima instanţă cu privire la corecta încadrare juridică ce trebuie dată acestei fapte, respectiv infracţiunea de ucidere a animalelor, cu intenţie, fără drept, faptă prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, care se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă penală.
Niciunul dintre argumentele prezentate de parchet în apel, şi la care a achiesat inculpatul, nu poate fi reţinut ca fundamentat faptic şi juridic, câtă vreme nici inculpatul şi nici parchetul nu au furnizat o probă certă în sensul dovedirii agresivităţii pisicii ucise ori că aceasta se sălbăticise sau devenise hoinară, etc.
Simplul fapt că martorul D.I. a afirmat că nu mai dorea să ţină pisica pentru că ar fi devenit agresivă cu copiii săi şi că ar fi mâncat pui de găină din gospodărie, pe lângă faptul că reprezintă doar o simplă afirmaţie nesusţinută de nicio probă, nici nu are drept consecinţă sine qua non sălbăticirea pisicii. Nu există în dosarul de urmărire penală vreun înscris care să ateste că martorul, proprietarul pisicii, ar fi prezentat animalul vreunui medic veterinar care să fi stabilit că era bolnav, sălbatic, prezenta pericol pentru copiii săi, etc., astfel încât să se poată susţine dincolo de orice dubiu că inculpatul s‑ar fi aflat în ipoteza prevăzută de art. 19 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 privind vânătoarea şi protecţia fondului cinegetic, invocată de parchet. Or, abandonarea animalului domestic nu echivalează cu sălbăticirea acestuia, astfel încât proprietarul pisicii să se poată debarasa de aceasta fără vreo consecinţă în ceea ce îl priveşte, ori ca o persoană deţinătoare de armă de vânătoare să o poată ucide, după bunul său plac, pentru că o altă persoană i‑a cerut „să‑l scape de pisică”, fără să suporte consecinţele prevăzute de legea penală.
Un astfel de comportament barbar nu poate fi tolerat într‑o societate civilizată. Mai mult, folosirea unei arme de foc în plină zi, pe drumul public, în interiorul unei localităţi reprezintă o faptă gravă care a creat o stare de pericol iminent pentru persoanele care ar fi putut în orice moment să se afle în zonă, aşa cum, de altfel, s‑a aflat martorul S.N. – care a şi sesizat organele de poliţie şi care a arătat că se afla la o distanţă de 7‑8 metri de locul în care a fost împuşcată pisica.
Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori,
Decizia penală nr. 226/2019